Sunt amintiri pe care nu le ștergi niciodată, oricâți ani ar trece. Una dintre ele are mirosul abecedarului nou și foșnetul unui caiet dictando încă necompletat. Cu răbdare și blândețe, învățătorii ne-au pus condeiul în mână pentru prima oară, iar de acolo a început, fără să știm, tot drumul nostru.
Aveam șase ani, un ghiozdan prea mare pentru umerii noștri și o emoție pe care nu o puteam numi. În prima bancă a vieții, cineva ne aștepta cu un zâmbet cald, gata să ne arate cum se naște o literă.
Prima literă scrisă cu mâna unui învățător peste mâna noastră
Totul a început cu o mână caldă peste mâna noastră, apăsând prima literă pe pagină. Era mâna cuiva care credea în noi înainte să credem noi înșine.
Ne tremura condeiul. Bastonașele ieșeau strâmbe, cârligele cădeau dintre cele două linii ale caietului, iar noi credeam că nu vom reuși niciodată. Doamna învățătoare relua, însă, calmă, semn după semn.
Din acele bastonașe stângace s-au născut, încet, primele cuvinte. Apoi primul nume scris singuri, mândri, cu limba scoasă de concentrare. Mirosul de carte nouă și emoția primei zile de școală ne-au rămas în suflet ca o pecete.
De ce nu uităm niciodată chipul primei învățătoare
Învățătoarea din clasele primare rămâne în amintire pentru că ne-a format nu doar scrisul, ci și caracterul. Ne-a prins în anii în care eram cei mai fragezi și mai deschiși, între șase și zece ani, când totul ni se așază pentru toată viața.
În România, un singur învățător rămâne, de obicei, cu aceeași clasă patru sau cinci ani la rând. Așa se țese o legătură sufletească pe care timpul nu o destramă.
Ne amintim vocea care ne liniștea când ne încurcam la tablă. Ne amintim lauda care ne dădea aripi și răbdarea cu care relua de zece ori același semn, fără să ridice glasul. Pentru asta nu uităm niciodată acel chip.
Mai mult decât litere, ne-au dat încredere
Dincolo de scris și socotit, învățătorii ne-au învățat să stăm drepți, să spunem „mulțumesc” și să nu ne fie teamă de o pagină goală. Primii ani de școală, subliniază pedagogii, cântăresc enorm în felul în care un copil se raportează mai târziu la învățare.
Ne amintim prima poveste citită cu glas tare în fața clasei, cu inima bătând tare. Ne amintim cornul și laptele, florile aduse de prima zi, recitarea poeziei învățate acasă.
Și, mai presus de toate, ne-au dat curajul de a greși. Ne-au arătat că o literă strâmbă nu e o catastrofă, ci doar un pas spre una mai dreaptă. Au pus în noi încrederea că putem încerca din nou.
Un gând de recunoștință pentru toți învățătorii
Astăzi, oameni mari și împliniți, le datorăm acelor dascăli răbdători primele litere și primele visuri așternute pe hârtie. De câte ori ne mai oprim, însă, să le spunem „mulțumesc”?
Poate că acum, citind aceste rânduri, ți-a venit deja în minte un nume. Un chip blând, o voce caldă, o mână care a ghidat-o pe a ta.
Cu răbdare și blândețe, învățătorii ne-au pus condeiul în mână pentru prima oară, iar acel gest mic a schimbat totul. Scrie în comentarii numele învățătoarei sau învățătorului tău, în semn de respect, și dă postarea mai departe, ca să ajungă și la colegii tăi de bancă de odinioară.
Vrei mai multe rețete delicioase?
Urmărește-ne pe Facebook pentru rețete noi în fiecare săptămână.