Când am strâns ultimele nuci căzute în curte, am înțeles că soțul meu nu mai apucă primăvara — și că trebuie să-i pregătesc cel mai frumos Crăciun din viața noastră, ultimul…

Când am strâns ultimele nuci căzute în curte, am înțeles că bărbatul meu nu mai apucă primăvara.

Era o dimineață de la sfârșitul lui octombrie, cu brumă pe iarbă și cu nucul din fața casei aproape gol. Adunam nucile una câte una, în șorțul strâns cu o mână, și mă tot uitam spre geam, unde Tudor stătea pe scaunul lui, învelit în pătură, privindu-mă cum mă aplec. La 82 de ani, omul meu nu mai putea căra nici măcar o găleată cu apă, dar tot voia să vadă cum se strânge recolta, ca în fiecare toamnă din cei 57 de ani de când suntem împreună.

— Lasă, Lenuțo, că le strâng eu mâine, a strigat prin geam.

Amândoi știam că nu le strânge nimeni mâine.

Vara trecută, doctorul de la oraș ne-a spus, cu ochii în hârtii ca să nu ne privească: „luni, nu ani”. Atât. Două cuvinte pe care le car de-atunci în piept ca pe o piatră. De-atunci număr zilele după frunzele care cad din nuc. Dimineața ies în curte și mă uit câte au mai rămas pe crengi.

Tudor tușește noaptea. Îl aud cum se opintește, cum își duce mâna la piept și așteaptă să treacă, doar-doar n-oi auzi. Eu mă prefac că dorm. El se preface că e „doar o răceală de la lemne”. Așa ne mințim amândoi de luni de zile, fiecare de dragul celuilalt.

— Du-te la spital, Tudore, i-am spus într-o seară.

— Ca să mor între străini, într-un salon cu miros de spirt? Nu. Eu mor aici, în casa mea, cu tine lângă mine.

N-am mai zis nimic. M-am întors la vasele mele, la chiuvetă, și am plâns încet, cu colțul basmalei la ochi, ca să nu mă vadă.

Copiii s-au risipit în lume, cum s-au risipit toți copiii din sat. Cel mare, Costel, e tocmai la Timișoara, cu munca lui. Fetele, Doina și Rodica, sunt plecate de ani buni în Italia, unde îngrijesc bătrâni străini mai bine decât își îngrijesc unii părinții. Doar Marius, mijlociul, a rămas aproape, în satul vecin, la 7 kilometri, și trece pe la noi când poate, cu tractorul, să ne aducă lemne și un sac de făină.

Vin toți doar de Crăciun și vara. În rest, casa e mare și goală, cu tavanele ei joase și cu soba care trosnește noaptea. Ne-am obișnuit. Ori te obișnuiești, ori te usuci de dor.

Săptămâna trecută am fost la târgul din comună. Tudor a rămas mult în fața unei tarabe cu fulare groase, de lână, și a pipăit unul gri-închis cu mâna lui noduroasă.

— Frumos, a zis. Cald.

— Ia-l, Tudore.

S-a uitat la preț și a pus fularul jos, de parcă l-ar fi fript.

— La prețu’ ăla nesimțit? Mai am io unul acasă, mai țin io o iarnă.

„Mai țin io o iarnă.” A zis-o și s-a lăsat o tăcere între noi, fiindcă amândoi am auzit ce se ascundea sub vorbe.

M-am întors a doua zi singură, cu autobuzul, și i-am cumpărat fularul. L-am pitit în fundul dulapului, sub cearșafurile bune, cele scoase doar de sărbători. Voiam să i-l pun la gât în dimineața de Crăciun, să-l aibă cald măcar iarna asta.

Toată toamna am pregătit gospodăria de iarnă ca și cum aș fi tăiat cu creionul zilele rămase pe un calendar. Am pus murăturile la borcane, am cărat lemnele sub șopron, am tras folie la geamul dinspre miazănoapte. Făceam totul cu spor, numai să nu stau locului. Când stai, gândurile te mănâncă de vie.

Într-o seară, pe la începutul lui decembrie, când cădea afară prima ninsoare adevărată, Tudor m-a chemat lângă el, la masa de cireș pe care i-o făcuse tatăl lui, socrul meu, acum o viață de om.

— Stai jos, Lenuțo, a zis încet. Vreau să-ți arăt ceva.

S-a aplecat cu greu, gemând, și a scos de sub pat o cutie veche de carton, legată cu o sfoară.

Cutia de sub pat

Am desfăcut sfoara cu degetele tremurânde. Înăuntru erau scrisori. Zeci de scrisori îngălbenite, legate mănunchi cu o panglică care fusese cândva albastră și din care mai rămăsese doar umbra culorii.

— Astea ți le-am scris eu, când eram la armată, a spus Tudor. Ți le trimiteam prin poștă, la tine în sat. Le-a păstrat mama ta, Dumnezeu s-o odihnească, și mi le-a dat înapoi într-un plic, la nuntă. De-atunci le țin sub pat.

N-am știut. 57 de ani am dormit deasupra scrisorilor lui și n-am știut. Am luat una de deasupra. Hârtia era subțire ca foița de ceapă, iar scrisul lui de flăcău alerga strâmb peste rânduri, cu litere mari, apăsate. „Draga mea Lenuța”, începea. Mi-a citit el, cu voce înceată, pentru că eu nu vedeam de lacrimi. Îmi scria despre cazarmă, despre frig, despre cum număra zilele până la permisie ca să vină acasă și să mă vadă la poartă.

— Uite, aici, a zis și a pus degetul pe un rând. Aici ți-am scris că, dacă mă întorc și tu m-aștepți, n-am să-ți mai cer nimic altceva de la viață.

A pus scrisoarea jos. A stat mult cu privirea în masă, în lemnul de cireș pe care palmele noastre îl lustruiseră o viață întreagă.

— Și m-ai așteptat, a zis. Și mi-ai dat 4 copii. Și o casă. Și 57 de ierni. Lenuțo, io mă duc curând. Știu. Nu mai spune că e răceală, că ne mințim de destulă vreme. Dar vreau să știi un lucru, cât mai pot să ți-l spun: fiecare zi cu tine a fost o binecuvântare. Fiecare. Chiar și zilele proaste.

M-am prăbușit lângă el, cu fața în umărul lui, și am plâns cum nu mai plânsesem de când eram fată. El mă mângâia pe cap, încet, cu mâna aia noduroasă care cărase lemne o viață, și tăcea. Nu mai era nevoie de niciun cuvânt. Afară ningea peste nuc, peste șopron, peste toată curtea în care ne trecuse tinerețea.

Crăciunul cu 14 suflete

În săptămânile de dinaintea Crăciunului am muncit cum n-am mai muncit de ani de zile. Voiam un Crăciun cum nu mai avuseserăm. Cel mai frumos. Îi dădeam telefon lui Marius de trei ori pe zi, îl întrebam dacă a vorbit cu frații, dacă vin toți, dacă știe cineva cât e biletul de avion din Italia.

Și au venit. Toți. Costel a condus toată noaptea de la Timișoara și a intrat pe ușă cu barba plină de promoroacă. Doina și Rodica au coborât din mașina lui Marius cu bagajele pline de cadouri și cu ochii deja umezi când l-au văzut pe tata cât slăbise. Au venit nepoții, mari acum, cu prietenele și copiii lor. Micuța Sofia, strănepoata, abia învățase să meargă și se ținea de piciorul mesei.

14 suflete. 4 generații în casa aia bătrână de sub munte. Nu mai încăpeam. Am pus scânduri pe capre și le-am întins cu fețele de masă cele bune, pornind de la masa de cireș a socrului meu, care rămânea mereu în capul mesei.

Casa mirosea a sarmale și a cozonac de te lua amețeala. Fierbeau oalele pe sobă, se rumeneau cozonacii în cuptor, iar geamurile aburiseră toate de la căldură. Am aprins lampa cu gaz, deși satul are curent de zeci de ani — o aprind în fiecare Ajun, așa m-a învățat mama, „ca să aibă unde poposi lumina”. Tremura flacăra ei galbenă peste chipurile tuturor, și eu mă uitam la fiecare și-mi spuneam în gând: țineți minte ziua asta, copii. Țineți-o bine minte.

În dimineața de Ajun i-am scos fularul din dulap. I l-am pus la gât, l-am potrivit, l-am netezit cu palma.

— L-ai luat, a zis el, și mi-a prins mâna. Femeie fără cap. La prețu’ ăla.

— Taci, Tudore. E Crăciunul. De Crăciun se dăruiește.

N-a mai zis nimic. Dar toată ziua nu și-a scos fularul de la gât, nici la masă, deși în casă era cald de picurau geamurile. Îl pipăia din când în când, ca și cum n-ar fi crezut că e al lui.

Seara, când s-au strâns toți în jurul mesei, nepotul cel mic a scos telefonul să pună muzică, dar Costel l-a oprit.

— Lasă, mă, telefonul. Cântăm noi.

Și au început. Stângaci întâi, apoi tot mai tare, cum cântam noi în tinerețe: „O, ce veste minunată”. Cântau toți, patru generații, în bucătăria aia cu lampă și cu miros de cozonac. Iar Tudor, în capul mesei, cu fularul gri la gât, cânta și el, încet, cu buzele abia mișcându-se, și privea pe rând la fiecare, de parcă îi aduna în ochi ca să-i ia cu el. La un moment dat m-a căutat cu privirea peste tot capul mesei și mi-a făcut din ochi, așa cum îmi făcea acum 57 de ani, la horă. M-am prefăcut că mă duc după cozonac, ca să nu mă vadă nimeni plângând în cămară.

Dimineața

În noaptea de Crăciun a dormit adânc. Nu l-am mai auzit tușind. M-am bucurat, proasta de mine, am crezut că-i mai bine.

M-am trezit devreme, când mai dormeau toți. Locul lui din pat era gol. M-am ridicat speriată și l-am căutat prin casă. L-am găsit în bucătărie, pe scaunul lui de lângă geam, învelit în pătură, cu fularul gri la gât.

Privea afară, la nuc. Ninsese peste noapte și crengile lui goale erau acum îmbrăcate în alb, toate, până la ultima. Nu mai rămăsese nicio frunză de numărat.

Avea un zâmbet liniștit pe față, așa cum nu-l mai văzusem de mult, un zâmbet de om care a ajuns acasă. M-am apropiat încet și i-am pus mâna pe umăr. Era plecat de-a binelea, de mult, în somn, cu ochii spre curtea în care ne trăiserăm toată viața.

N-a mai fost nevoie să spun nimic. Am rămas lângă el, cu mâna pe umărul lui, în timp ce în casă începeau să se trezească, unul câte unul, copiii și nepoții. Afară ningea din nou, mărunt, peste nuc, iar în bucătărie mai stăruia mirosul de cozonac de aseară.

M-am aplecat și l-am sărutat pe frunte, cum îl sărutam în fiecare dimineață de 57 de ani.

— Mulțumesc pentru fiecare zi, Tudore, i-am șoptit. Și pentru asta din urmă. A fost cel mai frumos Crăciun.

Au trecut de-atunci lunile. Casa e iar mare și goală. Dar în fiecare dimineață ies în curte, mă uit la nucul care a înmugurit fără el, și nu-mi mai e frică. Pentru că l-am condus până la capăt cald, acasă, cu ai lui în jur și cu un cântec pe buze. Iar cutia cu scrisori o țin acum eu, sub pat, exact unde o ținea el.

Câți dintre voi ați mai da orice pe lume pentru încă o singură iarnă cu părinții lângă voi?