Nu trecuseră nici 20 de zile de la înmormântarea mamei și fratele meu adusese deja un om să măsoare casa pentru vânzare…

Nu trecuseră nici 20 de zile de la înmormântarea mamei, iar în curtea casei era deja un om străin, cu o ruletă în mână, care măsura peretele de la un capăt la altul.

Am rămas în poartă cu plasa de la magazin în brațe și n-am mai putut face niciun pas. Omul nota ceva într-un carnețel, se apleca, întindea metrul până la colțul prispei, mormăia niște cifre pentru el. Lângă el, fratele meu stătea cu telefonul la ureche și învârtea cheile mașinii pe deget.

Mașina lui, un SUV negru și lucios, era trasă chiar în mijlocul curții în care noi doi alergaserăm desculți toată copilăria. Sub roțile ei se turtise trifoiul pe care mama nu-l lăsase niciodată cosit, ca să aibă albinele de unde aduna.

— Rodica, bine că ai ajuns, mi-a zis Cătălin, băgând telefonul în buzunar. El e domnul care se ocupă de evaluare.

Domnul care se ocupă de evaluare. În casa în care mama fiersese, cu o zi înainte să se stingă, o oală de zacuscă pe care n-apucase s-o pună în borcane.

Am 46 de ani și locuiesc în Timișoara. Cătălin, cu 3 ani mai mic decât mine, s-a făcut om mare la Constanța, cu firma lui, cu vacanțe pe care le vedeam doar în poze. Ne despărțeau sute de kilometri și, de vreo câțiva ani, tot mai multe tăceri. Casa părintească, dintr-un sat de lângă Reșița, o construcție bătrână cu prispă și cu aproape jumătate de hectar de grădină în spate, rămăsese acum doar a noastră. A amândurora.

— Ce faci? l-am întrebat, deși vedeam foarte bine ce face.

— Ce trebuia făcut demult, a zis el, calm, de parcă vorbea cu un client. Amândoi stăm departe. Casa stă goală și se dărâmă. Hai s-o vindem cât încă valorează ceva și împărțim banii frățește. E cel mai cinstit lucru.

Cel mai tare mă durea că, undeva, avea dreptate.

Eu vin la vreo două luni. El, o dată pe an, de Paște, dacă apuca. Casa chiar stătea goală. Iarna trecută plesnise o țeavă și mama nu-mi spusese, ca să nu mă necăjească, ca să nu mă pună pe drum. Așa era ea.

Numai că omul cu ruleta îmi măsura acum copilăria în metri pătrați, iar eu simțeam că mi se rupe ceva în piept.

— Lasă-mă măcar să strâng lucrurile ei, am zis. Nu poți vinde casa cu tot ce e în ea.

Cătălin a oftat, ca și cum îi ceream o favoare mare.

— Bine. Dar până săptămâna viitoare. Nu putem ține omul în așteptare.

A plecat spre seară, cu SUV-ul lui negru, lăsând în urmă un praf gros pe uliță. Am rămas singură în casa în care nu mai era nimeni.

Am aprins lumina din bucătărie. Mușamaua de pe masă era aceeași de când eram copil, cu flori albastre decolorate până aproape de alb, roasă pe la colțuri. Un măr s-a desprins afară din pom și a căzut cu un sunet înfundat, moale, în iarbă. M-am dus la geam. Se întuneca peste grădina în care tata sădise fiecare pom cu mâna lui.

Am început să strâng. Batistele ei călcate și puse una peste alta. Ochelarii pe care-i lega cu un elastic pentru că i se rupsese un braț. Un pieptăn vechi cu câteva fire albe prinse în el. Fiecare lucru mă oprea câte un minut cu el în palmă.

În dulapul din camera dinspre drum, sus, unde nu ajungeam decât pe scaun, era o cutie de biscuiți ruginită, din alea vechi, de tablă. O știam de-o viață. Mama ținea în ea „actele importante”. Am dat-o jos și m-am așezat cu ea pe marginea patului.

Înăuntru erau actele casei, îngălbenite, legate cu o ață. Certificatul vechi, schițele, o chitanță de la primărie din anii ’80. Le-am dat deoparte cu grijă.

Și sub ele, pe fundul cutiei, era o foaie împăturită în patru. Nu un act. O foaie de caiet dictando, cu scrisul mamei, tremurat, făcut cu creionul.

Începea așa: „Dragii mei copii, Rodica și Cătălin.”

Mi-a tremurat mâna. Mama nu-mi scrisese o scrisoare în viața ei; ne suna, atât. Am apropiat foaia de bec.

Erau doar câteva rânduri, iar ultimul se oprea la jumătate, ca și cum cineva o strigase din prag și ea lăsase creionul jos, gândindu-se că mai are timp. Se oprea exact acolo:

„…așa că, înainte să luați vreo decizie cu casa, vreau să vă amintiți…”

Și atât. Restul foii era alb.

Am rămas cu foaia aceea în mână nu știu cât. Afară se auzeau doar greierii și, din când în când, câte un măr căzând în iarbă. Ce voia mama să ne amintim? Am întors foaia pe toate părțile, am căutat pe spate, prin cutie, printre acte. Nimic. Se oprise acolo și nu mai apucase. Poate o strigase o vecină peste gard. Poate se dusese să dea la păsări. Poate crezuse, ca noi toți, că mai are timp.

N-am dormit aproape deloc în noaptea aia. Am pus foaia pe pernă, lângă mine, ca pe un lucru viu.

A doua zi a venit cu contractul

Cătălin a ajuns pe la 10. Am auzit SUV-ul de departe, cum urcă hurducat pe ulița plină de gropi, atât de nepotrivit acolo. A intrat în bucătărie cu o mapă de plastic sub braț și a pus-o pe masă, peste mușamaua cu flori albastre. A scos câteva hârtii capsate.

— Am vorbit aseară cu evaluatorul, a zis, fără să se așeze. Ne dă un preț bun. E și un cumpărător interesat, cineva care caută teren pe partea asta. Semnăm azi împuternicirea, ca să nu mai fac drumul de la Constanța de zece ori.

Nu i-am răspuns nimic. Am luat foaia mamei de pe pervaz, unde o pusesem dimineața, la lumină, și i-am întins-o peste mușama, peste hârtiile lui.

— Ce e asta? a întrebat, puțin iritat, crezând că-i dau vreo altă hârtie de-a casei.

— Citește.

A luat-o cu două degete, ca pe ceva ce voia să lămurească repede și să dea la o parte. Dar pe măsură ce citea, mâna i-a coborât încet pe masă. A citit-o o dată. Apoi din nou, mai rar, cu degetul pe rânduri, cum citea tata ziarul duminica. Am văzut cum i se strânge maxilarul și cum înghite în sec.

— Unde ai găsit-o? a întrebat, și vocea nu-i mai era la fel.

— Sub actele casei. În cutia de biscuiți. Aia de tablă.

A pus foaia jos, dar a rămas cu degetele pe ea, de parcă nu-i venea s-o lase.

— E o scrisoare neterminată, Rodica, a zis într-un târziu. Nici nu știm ce voia să spună. Poate era o listă de treburi. Poate voia să ne zică unde a ascuns niște bani, ce știu eu.

— Eu știu ce voia să spună, l-am întrerupt.

M-am ridicat și m-am dus la geam. Am tras perdeaua subțire, roasă, într-o parte. Grădina strălucea de rouă, iar în fund, lângă gard, era nucul bătrân, cu coaja crăpată.

— Vezi nucul ăla? Acolo ne-a legat tata leagănul. Cu funia aia groasă de la fântână. Îți mai aduci aminte?

Cătălin s-a apropiat de geam. A stat mult fără să zică nimic, cu ochii la nuc.

— Aveam vreo 8 ani, am zis. Tu, vreo 5. M-ai împins prea tare și funia s-a rupt fix când eram sus de tot. Am căzut peste rădăcina nucului și mi-am rupt mâna.

— Nu eu am împins, a sărit el, exact cum sărea când eram copii. Tu ai zis „mai tare, mai tare, nu mi-e frică”.

Și, deodată, am râs. Amândoi. Un râs care venea de undeva de departe, dinaintea firmei lui, dinaintea kilometrilor și a tăcerilor.

— Și tata te-a luat pe portbagajul bicicletei, a zis Cătălin, ștergându-se la ochi cu dosul palmei. Și pedala ca nebunul spre Reșița, 12 kilometri, cu tine care urlai la fiecare groapă.

— Iar tu alergai după bicicletă pe uliță, în chiloței, plângând că vrei și tu la spital.

Râdeam acum amândoi cu lacrimi pe obraji, în bucătăria goală, deasupra contractului lui de evaluare. Un râs și un plâns în același timp, de nici noi nu mai știam care e care.

— Și mama, am zis, când ne-am întors de la spital, cu mâna mea în ghips… Ne aștepta în poartă. Nu ne-a certat. Ne-a dat la fiecare câte o felie de pâine cu zahăr și ne-a spus doar atât: „Ați văzut? V-am zis să vă țineți unul de altul.” Ție ți-a zis mai tare, că tu alergaseși în drum.

Cătălin s-a așezat pe scaunul de lângă masă, cel cu paiul rupt pe care nu-l schimbase nimeni de 30 de ani. A luat din nou foaia mamei în mână.

— „Vreau să vă amintiți”, a citit el încet, cu voce tare de data asta. Asta voia. Să ne amintim.

Ne-am uitat unul la altul. N-a mai trebuit să spună nimeni ce anume. Casa aia bătrână, cu prispa scorojită și cu grădina în care creșteau nucii tatei, era singurul loc din lume unde mai fuseserăm cândva doar frați, fără nimic altceva între noi. Mama știuse. De aia lăsase foaia acolo, sub acte, unde știa că o s-o găsim exact în ziua în care o să vrem s-o vindem.

Ce mi-a spus lângă mașină

Am mai stat toată dimineața aia în bucătărie. Am făcut cafea la ibric, ca mama, și am băut-o pe prispă. Am mâncat merele căzute în iarbă, cu coaja pătată, cele mai dulci. Cătălin a umblat prin curte, a intrat în șura goală, s-a uitat în fântână. La un moment dat l-am văzut de la geam cum stă în picioare lângă nuc și pune mâna pe scoarța lui, așa, fără motiv.

Spre prânz și-a strâns hârtiile de pe masă. Le-a băgat înapoi în mapa de plastic, dar altfel decât le scosese — nu ca pe niște acte de semnat, ci ca pe ceva de care voia să scape. A venit lângă SUV, a deschis portiera, apoi a rămas cu mâna pe ea și s-a întors spre mine.

Și tocmai el, cel care venise cu evaluatorul și cu ruleta, cel pe care-l știam de-o viață că socotește totul în bani și în kilometri, mi-a spus ceva ce nu credeam c-o să aud vreodată de la fratele meu:

— Nu vindem, Rodica.

Am rămas cu gura întredeschisă.

— Sun luni la un meșter pentru acoperiș, a continuat, uitându-se în pământ, ca un om căruia îi vine greu să spună lucruri frumoase. Plătesc eu, tu ai destule pe cap. Schimbăm și țeava aia. Tu vii vara, cu ai tăi. Eu vin de sărbători. Vreau ca băiatul meu să știe pe ce prispă a stat bunică-sa și de ce nuc a atârnat leagănul. La notar mergem împreună, o trecem pe amândoi, cum a fost mereu. Restul… mai vedem noi la bătrânețe.

M-am dus la el și l-am îmbrățișat cum nu-l mai îmbrățișasem de când eram copii. Mirosea a parfum scump și, dedesubt, tot a fratele meu. A stat țeapăn o clipă, apoi m-a strâns și el, tare, de mi-au trosnit oasele.

La notar am mers împreună, peste două săptămâni. Am făcut dezbaterea succesorală și am trecut casa pe numele amândurora, cotă egală, așa cum fusese dintotdeauna în inima noastră. Evaluatorul n-a mai fost sunat niciodată.

Foaia mamei am pus-o la loc, în cutia de biscuiți, peste acte, exact unde o găsisem. Am lăsat-o neterminată. Nu mai trebuia terminată. O terminaserăm noi, în dimineața aia, la geamul dinspre nuc, cu obrajii uzi și cu bucata de copilărie pe care crezusem că am pierdut-o pentru totdeauna.

Acum, vara, când urc pe uliță și văd SUV-ul negru al lui Cătălin tras în curte, lângă bicicleta veche a tatei pe care a scos-o din șură și a uns-o, îmi vine iar să râd și să plâng deodată. Mama a avut dreptate. Numai că a scris-o pe hârtie ca s-o citim tocmai când eram gata s-o uităm.

Voi ați vinde casa părintească sau ați lupta s-o țineți? Ce-ați face în locul meu?