— Părinte, după atâția ani de rugăciune și de pustnicie, ce ai învățat? m-a întrebat un tânăr, oprit în pragul chiliei mele, cu rucsacul încă pe umeri.
L-am privit îndelung. Avea ochii aceia neliniștiți ai omului care caută ceva și nu știe încă unde să-l afle. Venise pe jos, pe poteca dintre brazi, tocmai ca să pună întrebarea asta.
I-am răspuns cu un singur cuvânt.
Dar ca să pricepi de ce, se cuvine să-ți spun mai întâi ce am trăit într-o noapte, demult, când eram cu mult mai tânăr decât sunt acum.
Era o noapte de priveghere. Afară, întunericul se lăsase greu peste munte, fără lună, fără niciun glas de pasăre. În chilie ardea o singură lumânare, iar flacăra ei tremura din când în când, deși nu adia niciun pic de vânt. În fața mea, deschisă, Psaltirea.
Începusem să citesc Psalmii încet, cu glas scăzut, așa cum se citește la miezul nopții, când toată lumea doarme și numai cel care se roagă mai stă de veghe. Cuvintele curgeau liniștite, ca o apă bună, și inima mi se încălzea la fiecare rând.
Și deodată, ceva s-a schimbat.
A venit peste mine o apăsare grea, ca o mână nevăzută pusă pe piept. Respirația mi s-a îngreunat. Cuvintele, pe care le știam bine, au început să mi se încurce pe limbă, de parcă cineva mi le smulgea din gură înainte să apuc să le rostesc.
M-am oprit. Am simțit, limpede, că ceva din întuneric voia să mă facă să închid cartea. Să tac. Să las Psaltirea din mână.
Nu era o închipuire. Cine s-a rugat vreodată cu adevărat, la greu, știe despre ce vorbesc.
Mi-am adunat toată puterea care-mi mai rămăsese și am rostit, apăsat, cuvintele Psalmului: „Tu ești Domnul și Dumnezeul meu.”
Și în clipa aceea, apăsarea s-a risipit.
Ca o ceață ridicată de vânt. Pieptul mi s-a ușurat, respirația a venit din nou lină, iar lumânarea a ars deodată dreaptă și liniștită. În chilie s-a făcut o pace cum rar am simțit în viața mea.
Atunci am înțeles ceva ce nu citisem în nicio carte, ci am pipăit cu sufletul meu.
Diavolul nu se teme de omul bogat. Nu se teme de cel puternic, nici de cel învățat, nici de cel cu nume mare. Poate să treacă pe lângă toți aceștia fără să clipească.
De un singur om se teme: de cel care se roagă cu inimă smerită, din adânc, din durerea lui. De omul sărac și necăjit care, în loc să blesteme, deschide Psaltirea și șoptește printre lacrimi către Cer.
Acela îl arde. De acela fuge.
Am avut un părinte bătrân, demult, care îmi spunea o vorbă pe care n-am uitat-o niciodată: „Mai bine să înceteze soarele să lumineze decât Psaltirea din gura creștinului.”
Multă vreme n-am priceput-o. În noaptea aceea am înțeles-o cu totul. Cât timp un creștin mai deschide gura să citească un Psalm, e încă lumină în lume. E încă nădejde. E încă cineva care ține ușa deschisă spre Dumnezeu, și pentru el, și pentru alții.
De atunci, am văzut mulți oameni venind la mine cu cartea asta subțire în mână, tocită la colțuri, ținută la piept ca o comoară. Fiecare cu necazul lui. Fiecare cu noaptea lui.
Și am băgat de seamă că sunt trei feluri de oameni care citesc Psalmii — și fiecare pleacă înapoi cu altceva în suflet.
Trei feluri de oameni și ce primește fiecare
Cel dintâi vine în boală. L-am văzut de atâtea ori: omul căruia i s-a spus o vorbă grea la spital, care s-a întors acasă cu o hârtie în mână și cu frica în oase. Nu mai are putere nici să se ridice din pat. Și totuși, seara, întinde mâna după cartea de pe noptieră și citește, cu glas stins, un Psalm. Nu cere să se facă minuni. Cere doar să nu fie singur în durerea lui. Și pleacă din rugăciune cu pace. Cu o liniște ciudată, care nu vine din trupul lui bolnav, ci de mai sus. Trupul îl doare la fel, dar sufletul nu mai tremură. Am văzut oameni foarte grav bolnavi care, cu Psaltirea pe piept, aveau în ochi o seninătate pe care nu o au nici cei sănătoși.
Al doilea vine în necaz. Nu-l doare trupul, îl doare viața. Unul cu datorii care nu se mai termină. O femeie părăsită, rămasă singură cu copiii. Un om care și-a pierdut rostul și nu mai știe încotro s-o apuce. Aceștia deschid Psalmii ca pe o strigare. Și primesc putere. Nu li se rezolvă necazul dintr-o dată — necazurile omului se dezleagă încet, cu răbdare — dar pleacă de la rugăciune cu spatele mai drept. Cu tăria de a mai face un pas. Am văzut oameni care intrau la mine în chilie gârboviți sub greutatea lor și, după ce citeam împreună câțiva Psalmi, se ridicau altfel, ca și cum cineva le luase jumătate din povară de pe umeri.
Iar al treilea vine în lacrimi. Acesta nu mai are cuvinte. E golit de tot. A pierdut pe cineva drag, sau a greșit atât de mult încât nu mai îndrăznește nici să ceară. Deschide Psaltirea și plânge peste ea. Nici măcar nu citește întotdeauna până la capăt — se oprește la un rând și plânge. Și tocmai acela, care crede că e cel mai departe de Dumnezeu, e cel mai aproape. Pentru că Dumnezeu, spune Scriptura, e aproape de cei cu inima zdrobită. Omul acesta simte, încet-încet, cum e ridicat din întuneric. Nu dintr-o dată. Ca zorii, care nu se ivesc deodată, ci alungă noaptea rază cu rază. Așa se ridică și sufletul lui, Psalm cu Psalm, lacrimă cu lacrimă, până când, într-o dimineață, își dă seama că poate iar să respire.
În boală — pace. În necaz — putere. În lacrimi — mângâierea care te scoate la lumină. Aceasta e taina cărții acesteia: nu dă tuturor același lucru, ci fiecăruia exact ce-i lipsește.
Cuvântul cu care i-am răspuns
M-am întors atunci către tânărul din pragul chiliei, care mă asculta cu ochii mari, uitând parcă de rucsacul de pe umeri.
— M-ai întrebat ce am învățat în toți anii aceștia, i-am spus. Am învățat multe și am uitat și mai multe. Dar dacă mi-aș începe viața din nou, de la capăt, primul lucru pe care l-aș face ar fi acesta: aș învăța Psaltirea pe de rost.
El a clipit, nedumerit.
— O carte întreagă, părinte?
— O carte întreagă. Pentru că Psaltirea nu e doar o carte de rugăciuni pe care o ții în raft. E respirația sufletului. E mângâierea celui întristat și e armă împotriva întunericului. Când n-ai cuvintele tale, ți le împrumută ea. Când ți-e frică, îți ține de urât. Când ești în cea mai neagră noapte, ea e lumânarea care nu se stinge. Un om care poartă Psalmii în inimă nu e niciodată cu totul singur și nu e niciodată cu totul în întuneric.
— Și care a fost cuvântul? m-a întrebat el încet. Cuvântul acela cu care mi-ai răspuns la început.
Am zâmbit.
— „Psaltirea”, i-am spus. Un singur cuvânt. Restul vieții mele n-a fost decât să-l înțeleg.
A stat mult tăcut. Apoi a scos din rucsac o carte mică, subțire, cu coperta roasă — o Psaltire pe care o purtase, se vede, fără s-o deschidă niciodată cu adevărat. A ținut-o o vreme în palme, ca și cum abia atunci o vedea pentru prima oară.
Când a plecat, la vale pe poteca dintre brazi, ducea cartea în mână, nu în rucsac. Și am știut că nu venise degeaba.
În Psalmi vorbește sufletul omului cu Dumnezeu. Acolo îți afli, scrisă de mai înainte de tine, toată durerea ta, și frica ta, și nădejdea ta, și biruința ta. Nimic din ce simți tu la greu nu e nou — a mai fost strigat cândva, cu aceleași cuvinte, și a fost auzit.
Iar eu vă spun, din toată bătrânețea și din toate nopțile mele de veghe: nu lăsați cartea aceasta să prindă praf. Deschideți-o. La bine, ca să nu uitați cui datorați binele. La greu, ca să aveți de cine să vă țineți când vi se clatină pământul sub picioare.
Care Psalm te-a ridicat pe tine la greu? Scrie-l mai jos, în câteva cuvinte, poate ajunge exact la omul care are nevoie de el în noaptea asta. Doamne, ajută!
Îți place ce citești?
Urmărește-ne pe Facebook ca să nu ratezi articolele noi.