— Îmbracă-te cu fusta ta bună, mamaie. Mergem la București să ascultăm muzică frumoasă.
Atât mi-a spus Andrei la telefon, într-o marți seara, și eu l-am crezut pe cuvânt, cum îl credeam de 34 de ani, de când mi l-au lăsat în brațe de 2 anișori.
L-am crescut singură, într-un sat de lângă Roman, cu găinile în bătătură și cu fântâna în fundul grădinii. Părinții lui plecaseră în Franța să muncească un an, doi, cât să pună niște bani deoparte. Anul acela s-a făcut mulți, iar telefoanele s-au rărit până s-au stins de tot. Și-au făcut acolo altă viață, alți copii, alte sărbători. Andrei a rămas al meu.
N-aveam mare lucru de dat unui copil. Pensia mea abia ajungea de făină, de curent și de o pereche de bocanci la fiecare toamnă. Dar băiatul ăsta avea ceva în el încă de mic — bătea cu lingura în oale și ieșea un fel de cântec, fluiera după păsări de-i răspundeau păsările înapoi.
Într-o duminică, la târgul din oraș, s-a oprit la o tarabă și a rămas țintuit în fața unei muzicuțe. O drăcie mică, argintie, ieftină, aruncată între brichete și șireturi. Am întors banii pe toate fețele în batistă. Am dat pe ea 2 lei și am zis că, dacă nu-i place, măcar ne-am ales cu o jucărie.
N-a fost jucărie. A fost VIAȚA lui.
Cânta la muzicuța aceea pe prispă până se însera, până nu se mai vedeau nici degetele, nici clapele. Vara, cu geamurile deschise, îl auzeau vecinii și ieșeau la poartă să asculte. Iarna, sufla în ea lângă sobă și eu curățam cartofi și mă prefăceam că nu-mi dau lacrimile, pentru că în cântecul lui era ceva ce eu, femeie proastă de la țară, nu știam să numesc.
Rudele râdeau. Cumnata mea, mai ales.
— Ce faci cu el, Elena? Îl crești să fluiere? Din fluierături nu iese pâine pe masă. Bagă-l la o meserie, la ceva serios.
Eu tăceam și-i mai cumpăram o partitură de la anticariat, deși nu știam să citesc o notă.
La 18 ani a plecat. La București, la muzică. L-am condus la autobuz cu un sac de mâncare și cu muzicuța aceea de 2 lei înfășurată într-un ștergar, în fundul bagajului. „S-o ai la tine, mamaie e cu tine.”
Anii au trecut peste mine cum trec norii peste deal. Andrei venea când putea, tot mai rar, tot mai obosit. Vorbea de repetiții, de oameni cu nume grele, de săli mari. Eu dădeam din cap și-i puneam ciorbă în față. Din ce trăia mai exact, nu prea pricepeam. Știam doar că nu s-a LĂSAT.
M-a luat cu mașina de la poartă. M-am îmbrăcat cum mi-a zis: fusta mea bleumarin, pe care o scot doar la nuntă și la Paște, bluza cu nasturi de sidef, basmaua cea nouă. Pe drum m-a ținut de mână la fiecare semafor, ca pe vremea când traversam cu el spre grădiniță, doar că acum el era la volan și eu eram cea mică.
Sala aceea din București m-a înghițit ca o biserică. Tavane cât cerul, covoare roșii, lumini ca de aur. Femei în rochii lungi, cu umerii goi, cu pietre la gât care sclipeau. Și eu, în fusta mea bleumarin și cu basmaua pe cap, printre toate rochiile acelea de seară.
Am strâns geanta la piept și i-am șoptit:
— Măi, băiatule, aici nu-i de mine. Uite ce lume.
— E fix de tine, mamaie, a zâmbit el. Vino.
M-a dus tot mai în față, până în primul rând. M-a așezat pe scaunul de la margine, cel mai bun loc din toată sala, atât de aproape de scenă că vedeam firele de praf plutind în lumină.
— Da’ tu unde stai? l-am întrebat.
— Eu am treabă în spate. Promite-mi că nu pleci de pe scaun.
Am promis. M-a sărutat pe frunte și s-a dus.
Am rămas acolo, în primul rând, cu geanta în poală și cu mâinile împreunate peste ea, ca la slujbă. Lumea foșnea în spatele meu, se așeza, își închidea telefoanele. Eu mă uitam la scena goală și mă întrebam pe unde o fi Andrei al meu prin sala asta mare.
Apoi s-au stins luminile.
S-a făcut o liniște cum n-am mai auzit în viața mea — aproape 1.000 de oameni care nu mai respirau. Am rămas cu mâinile în poală, în întuneric, cu inima bătându-mi ca la fată mare. Și dintr-o parte a scenei a apărut un bărbat, în frac negru, mergând încet spre mijloc, spre un scăunel înalt și o baghetă.
Mâna pe care aș fi recunoscut-o dintr-o mie
Bărbatul s-a oprit în lumina care cădea de sus. Din spate, atât se vedea: umeri drepți, un cap ușor aplecat, părul pieptănat frumos pe spate. A ridicat brațele deasupra oamenilor aceia adunați cu instrumentele lor.
Și mâna aceea.
Am cunoscut mâna aceea înainte să-i văd fața. Felul în care i s-a ridicat de la încheietură, cu palma deschisă și degetele răsfirate, ca și cum ar fi prins ceva din aer și l-ar fi ținut acolo, o clipă, în palmă. Așa își ridica mâna și pe prispă, când sufla ultima notă în muzicuță și rămânea cu ea în sus, ca și cum ar fi vrut ca sunetul să nu se ducă. Așa o ridica și când chema păsările și aștepta să-i răspundă.
Mi s-a oprit inima în piept.
Andrei. Andrei al meu era acolo, în frac negru, în fața a aproape 1.000 de oameni, cu bagheta în mână. El era bărbatul spre care se întorseseră toate privirile. El era cel pe care venise toată lumea aceea frumoasă să-l vadă.
Am dus mâna la gură ca să nu strig. Mi-au căzut lacrimile așa, în întuneric, fără să le pot opri, șiroaie pe fusta mea bleumarin. Femeia de lângă mine, cu rochie lungă și cu parfum scump, s-a uitat scurt la mine și cred că a crezut că plâng de la muzică. Eu plângeam de dinainte de prima notă.
Apoi a coborât mâna și s-a pornit totul.
Doamne, ce a ieșit de acolo. Un val de sunet care m-a lovit în piept și m-a lipit de scaun. Vioarele, alămurile, tobele — toate se mișcau după mâna lui, se ridicau și se domoleau cum le arăta el cu degetele. Când voia mai tare, deschidea brațele larg. Când voia liniște, își apropia degetele de buze, ca și cum ar fi șoptit unui copil să tacă. O mie de oameni și zeci de muzicanți, toți în palma lui.
Și eu îl știam pe băiatul ăsta când sufla într-o drăcie de 2 lei, desculț pe prispă, cu genunchii juliți.
La un moment dat, în mijlocul cântecului, am auzit-o. O melodie mică, subțire, purtată de un singur instrument peste toate celelalte. Era cântecelul lui de pe prispă. Cel pe care-l tot repeta în serile de vară, până i-l știau și vecinii. Îl pusese acolo, în mijlocul muzicii aceleia mari, ascuns ca o comoară. Nimeni din sală n-avea de unde să-l cunoască. Numai eu. Și atunci am înțeles că bagheta din mâna lui bătea, de fapt, pentru o singură femeie din tot rândul întâi.
Ce a spus în fața întregii săli
Când s-a terminat, sala s-a ridicat în picioare toată deodată. Un tunet de aplauze care mi-a umplut urechile. Oamenii strigau, băteau din palme, unele femei aruncau flori pe scenă. Andrei s-a întors cu fața spre noi și s-a înclinat. Abia acum îi vedeam obrajii, transpirați, luminați, obrajii băiatului meu făcut om mare.
A ridicat o mână, să se facă liniște. S-au domolit greu, dar s-au domolit. Și-a luat microfonul de undeva.
— Vă mulțumesc, a zis. În seara asta e cineva în sală care n-a mai fost niciodată la un concert. Cineva pe care nu l-am adus ca să mă vadă pe mine.
Eu m-am făcut mică pe scaun. Simțeam că vorbește despre mine și-mi venea să intru în pământ.
— Când eram mic, a continuat el, părinții mei au plecat departe și nu s-au mai întors. Am rămas cu bunica mea, într-un sat de lângă Roman. Eram săraci. N-aveam pian, n-aveam radio, n-aveam nimic. Dar într-o zi, la un târg, femeia asta a dat ultimii bani din batistă pe o muzicuță de 2 lei. Pentru că văzuse că băiatului îi place să cânte.
Sala tăcuse de tot. Se auzea și musca.
Și-atunci Andrei a băgat mâna în buzunarul de la piept al fracului și a scos-o. Muzicuța. Aceeași. Mică, argintie, tocită pe la colțuri, cu argintul dus pe unde o strânseseră degetele lui de copil. O ținuse la el, în buzunar, în seara aceea mare.
A ridicat-o sus, între două degete, ca s-o vadă toată lumea.
— Tot ce ați ascultat în seara asta a început de la asta, a spus, și i s-a frânt puțin vocea. Toate serile mele de muzică, toate sălile, tot ce sunt — le datorez unei muzicuțe de 2 lei și femeii care mi-a cumpărat-o și n-a râs de mine când toți râdeau. Bunica mea, Elena. E în primul rând. În fusta ei cea bună.
Și a întins mâna spre mine.
S-a aprins o lumină deasupra mea. Aproape 1.000 de oameni s-au întors să se uite la o bătrână de 76 de ani, în fustă bleumarin și cu basma pe cap, printre toate rochiile lor de seară.
Și au început să bată din palme. Pentru mine.
Nu știu cum m-am ridicat. Mi-au tremurat picioarele, m-am agățat de scaunul din față. Femeia cu parfum scump m-a luat de cot și m-a ajutat să stau dreaptă, și avea și ea lacrimi în ochi. Oamenii se ridicaseră în picioare, bărbați în costume, doamne cu diamante, toți întorși spre mine, aplaudând o femeie care toată viața curățase cartofi lângă sobă.
M-am uitat la Andrei, pe scenă, cu muzicuța în mână, plângând și el fără să-i pese cine-l vede. Și l-am văzut iar de 2 anișori, când mi l-au pus în brațe și au plecat. Atâta drum de la prispa aceea până aici.
N-am spus nimic. Nu știam ce se spune într-un asemenea loc. Am dus doar mâna la inimă și am dat din cap spre el, cum dădeam când era mic și-mi cânta ceva frumos și nu găseam cuvinte. El a înțeles. Întotdeauna a înțeles.
Pe drumul spre casă, în mașină, târziu în noapte, mi-a pus muzicuța în palmă.
— A ta e, mamaie. Tot a fost a ta.
Am strâns-o în pumn tot drumul, până în sat, până la poarta cu găinile adormite. O drăcie de 2 lei de la un târg. Cel mai scump lucru pe care l-am ținut vreodată în mână.
Voi cu ce lucru mărunt și ieftin a început visul unui copil din familia voastră?
Vrei mai multe rețete delicioase?
Urmărește-ne pe Facebook pentru rețete noi în fiecare săptămână.