La 58 de ani, mama nu văzuse marea niciodată. Când am întrebat-o ce cadou vrea din primul meu salariu, a tăcut mult și a șoptit „aș vrea să văd marea”…

— Ce ți-ai dori tu din primul meu salariu, mamă?

Am întrebat-o într-o seară de martie, la masa din bucătărie — aceeași masă cu mușamaua tocită la colțuri la care îmi făcusem temele în toți anii de școală. Mama a pus jos furculița. S-a uitat în farfurie, apoi la mâinile ei, mâini de croitoreasă, cu degetul mare bătătorit de la ac.

A tăcut mult. Prea mult.

— Lasă, mamă, ce-mi trebuie mie, a zis într-un târziu.

— Nu te-am întrebat ce-ți trebuie. Te-am întrebat ce-ți dorești.

Și atunci a șoptit, atât de încet că era să n-o aud:

— Aș vrea să văd marea.

Am rămas cu paharul în mână. Mama mea are 58 de ani. Și în 58 de ani nu văzuse marea niciodată.

Nu știu de ce m-a lovit atât de tare. Poate pentru că toată copilăria mea marea fusese ceva ce aveau alții.

În fiecare vară, ai mei mă urcau în trenul de Suceava și mă trimiteau la bunici, la țară. Se numea „vacanță”. Eu mă întorceam în septembrie cu palmele jupuite de la sapă și cu unghiile negre de la scosul cartofilor, iar colegii mei veneau bronzați de la Mamaia, cu scoici în buzunar și cu povești despre valuri. Îi ascultam și tăceam.

Mirosul acela de rechizite noi, în prima zi de școală — coperți de plastic, creioane ascuțite, caietul cu foaia încă albă. Ăsta era mirosul copilăriei mele. Rechizitele erau mereu noi. Restul nu se schimba niciodată.

Tata trăgea 12 ore pe zi la fabrica de mobilă din marginea orașului. Făcea dulapuri și paturi pentru casele altora și venea seara la mobila noastră veche de 25 de ani, cu ușa de la dulap care nu se mai închidea. Se așeza pe scaun, își scotea bocănii încet, unul câte unul, și rămânea așa, cu privirea în gol, până își aduna puterea să se ridice.

Mama cosea la o croitorie din centru. Iar acasă cosea și mai mult — la nunți, la botezuri, la vecini, până noaptea târziu, cu ochelarii alunecați pe nas și cu lampa aceea galbenă aplecată peste mașina de cusut.

Și fiecare leu se ducea pe mine. Meditații la matematică. Chirie când m-am dus la facultate în București. Căminul. Cărțile. Toate pe mine.

Abia acum, când mă uit înapoi, văd lucrurile pe care atunci nu le vedeam.

Cum mama nu s-a mai tuns la coafor de ani de zile. O tundea vecina de la doi, Geta, gratis, în bucătăria noastră, cu un prosop pe umeri. „Mi-am găsit un stil nou”, râdea mama și-și aranja părul în oglindă. Eu credeam că chiar așa voia ea.

Cum tata s-a lăsat de țigări, „că nu-mi mai place gustul”. Abia mai târziu am înțeles ce gust nu-i mai plăcea: al banilor duși pe un pachet, în loc să ajungă la mine.

Cum mama a purtat aceeași geantă maro zece ani. Aceiași pantofi negri la biserică, lustruiți până se subțiase pielea. Ei nu s-au plâns niciodată. Pur și simplu au tăcut și au dat.

Așa că în seara aia, când mama a șoptit „aș vrea să văd marea”, ceva s-a rupt în mine.

— Bine, am zis. Mergem la mare.

Mama a râs, de parcă spusesem o prostie.

— Lasă, Andrei, ce mare, e scump acum…

— Nu te-am întrebat cât costă.

Le-am luat bilete de tren și o cameră la Eforie, la trei străzi de plajă. Prima lor vacanță în 34 de ani de căsnicie. Nici lună de miere nu avuseseră — se cununaseră într-o sâmbătă și luni erau amândoi la muncă.

Tata s-a împotrivit până în ultima clipă. „Băiete, banii ăștia ți-i strângi tu pentru casă.” Dar l-am prins, cu o seară înainte, cum își pregătea cămașa cea bună și-și lustruia pantofii în hol, fluierând încet, cum nu-l mai auzisem de ani.

Am ales să nu merg cu ei. Voiam să fie doar ei doi. 34 de ani mă cocoșaseră pe mine peste tot; măcar o dată să fie vacanța lor, nu a mea.

Vineri dimineață i-am dus la gară. Trenul s-a pus în mișcare, mama flutura mâna de la geam ca un copil în prima zi de școală, iar tata stătea drept lângă ea, în cămașa lui cea bună. M-am întors spre casă cu un nod în gât, fără să știu că vacanța pe care le-o făcusem eu cadou avea să-mi dea mie, în seara aceea, cel mai mare dar din viața mea.

Telefonul de seară

Am stat toată ziua cu telefonul lângă mine. Le trimiteam mesaje și-mi răspundea mama, greoi, cu litere mari, cum scriu părinții: „Am ajuns. E frumos. Sărut.” Atât. Pe la opt seara, când m-am întins pe canapea, a sunat.

Era mama. Dar nu vorbea. Auzeam doar cum respiră.

— Mamă? Ce e, s-a întâmplat ceva?

— Nu, a zis ea, și vocea îi tremura. Nu s-a întâmplat nimic rău, Andrei. Doar că…

S-a oprit. Am auzit-o cum înghite în sec.

— Tata a plâns când a văzut marea.

Am rămas nemișcat, cu telefonul lipit de ureche.

— Cum adică a plâns?

— Am ajuns pe plajă spre seară, când se mai răcorise. El mergea în față, cu pantofii ăia ai lui în mână, desculț pe nisip. Și când am urcat dâmbul și s-a deschis toată apa în față, toată, până unde nu mai vezi… s-a oprit. A stat așa, mut. Și pe urmă i-am văzut umerii cum tremură.

Mama plângea acum și ea, încet, ca să n-o audă el.

— Andrei, eu am 34 de ani de când sunt cu omul ăsta. Nu l-am văzut plângând niciodată. Nici când a murit tataie. Nici când ne-au tăiat curentul iarna aia și am stat cu tine în frig. Niciodată. Iar azi a stat pe nisip și-i curgeau lacrimile și nu se oprea, și zicea numai atât: „Uite-o, Vio. Uite-o și pe asta.”

Am închis ochii. Îmi tremura și mie bărbia.

— Și ce i-ai spus?

— Nimic. L-am luat de braț și am stat amândoi așa, cu apa până la glezne, ca doi proști, până s-a întunecat. Andrei… mulțumesc. Nu pentru mine. Pentru el.

Am pus telefonul jos și am stat mult în întuneric. Mă gândeam la toate turele lui de 12 ore. La bocănii scoși unul câte unul. La pachetul de țigări la care renunțase. Toată viața lui adunată într-un singur gest, pe o plajă la Eforie, la 60 de ani.

Poza de pe fundul sertarului

S-au întors după o săptămână, bronzați amândoi, cu o pungă de scoici pentru mine, ca de la un copil pentru alt copil. Tata era altfel. Vorbea mai mult. Râdea la lucruri mărunte. Într-o seară, la ei acasă, a scos din sufragerie o cutie veche de pantofi, din aia în care mama ține actele și pozele.

A scotocit puțin și a scos o fotografie mică, îngălbenită, cu colțurile roase. Doi tineri pe o bancă, într-un parc. Ea, cu părul lung și o rochie înflorată. El, slab, cu o cămașă descheiată la gât și un zâmbet pe care nu i-l cunoșteam.

— Aveam 24 de ani ea și 26 eu, a zis tata, ținând poza cu grijă, de parcă s-ar fi putut rupe. Ne cununaserăm de o lună. Și ne promiteam că strângem un an, doi, și plecăm în Grecia. În Thassos. Văzuserăm o vedere la cineva și ne intrase în cap. Ziceam: acolo mergem noi în luna de miere, mai încolo, când om avea.

A întors poza. Pe spate, cu creionul, cu litere subțiri de fată tânără, scria: „Noi doi la Thassos. Cândva.” Și o dată de acum 34 de ani.

— Și de ce n-ați mai ajuns? am întrebat, deși știam.

Tata a ridicat din umeri și s-a uitat la mine cald, fără nicio urmă de reproș.

— Păi am tot strâns un an. Și încă unul. Și pe urmă ai venit tu.

Nu a spus-o ca pe o vină. A spus-o ca pe cel mai bun lucru care i se întâmplase. Dar pe mine m-a tăiat prin mijloc. „Pe urmă ai venit tu.” Adică Thassosul lor se transformase în rechizitele mele. Luna lor de miere se dusese în chiria mea din București. Marea pe care tata a văzut-o abia la 60 de ani era marea la care nu ajunseseră niciodată pentru că mă crescuseră pe mine.

Mama a pus mâna peste poză.

— Lasă, Ilie, ce să mai… Am fost și la mare acum, slavă Domnului. Ce să-ți mai dorești la vârsta asta.

Am tăcut atunci. Dar când am ajuns acasă, m-am așezat la laptop și am căutat toată noaptea.

Nu le-am spus nimic o lună. Am muncit, am făcut ore în plus, am strâns. Și săptămâna trecută m-am dus la ei cu un plic în mână. L-am pus pe masa din bucătărie, pe mușamaua tocită la colțuri, și l-am împins spre ei.

Mama l-a deschis prima. A scos două bilete de avion și o hârtie cu o poză: o mare verde-albăstruie, un debarcader de lemn, pini care coboară până în apă.

— Ce e asta, Andrei? a întrebat, deși vedea bine ce e.

— E Thassos, mamă. În septembrie. Cinci zile, doar voi doi. Am plătit tot.

Tata a luat biletele în mâna lui mare, bătătorită, și le-a întors pe toate părțile, cum întorsese poza aia veche. A deschis gura să spună ceva — probabil iar despre banii pe care ar fi trebuit să-i strâng pentru casă. Dar n-a mai apucat.

S-a uitat la mama. Mama se uita la el. Și în bucătăria aia mică, sub lampa galbenă, cei doi oameni care își promiseseră Thassosul acum 34 de ani și se aleseseră în locul lui cu mine — s-au luat de mână peste masă, ca la 24 și 26 de ani, fără să spună un cuvânt.

Tata s-a întors spre mine. Avea din nou ochii umezi, dar de data asta zâmbea.

— Băiete, a zis. Cândva a venit, până la urmă.

Voi ce sacrificiu al părinților voștri ați înțeles abia acum, când poate e prea târziu ca să le mai puteți mulțumi?