Vecinii râdeau că suntem prea săraci ca să ținem 6 copii la școală, așa că mama a vândut singura noastră vacă și a jurat în fața noastră că vom deveni toți dascăli. La 40 de ani, când m-am întors în sat cu diploma, tot Podenii au tăcut…

— Cu ce-i dai la școală, Vasilica, cu vânt?

Saveta a strigat peste gard, râzând de se auzea până la capătul uliței, și și-a șters mâinile de șorț de parcă tocmai spusese cea mai bună glumă din Podeni.

Mama n-a răspuns. A strâns mai tare mâna mezinului și ne-a împins pe toți 6 înainte, spre poartă. Eram a treia dintre copii, aveam vreo 9 ani, cu un ghiozdan de pânză cusut dintr-un sac de făină și cu ghetele pe care mi le făcuse tata din bucăți de cauciuc de la o anvelopă veche și petice de piele. Mergeam pe uliță unul după altul, ca o mică armată, cu capul sus, fiindcă așa ne învățase mama: capul sus, chiar dacă burta e goală.

Casa noastră avea o singură cameră, cu podeaua de lut pe care mama o ungea cu var ca să nu crape. Un pat de fier, o laviță, o sobă și o lampă cu gaz în mijlocul mesei. Dormeam claie peste grămadă, 3 la un capăt, 3 la altul, și iarna ne trăgeam pătura unul de la altul până se trezea tata și ne acoperea pe toți.

Mâncam fasole. Fasole dimineața, fasole seara, fasole reîncălzită de atâtea ori că-i știu și acum gustul acela ușor acrișor de la fundul oalei. Mama o drămuia cu lingura, ca să ajungă, fiindcă banii de pe câte-un ou sau de pe un litru de lapte nu se duceau pe carne. Se duceau pe caiete. Pe cărți. Pe creioane pe care le tăiam în două, ca să avem toți.

— Cartea e singurul lucru pe care nu ți-l ia nimeni, ne spunea mama seara, la lampă, cu degetul pe pagină. Casa ți-o ia apa, vaca ți-o ia boala, banii ți-i ia cine e mai șmecher. Cartea, o dată intrată în cap, rămâne acolo.

Mirosul acela de gaz al lămpii e primul lucru de care-mi aduc aminte când mă gândesc la copilărie. Lumina galbenă, tremurată, și noi 6 aplecați peste caiete, iar mama cârpind la ceva în colțul mesei, prefăcându-se că nu ține ochii pe noi.

Copiii cu părinți la primărie sau la cooperativă veneau la școală cu ghete adevărate și cu cornuri în ghiozdan. Ne strigau de departe:

— Uite săracii cu cărțile! Uite ceata lui Neculai!

Râdeau. Unii ne puneau piedică, alții ne aruncau cu ghinde. Costel, fratele cel mare, ne aduna în jurul lui și ne spunea să nu răspundem, doar să mergem mai departe. Și mergeam. 6 copii pe marginea drumului, cu bărbia ridicată, prin praf sau prin noroi, până la școala din centru.

Într-o seară m-am întors plângând, fiindcă o fată îmi spusese că oricum o să ajung slugă, ca mama. Mama m-a luat de bărbie și m-a privit în ochi.

— Ascultă-mă bine, Aurica. Sărăcia nu e în casă. Sărăcia e în cap, când te lași de vise. Atâta timp cât înveți, tu nu ești săracă. Ești doar o fată care încă n-a ajuns unde trebuie.

N-am uitat niciodată vorbele alea.

Vecinii însă nu conteneau. Când s-a dus vorba prin sat că mama vrea să-i dea pe toți 6 la carte, nu doar pe băieți, s-a râs și mai tare. „S-a țicnit Vasilica”, se spunea la fântână. „Vrea domnișoare din fete de la lut.” Saveta venea special la gard să ne numere, ca și cum ar fi așteptat să vadă care pică primul.

Și atunci mama a făcut ceva ce n-am să uit cât trăiesc.

Aveam o vacă. Una singură, o baltată bătrână pe care o chema Joiana, și era tot ce aveam mai de preț — laptele ei ne ținea. Într-o toamnă, mama a dus-o în târg și a vândut-o. S-a întors seara fără vacă, cu un teanc de bani legat în batistă și cu ochii uscați. A pus banii pe masă, lângă lampă, ne-a adunat pe toți 6 în jurul ei și a spus, rar, ca un jurământ:

— Vaca s-a dus. Dar din banii ăștia, toți 6 o să învățați carte. Toți. Vă jur aici, în fața voastră, că o să vă fac dascăli, unul câte unul. Și când or să vă vadă cu diploma în mână, ăștia care râd acum o să tacă.

Tata stătea în prag, cu căciula în mână, și n-a zis nimic. Doar a dat din cap.

Când a venit hârtia că fratele meu Costel a luat bursă la liceul cel mare din oraș, în casă s-a făcut o tăcere ciudată. Bursa acoperea internatul, dar nu și restul — hainele, drumul, cărțile. În noaptea aia m-am trezit și am văzut-o pe mama lângă sobă, pe întuneric, plângând fără zgomot, cu palma la gură ca să nu ne trezească. Plângea de bucurie și de spaimă în același timp, fiindcă știa ce înseamnă încă un copil dus la oraș.

Și atunci l-am văzut pe tata ridicându-se din pat, în tăcere. Și-a pus cojocul. Și-a luat funia din cui.

Funia din cui

N-am mai închis ochii în noaptea aceea. Am auzit poarta scârțâind, apoi pașii lui pe potecă, tot mai depărtați, până s-au pierdut în întuneric. Dimineața, țarcul din spatele casei era gol. Capra noastră, cu care mama făcea brânza aceea sărată de-o întindeam pe mămăligă, nu mai era. Tata o dusese pe furiș la un om din satul vecin, ca să nu-l vadă nimeni cum își vinde și ultimul animal, și se întorsese cu încă un teanc mic de bani, pentru internatul lui Costel.

La câteva săptămâni, s-a angajat paznic de noapte la fabrica de cărămidă de la marginea orașului. Pleca pe înserat, pe jos sau cu vreo căruță când prindea, și se întorcea în zori, cu fața vânătă de frig și cu mâinile crăpate ca pământul vara. Ziua dormea două-trei ore, apoi se apuca de coasă sau de lemne. Nu l-am auzit niciodată plângându-se. O singură dată, când credea că dormim toți, l-am auzit spunându-i mamei, încet: „Vasilico, numai să apuc să-i văd cu diplomele alea în mână. Restul nu contează.”

Costel a fost primul. A învățat ca un apucat, parcă de teamă să nu dezamăgească funia aceea din cui și vaca vândută. A terminat liceul pedagogic și s-a întors cu repartiție de învățător într-un sat de lângă noi. Când a venit acasă cu prima leafă, a pus-o pe masă, lângă lampă, exact în locul unde pusese mama banii pe vacă, și a zis un singur cuvânt: „Următorul.”

După Costel au urmat, unul câte unul, Ilie, Nicoleta, Larisa și Dănuț, mezinul. Fiecare, când ajungea învățător, trimitea acasă din prima leafă pentru cel care venea din urmă. Casa cu podea de lut a rămas la fel de săracă — banii nu se strângeau niciodată la noi, se duceau mereu înainte, spre următorul caiet, următorul drum la oraș, următoarea diplomă.

Eu am fost piatra din pantof. Am terminat greu școala, m-am măritat de tânără cu un băiat harnic din sat, Radu, și-am crezut o vreme că gata, mie îmi ajunge cât știu. Am muncit la fabrica de conserve, am făcut 2 copii, am uitat de caiete. Dar în fiecare seară, când aprindeam lampa — că mult timp n-am avut nici noi curent — mi se strângea ceva în piept. Auzeam vocea mamei prin toată bucătăria: „Sărăcia e în cap, când te lași de vise.”

Așa că la 34 de ani m-am întors la școală. La seral, cu cei 2 copii ai mei făcându-și temele lângă mine, la aceeași masă, sub aceeași lampă. Colegele mele de bancă aveau 18 ani și mă strigau „tanti”. Râdeau unii, ca pe vremuri. Dar eu învățasem de mult să merg cu capul sus prin râsul lumii.

Mama n-a mai apucat să mă vadă cu diploma. S-a stins într-o iarnă, în camera aceea cu podea de lut, cu mâna pe o carte de rugăciuni și cu noi toți în jurul patului. Ne-a privit pe rând, îndelung, și a spus cu glasul stins: „5 v-ați făcut dascăli. A rămas doar Aurica. Tu să nu te oprești, fata mea. Tu ești ultima cărămidă.” Tata s-a dus după ea, la 2 ani, tot sărac, tot cu mâinile crăpate, cu funia aceea atârnând încă în cui, la locul ei.

Mi-am luat diploma de învățătoare la 40 de ani.

O carte pe mormânt

La 40 de ani m-am întors în Podeni cu diploma în geantă și cu repartiție chiar la școala din sat — școala pe unde trecuserăm noi 6, ca o mică armată desculță, prin praf și prin noroi. Am intrat pe poarta ei de învățătoare, în clasa în care fusesem cândva luată în râs, și mi-au tremurat picioarele.

În prima zi de școală, când urcam ulița spre poartă, o bătrână adusă de spate m-a strigat de la gardul ei. Era Saveta. Îmbătrânise urât, singură, cu copiii ei plecați care pe unde. S-a apropiat de gard și și-a șters mâinile de șorț — gestul acela pe care-l știam de o viață — dar de data asta nu mai râdea. Se uita în pământ.

— Aurica… tu ești? Tu, cu diploma? a zis, și glasul i s-a frânt. Am auzit că sunteți toți 6 dascăli. Toți 6, din casa aceea cu lut…

A tăcut o clipă. Apoi, cu ochii tot în pământ, a spus lucrul pe care nu credeam să-l aud vreodată de la ea:

— Iartă-mă. N-am crezut că se poate. Râdeam de maică-ta fiindcă eu n-am fost în stare să scot nimic din ai mei. Iar ea, din nimic, din lut și fasole, a scos 6 învățători.

N-am spus nimic. Am luat-o de mână, mâna aceea bătrână și rece care ne arătase cândva cu degetul, și i-am strâns-o. Atât. Uneori tăcerea spune mai mult decât toate răspunsurile pe care le repetasem în minte 30 de ani.

Vestea s-a dus prin sat ca focul pe mirişte. Pe uliță, oamenii se opreau și mă salutau cu „doamna învățătoare”. Cei care aruncaseră cândva cu ghinde în noi acum îmi trimiteau nepoții la ore și-mi spuneau, cu jumătate de gură, „să-i faceți și pe ai noștri oameni, ca pe voi”. Podenii, satul care râsese ani de zile de ceata lui Neculai, tăcuse. Nu mai avea de ce să râdă.

În duminica aceea nu m-am dus întâi acasă. M-am dus la cimitir. Am urcat pe cărarea dintre cruci, în mirosul de iarbă cosită și de ceară topită, și m-am oprit între cele două movile cu cruci simple de lemn, una lângă alta. Mama și tata. Doi oameni care muriseră săraci lună, fără casă bună, fără pământ mult, fără nimic din ce lumea numește avere.

Nu le-am dus flori. Pe mormântul mamei am pus abecedarul după care aveam să învăț, a doua zi, prima mea generație de copii din Podeni. L-am așezat drept, cu coperta în sus, ca să-l vadă cerul. Pe al tatei am pus un caiet nou, cu foi curate, și un creion neascuțit, așa cum ne dădea el nouă, să nu-l tocim degeaba. Le-am spus cu voce tare, de parcă m-ar fi auzit:

— Am terminat, mamă. Toți 6. N-am picat niciunul. Ai avut dreptate — n-a putut nimeni să ne-o ia.

Am stat mult acolo, între cele două cruci, cu vântul foșnind prin nucul de la marginea cimitirului. Și abia atunci am înțeles cu adevărat ce ne lăsaseră părinții mei. Nu casă, nu pământ, nu bani strânși la saltea. Nu aveau ce. Ne lăsaseră o vacă vândută, o capră dusă pe întuneric, nopți nedormite de pază și o lampă care ne-a ars deasupra caietelor până am ajuns, toți 6, dascăli. Ne lăsaseră singurul lucru pe care nu ni-l putea lua nimeni — și pe care acum îl dădeam mai departe, copil după copil, în clasa aceea din capătul satului.

Cine v-a învățat că nu banii, ci cartea vă scoate din sat? Spuneți-mi despre mama sau despre tatăl vostru, aici, în comentarii — vă citesc pe toți.