Am 79 de ani și de 4 ani, de când mi-a murit soția, vorbesc mai mult cu câinele decât cu vreun om. Ies în fiecare zi la poartă la aceeași oră — și-am început să număr câți trec pe uliță…

Am pus scăunelul lângă stâlpul porții, ca în fiecare zi de 4 ani încoace, și-am început să număr câți oameni trec pe uliță până la prânz.

Am 79 de ani și mă cheamă Gheorghe. Locuiesc singur în satul în care m-am născut, la vreo jumătate de oră de Târgu Jiu, în casa în care am crescut, în care mi-am adus nevasta mireasă și în care am rămas acum de unul singur.

M-am sculat la 5, ca de obicei. Am dat la păsări, am pus de cafea și-am ascultat radioul până s-a luminat bine. Mi-am băut cafeaua pe prispă, cu ceașca aia veche cu floare albastră pe care o folosea Maria, femeia mea. De 4 ani beau cafeaua singur și tot n-am învățat s-o fac pentru unul. Îmi iese mereu cât pentru doi.

Pe la 11 mi-am tras scăunelul lângă stâlpul porții. Ăsta e ceasul meu. Nu mă uit la televizor, nu mă uit la ceas — mă uit la drum.

Când eram eu copil, ulița asta nu tăcea niciodată. Erau copii care se fugăreau prin praf cu un cauciuc de bicicletă, erau femei la porți strigându-se una pe alta de la un capăt la altul, veneau căruțele de la câmp seara, cu oamenii prăfuiți și cu coasa pe umăr, și mirosea a fân și a mâncare de pe la toate hornurile deodată.

Acum… acum e altfel.

Casa lu’ Vasile e încuiată de vreo 6 ani, de când l-au dus copiii la oraș. Casa Ioanei are ferestrele bătute în scânduri. La familia Petrache a crescut buruiana până la brâu în curte. Din zece case de pe ulița mea, mai stă cineva în trei.

Așa că stau și număr.

Unu — tușa Firuța, cu sacoșa. „Bună ziua, nea Gheorghe!” Mi-a ajuns cât o felie de pâine caldă.

Doi — poștașul, pe motoretă. Nu-mi aduce nimic, dar oprește, îmi zice de vreme, de pensii, mai schimbăm două vorbe. Zilele în care trece poștașul sunt zile bune.

Trei — un copil pe bicicletă, băiatul lui Costel, care vine în vacanță la bunici. Trece ca vântul, dar întoarce capul și-mi face cu mâna. Îi fac și eu.

Și pe urmă… pe urmă, uneori, nu mai trece nimeni.

Stai și te uiți la drumul gol. Se face 12, se face 1, se face 2. Soarele se mută de pe un stâlp pe altul. Câinele, Azor, se întinde la picioarele mele și oftează ca un om. Cu el vorbesc cel mai mult. „Ce zici, mă, Azorică, mai vine careva?” El dă din coadă. E singurul care-mi răspunde.

E o liniște care, la un moment dat, nu mai e liniște. Ți se pune pe piept ca o pătură udă. O simți în urechi, un fâșâit, ca și cum ți-ar vâjâi însăși tăcerea. Auzi o găină cotcodăcind în fundul curții și tresari, că e primul zgomot de viață de-un ceas.

Copiii mă sună. Să nu credeți că m-au uitat. Băiatul, Sorin, e în Spania, la construcții. Muncește mult, bietul de el. Sună duminica, când poate. Fata, Lenuța, s-a măritat la Timișoara, are copiii ei, are serviciul ei. Sună mai des, dar tot în goană.

Și când mă sună, mă întreabă mereu:

— Ce faci, tată? Ești bine? Ai tot ce-ți trebuie?

Iar eu răspund mereu la fel:

— Bine, tată, bine. Am de toate. Nu-mi lipsește nimic.

Mint. Mint de fiecare dată. Am de toate — am lemne, am găini, am pensie cât să-mi ajungă. Nu-mi lipsește mâncarea. Îmi lipsește un om. Îmi lipsește o vorbă. Dar dacă le-aș spune asta, ce-ar face? S-ar îngrijora. Ar plânge fata la telefon. Băiatul ar sta prost toată săptămâna, acolo, departe, unde nu poate face nimic. Așa că le zic că-s bine. Un tată bun asta face — nu-și pune povara pe umerii copiilor.

Cel mai greu la bătrânețe nu e boala. Credeți-mă pe mine, care le-am cam luat pe toate la rând — și tensiune, și genunchii, și o operație. Nu boala e cea mai grea.

Cel mai greu e gândul care-mi vine noaptea, când nu pot dormi, și se așază lângă mine în pat, pe locul gol al Mariei. Gândul că, într-o zi, s-ar putea să mă duc — liniștit, în somn, cum s-a dus și ea — și-ar putea trece zile întregi până m-ar băga cineva de seamă.

Ziua în care n-a trecut nimeni

A fost o zi de septembrie. O țin minte pentru că dimineața se pusese o ceață joasă peste vale, de nu vedeai nici bine până la fântână.

M-am așezat pe scăunel la 11, ca de obicei. Am scos și ceașca de cafea afară, să mai stau cu ea în mână. Am zis, ca-n fiecare zi: „hai să numărăm”.

Numai că în ziua aia n-a trecut nimeni.

Tușa Firuța n-a mai ieșit — se dusese fata ei după cumpărături în locul ei, cu mașina, pe drumul cel mare. Poștașul avea liber, mi-am dat seama mai târziu. Copilul lui Costel se întorsese la oraș, că se terminase vacanța. Un ceas. Două. Ceața s-a ridicat, s-a făcut o zi frumoasă, cu soare, și drumul rămăsese tot gol.

Nu-mi era foame. Nu-mi era rău. Stăteam bine pe scăunel, cu Azor la picioare. Și totuși simțeam cum mi se face un nod, undeva sub coaste, care creștea cu fiecare minut de tăcere.

Ca să nu mai stau așa, am început să vorbesc. Cu mine, cu curtea, cu ce era pe-acolo. I-am zis lui Azor de ploaia care se anunța. Am spus tare, cu voce, că trebuie să repar poarta de la coteț. Am povestit, cu glas, cum îmi făcea Maria plăcintă cu mere toamna, când începeau să cadă merele bătute de brumă. M-am certat cu o găină care se urcase pe stratul de ceapă. I-am strigat: „Ia dă-te jos de-acolo, cotoroanțo, că nu-i de tine!”

Și, la un moment dat, spre seară, când soarele scăpăta peste dealul cu vii, mi-am dat seama de ceva. M-am oprit în mijlocul curții, cu mătura în mână, și mi-am făcut socoteala zilei.

Vorbisem toată ziua. Spusesem povești, dădusem sfaturi, mă certasem, râsesem chiar. Numai că nu vorbisem cu niciun om. Vorbisem cu câinele, cu găinile și cu o ceașcă goală de cafea.

Am început să râd. Așa, singur, în mijlocul bătăturii, un râs adevărat, cum nu mai râsesem de mult — mi se părea nespus de caraghios, un moș de 79 de ani ținând discursuri la niște găini care habar n-aveau ce le spune.

Și pe urmă, fără să știu cum, râsul mi s-a stins în gât. M-am pomenit că-mi curg lacrimile. Stăteam acolo, cu mătura, și plângeam ca un copil, în liniștea aia, cu soarele care se ducea și cu găinile care se strângeau la culcare, nepăsătoare.

Nu mi-era milă de mine. Sau poate că îmi era, nu știu. Dar cel mai tare mă durea altceva: mă durea că mă obișnuisem. Că îmi devenise firesc să-mi treacă o zi întreagă din viață fără să ating pe cineva cu o vorbă, fără ca cineva să-mi spună pe nume.

În seara aia m-a sunat Lenuța.

— Ce faci, tată? Ești bine?

Am deschis gura să spun „bine, tată, am de toate”, ca-ntotdeauna. Și n-am putut. Mi s-a pus un ghem în gât și-am tăcut.

— Tată? Ești acolo? s-a speriat ea.

— Sunt, fata tatii, sunt, am zis. Și pe urmă, nu știu de unde, mi-a venit să-i spun adevărul. Doar o fărâmă. Uite… azi n-a trecut nimeni pe uliță. Toată ziua. Și eu… eu am stat de vorbă cu găinile, Lenuțo. Cu găinile.

A fost o tăcere lungă pe fir. Apoi am auzit-o că i se schimbase glasul.

— De ce nu mi-ai spus până acum că e așa de greu, tată?

— Ce să spun, mamă? Ce puteai tu să faci de-acolo? Ai copiii tăi, ai viața ta.

— Puteam măcar să te sun mai des. Puteam să te ascult, dacă nu altceva.

Ce a rămas la poarta mea

N-a fost nicio minune. Fata nu s-a mutat înapoi la țară — nici n-avea cum, are serviciu, are copii la școală. Băiatul n-a venit din Spania. Viața nu se întoarce cu susul în jos de la un telefon.

Dar ceva tot s-a schimbat.

Lenuța a început să mă sune în fiecare seară, pe la 7. Nu mult — zece minute, un sfert de ceas. Îmi povestește ce-a mai făcut, îmi dă fetița la telefon să-mi spună poezii, mă întreabă de găini pe nume, că i le-am spus pe toate. Sorin mi-a trimis un telefon nou, cu ecran mare, și m-a pus fi-su, când a venit, să-i dau bună ziua pe cameră. Prima dată m-am rușinat, apoi m-am obișnuit. E altceva să-ți vezi copilul, nu doar să-l auzi.

Și mai e ceva. Într-o duminică, la biserică, i-am zis preotului, așa, în glumă amară, povestea cu găinile. N-a râs. S-a uitat lung la mine și, duminica următoare, a spus de la amvon că ar fi frumos ca cine trece pe la vreun bătrân rămas singur să se oprească un minut la poartă. Nu cu sacoșe, nu cu pomeni. Doar cu un „bună ziua”.

Nu s-a umplut ulița, să nu credeți. Dar tușa Firuța, când iese, se oprește acum și stă un pic pe al doilea scăunel, pe care l-am scos anume, lângă al meu. Băiatul lui Costel, când vine în vacanță, trece pe la mine în fiecare zi și-mi dă la păsări, iar eu îi spun povești de pe front, de la tata. Vin doi-trei copii sâmbăta, că le-am promis că-i învăț să facă fluier din salcie.

Eu tot la 11 mă așez lângă stâlp. Tot număr câți trec. Numai că acum, câteodată, mai și pierd numărătoarea, că mă ia unul cu vorba.

Când mă întreabă lumea ce mi-aș dori la vârsta asta, dacă s-ar putea, oamenii se așteaptă să zic sănătate. Sau bani. Sau să mai apuc nu știu ce. Eu nu-mi doresc nici sănătate — că sănătatea tot se duce —, nici bani, că banii nu-mi trebuie mie mulți. Eu îmi doresc un singur lucru: să se umple iar ulița asta. Să aud iar copii prin praf și femei strigându-se de la poartă la poartă. Să treacă atâta lume pe drum, încât să nu mai am timp să-i număr. Și fiecăruia, absolut fiecăruia, să-i pot spune „bună ziua”.

Voi când ați sunat ultima oară un părinte sau un bunic rămas singur la capătul unei uliți, care stă și el, poate, pe un scăunel lângă poartă, și numără?