35 de ani am fost maistru la fabrica asta, am învățat sute de băieți meseria de strungar — acum, la 63 de ani, le curăț toaletele și-mi spun „nea, dă și mătura încoace”…

— Nea, dă și mătura încoace, că ai lăsat praf sub bancul ăla.

Băiatul care mi-a spus asta avea vreo 22 de ani și o salopetă albastră încă țeapănă, abia scoasă din ambalaj. Nici nu s-a uitat la mine când a zis-o. M-am aplecat, am luat mătura și am strâns pilitura de sub strung, așa cum mi-a cerut. Strungul acela îl reglasem eu, cu mâna mea, cu 30 de ani în urmă, când băiatul ăsta nici nu era pe lume.

Așa începe acum o dimineață de-a mea. Am 63 de ani și spăl pe jos în hala în care am fost 35 de ani maistru.

Nimeni de-aici nu mai știe asta. Pentru inginerii tineri sunt „nea Costică”, omul cu găleata, care șterge geamurile și golește coșurile. Trec pe lângă mine cu cafeaua în mână, „’neața, nea Costică”, și-și văd de drum. Nici prin cap nu le trece că omul care le adună acum mucurile din curte i-a învățat pe unii dintre șefii lor să țină prima daltă în mână.

Mirosul e primul lucru care mă prinde când intru dimineața pe poartă. Ulei de mașină și pilitură de fier. Alții strâmbă din nas la el. Pe mine mă duce înapoi 35 de ani, la vremea când hala asta răsuna de lovituri de ciocan și de bâzâitul strungurilor, iar eu treceam de la un băiat la altul și le puneam mâna pe mânerul dur: „ușor, măi tată, nu forța, las-o pe ea să taie”.

Pe Rodica am îngropat-o acum 2 ani. 38 de ani am dormit lângă femeia aia și, într-o dimineață de noiembrie, pur și simplu nu s-a mai trezit. Inima. După ea, casa a rămas atât de goală că ascultam ceasul de pe perete doar ca să mai aud ceva viu.

La un an după ce-a plecat, m-a lăsat și pe mine inima. M-au dus la Timișoara, mi-au pus două stenturi, m-au cusut la loc. M-au trimis acasă cu o pungă de pastile pe care trebuie să le iau până mor și cu niște rate la operație pe care pensia mea nu le acoperea nici pe jumătate.

Am o pensie cât să plătesc lumina, gazul și pastilele. Atât. Restul lunii îl priveam în tavan.

Copii am. O fată la Timișoara, Larisa, și un băiat plecat de mult în Germania. M-ar fi ajutat, știu. Dar eu, cât mai pot să-mi car singur găleata, nu întind mâna la copiii mei. Așa m-a crescut tata și așa rămân.

Când am văzut anunțul că se caută om de serviciu chiar la uzină, la fabrica mea, nu m-am gândit de două ori. M-am dus la biroul de resurse umane, m-a primit o fată tânără care nu mă cunoștea, mi-a întins o hârtie s-o semnez și de lunea următoare am început.

— Sunteți sigur, nea Costică? La vârsta asta? m-a întrebat.

Sigur, fata tatii. Foamea nu întreabă de vârstă.

Așa că de 3 luni îmi iau găleata în fiecare dimineață și intru în hala mea. Spăl pe jos exact acolo unde odată se aliniau ucenicii mei, 15-20 de băieți deodată, cu mâinile pline de unsoare, așteptând să le arăt cum se face.

E ciudat, dar nu mă doare cât credeam. Când n-are nimeni treabă cu mine, în pauza de prânz, mă apropii de strungul cel vechi din colț, ăla pe care nu-l mai folosește nimeni. Pun mâna pe el. E rece și plin de vaselină. Și pentru o clipă îl aud iar cum lucrează, îi simt vibrația în palmă și parcă îmi vine tot înapoi.

Săptămâna trecută s-a întâmplat însă ceva.

Măturam pe la capătul halei, lângă mașinile noi cu comandă numerică, când a intrat șeful de secție. Un bărbat de vreo 40 de ani, în cămașă albă, cu ecuson și cu telefonul la ureche. Toată hala se cam ferește de el, e om important, el semnează pontajele.

A trecut pe lângă mine, cum trec toți. Dar la vreo 3 pași s-a oprit brusc. S-a întors. S-a uitat la găleata din mâna mea, apoi la fața mea. Și a rămas așa, împietrit, cu telefonul căzut pe lângă corp.

Băieții din hală au ridicat capul. S-a făcut o tăcere de-auzeai neonul bâzâind.

— Nea Costică? a zis el, aproape în șoaptă.

Și atunci l-am recunoscut și eu.

Băiatul care voia să fugă din hală

Era Mihai. Mihai al lui Gheorghe, de la Câlnic. Îl adusese taică-su la mine acum 22 de ani, un băietan de 18 ani, slab, cu urechile mari și cu mâinile care tremurau când a pus prima oară dalta pe piesă. Îmi stricase, în prima săptămână, un cuțit de strung și se pusese pe plâns lângă banc, convins că-l dau afară și că se face de râs în fața tuturor.

Îmi aminteam totul, dintr-odată, de parcă fusese ieri. „Cuțitul se pune la loc, băiete”, i-am spus atunci. „Frica, aia se scoate mai greu. Hai, pune mâna lângă mâna mea și ține minte: nu tu comanzi fierul, fierul îți spune cât poate. Ascultă-l.”

Băiatul de-atunci stătea acum în fața mea, în cămașă albă și cu ecuson, cu părul dat cu gel, cu un ceas la mână care făcea cât pensia mea pe două luni. Și cu ochii plini de lacrimi.

— Nea Costică, dumneavoastră sunteți, a zis, și vocea i s-a rupt la mijloc. Ce… ce căutați dumneavoastră cu găleata în mână?

Am lăsat mătura sprijinită de banc. Mi-am șters palma de salopetă, așa, din obișnuință, cum îmi ștergeam mâna de patruzeci de ani înainte să dau mâna cu cineva.

— Muncesc, Mihai. Ca și tine. Numai că altfel.

El a clătinat din cap, ca și cum nu-i venea să creadă.

— Nu vă recunoașteți? Eu sunt Mihai. M-ați luat la 18 ani, băiat de la țară, care nu știa să țină o piesă în mână. Tot ce știu, tot ce am ajuns azi… de la dumneavoastră am.

În jur se strânseseră deja băieții. Ăia tineri, care mă strigau „nea Costică” și mă trimiteau după mătură, se uitau când la el, când la mine, și nu mai înțelegeau nimic. Doi bărbați mai în vârstă, de la întreținere, s-au apropiat și ei. Unul, Ilie, m-a privit lung, apoi a zis încet, aproape pentru el:

— Stai… ăsta e maistrul Costică. Ăla care ținea toată hala de strunguri. Măi, măi.

Se făcuse o liniște de puteai auzi cum picură apa din găleata mea pe ciment.

Locul dumneavoastră nu e cu mătura

Mihai s-a apropiat și mi-a luat mâna în amândouă mâinile lui. Palmele mele — bătătorite, cu unghiile roase de detergent acum, nu de pilitură — și palmele lui, moi, de om care semnează hârtii.

— De ce nu ați venit la mine, nea Costică? De ce nu ați bătut la ușa biroului? Ați fi întrebat de mine oricine de-aici.

Am zâmbit. Nu mi-a fost greu să zâmbesc, pentru că nu simțeam nicio urmă de reproș în piept. Simțeam altceva. Un fel de căldură veche, ca atunci când vedeam o piesă ieșită bine de sub cuțit.

— Și ce să-ți cer, băiete? am zis. Milă? Eu n-am venit aici să cerșesc. Am venit să muncesc, ca omul. Aveam nevoie de un ban în plus și era un post liber. L-am luat. Altfel decât înainte, e drept. Dar tot aici sunt, în hala mea, printre strungurile mele. Nu-i rușine în muncă, Mihai. Rușine era să întind mâna.

— Dar nu așa, a zis el, și i s-au înroșit ochii de tot. Locul dumneavoastră nu e cu mătura, nea Costică. Locul dumneavoastră e lângă strung. Acolo v-a fost mereu.

— Locul meu e unde mă lasă puterile și unde-mi ies banii la socoteală, i-am spus liniștit. Nu mai am 40 de ani. Inima mi-e cârpită cu două fire de sârmă. Nu mai pot sta 8 ore în picioare la mașină. Dar pot să duc o găleată. Și, uite, pot să mă uit dimineața la băieții ăștia și să văd cum se ridică hala la loc. Mie atât îmi trebuie.

Mihai și-a șters fața cu dosul palmei, fără să-i pese că-l văd oamenii. Apoi s-a întors spre băieți și a zis, cu o voce pe care n-o mai auziseră de la el:

— Măi, băieți. Omul ăsta, pe care voi îl trimiteți după mătură, a scos din hala asta jumătate din maiștrii care lucrează azi în Reșița. M-a învățat pe mine, l-a învățat pe Ilie, i-a învățat pe taţii unora dintre voi. Când o să știți voi un sfert din câte știe el, atunci să vorbiți.

Un băiat tânăr, ăla cu salopeta nouă care-mi ceruse mătura de dimineață, s-a făcut roșu până la urechi și s-a uitat în podea.

Mâna lui peste mâna mea

N-am crezut că din vorbele alea o să iasă ceva. Credeam că a fost un moment, o înduioșare, și că a doua zi fiecare o să-și ia găleata și hârtiile și viața o să meargă mai departe la fel.

M-am înșelat.

Peste 3 zile m-a chemat Mihai la birou. Nu singur — era acolo și directorul de producție, un domn de vreo 50 de ani, cu ochelari și cu o mapă în față. M-am oprit în ușă cu găleata în mână, că tocmai spălasem pe hol, și n-am știut dacă să intru sau nu.

— Lăsați găleata aia, nea Costică, a zis directorul și s-a ridicat în picioare. Și a venit el la mine, mi-a strâns mâna. La un director nu mi se mai întâmplase niciodată.

Mi-au spus atunci ceva la care nu mă gândisem. Uzina reînființa școala profesională, în sistem dual, cu firme care plăteau ucenici. Aveau utilaje, aveau contracte, aveau băieți de la 16 ani care voiau să învețe meserie. Ce nu aveau erau oameni care să-i învețe. Maiștri instructori. Oameni care să știe nu doar cartea, ci și mirosul de pilitură, și cum tremură mâna unui băiat la prima piesă.

— Nu vă cerem să vă întoarceți la 8 ore la mașină, a zis directorul. Vă cerem să stați lângă ei. Câteva ore pe zi. Să le arătați ce nu scrie în manual. Cu contract, cu carte de muncă, cu un salariu ca lumea. Nu ca om de serviciu, nea Costică. Ca maistru instructor.

Am rămas cu ochii în masă. Mi-au trebuit câteva clipe să pot vorbi, că mi se pusese un nod în gât cât pumnul.

— Și găleata? am întrebat prostește, că nu-mi venea altceva în minte.

Mihai a râs printre lacrimi.

— Găleata o duc eu, dacă mai trebuie, nea Costică.

Prima zi în care am intrat în atelierul de practică nu semăna cu nimic din ce trăisem în ultimii ani. Mă îmbrăcasem cu cămașa aia bună, cea pe care o purtam duminica, dar am lăsat-o acasă până la urmă și mi-am pus salopeta. La strung nu te duci în cămașă bună.

Erau vreo 12 băieți, cu ochii mari, exact ochii pe care-i știam eu de-o viață. Unul dintre ei, un puști de 16 ani, uscățiv, cu mâinile subțiri, ținea dalta strâmb și forța, de scârțâia fierul.

M-am apropiat. Am pus mâna mea peste mâna lui, ca acum 22 de ani peste mâna lui Mihai, ca acum 35 de ani peste mâinile atâtor băieți al căror chip mi se amestecă azi în minte.

— Ușor, măi tată, i-am spus. Nu forța. Nu tu comanzi fierul. Las-o pe ea să taie. Ascult-o.

Băiatul a slăbit strânsoarea. Cuțitul a intrat lin în piesă, a țâșnit prima spirală de șpan, aurie, curată, și puștiul a rămas cu gura căscată, de parcă făcuse o minune.

În ușa atelierului, sprijinit de tocul ușii, stătea Mihai. Șeful de secție, în cămașa lui albă, cu ecusonul lui. Se uita la mine cum pun mâna peste mâna băiatului și plângea, fără să-i fie rușine, așa cum plânsese și el aici, la 18 ani, când credea că lumea se termină pentru un cuțit stricat.

Mirosea a ulei de mașină și a pilitură de fier. Același miros. Și pentru prima dată după ani de zile, când am tras aer în piept, nu m-a mai durut nimic.

Voi câți dintre voi vă mai amintiți numele omului care v-a pus prima unealtă în mână — și, dacă mai trăiește, când l-ați căutat ultima oară?