Mama are 58 de ani și, după ce a rămas văduvă acum 11 ani, credea că n-o să mai iubească pe nimeni. Apoi a apărut el, cu 24 de ani mai tânăr, numai flori și vorbe dulci — iar eu am simțit din prima că ceva nu e în regulă…

Cătălin s-a aplecat peste masa din bucătărie și i-a sărutat mâna mamei, chiar acolo unde tata își pusese cana de cafea ani la rând. Mama a roșit ca o fată. Eu am rămas cu paharul de apă în mână și am simțit cum mi se strânge ceva în piept.

Era prea perfect.

— Ea e Ioana, fata mea, a spus mama, aproape scuzându-se că exist.

Cătălin s-a ridicat, mi-a întins mâna și m-a privit drept în ochi.

— Mă bucur enorm să te cunosc. Vorbește numai despre tine.

Avea 34 de ani. Mama are 58. Douăzeci și patru de ani între ei — cât să-i fie fiu. Pe masă, într-o vază de sticlă, stăteau niște lalele albe, proaspete, fără o petală căzută. Le aducea în fiecare vineri. Nu apucau niciodată să se ofilească, fiindcă vinerea următoare veneau altele. Bucătăria mirosea mereu a florărie scumpă — un miros care ar fi trebuit să mă bucure și pe care, nu știu de ce, îl uram.

Mama rămăsese văduvă de 11 ani. După ce a murit tata, ani buni n-a mai vrut să audă de nimeni. Dormea pe jumătatea ei de pat și atât. Așa că, atunci când a început iar să râdă la telefon seara, o parte din mine s-a bucurat. Mama mea de 58 de ani râdea din nou.

Până l-am cunoscut pe el.

— De ce ești așa acră? m-a întrebat, spălând paharul lui de trei ori. E singurul bărbat care m-a ascultat cu adevărat de când s-a dus tatăl tău.

Asta era. Cătălin asculta. O asculta ore în șir vorbind despre tata — cum era el, vacanțele lor, ce mâncare îi plăcea. Un bărbat de 34 de ani care stătea și asculta o femeie povestind despre soțul ei mort. Și îi spunea fix ce voia ea să audă.

— Se vede că l-ați iubit enorm. Aș vrea și eu să fiu iubit așa cândva.

Și mama se topea.

La început a plătit el tot — restaurant, benzină, o excursie la munte. „Vezi? Nu vrea banii mei”, îmi zicea triumfătoare. Iar eu tăceam, fiindcă nu aveam ce să-i reproșez. Încă.

Apoi au început „investițiile”.

Întâi mărunt. O „oportunitate” la care intra și el cu banii lui, dar dacă punea și mama, câștigau amândoi mai mult. Apoi o „afacere” cu panouri, cu apartamente, cu ceva import — se schimba de fiecare dată. Mama nu mai înțelegea nici ea, dar zicea „Cătălin se pricepe”.

Am cerut să văd niște hârtii. Nu ca să mă bag — ci fiindcă mama începuse să vândă. Întâi acțiunile de la tata. Apoi banii de la garsoniera bunicii, pe care jurase că-i ține „pentru zile negre”.

M-am așezat într-o seară la masa ei, cu extrasele de cont în față, și am făcut socoteala. De trei ori, că nu-mi venea să cred.

În 18 luni dispăruseră aproape 300.000 de lei.

Trei sute de mii. Economiile de-o viață ale părinților mei, banii de la bunica, tot. O mașină cumpărată pe numele lui, plătită din contul ei. Și, prinsă cu o agrafă de un teanc de acte, o programare scrisă chiar de mâna mamei: „Marți, ora 11. Notar. Donație.”

Am simțit cum mi se face rău, fizic.

Am așteptat-o să iasă de la baie și i-am pus totul în față. Extrasele. Mașina. Hârtia cu „donație”.

— Mamă, te lasă fără nimic. Uită-te aici. 300.000 de lei în 18 luni.

Mama nici nu s-a uitat.

— Tu vrei să mă controlezi, a spus.

M-am oprit. Erau vorbele lui. Nu ale ei. Mama mea nu vorbea niciodată așa.

— Ești invidioasă, Ioana. Ți-e ciudă că sunt fericită. Tatăl tău e mort de 11 ani, iar tu vrei să mă îngropi și pe mine lângă el.

— Mamă…

— Ieși afară din casa mea.

Am rămas cu extrasele în mână, în hol, și mi-a închis ușa în nas. Mamei mele.

Eram pe cale să-mi pierd mama de tot. Și nu știam cum s-o opresc.

Noaptea în care i-am căutat pozele

Trei nopți n-am dormit ca lumea. A patra, pe la două dimineața, m-am ridicat, am aprins veioza și am deschis laptopul. Nu știam ce caut. Știam doar că un bărbat care spune tuturor exact ce vor să audă a mai spus-o, de bună seamă, și altcuiva.

Cătălin avea un profil public, cu poze de om cumsecade: la munte, cu un buchet, lângă o mașină. Am luat poza lui de profil — cea în care râdea, cu cămașa albastră descheiată la un nasture — și am dat-o la o căutare de imagini. Așa, la nimereală, cum mai făcusem o dată când voisem să văd de unde e o rețetă.

Aceeași poză. Alt nume. Alt oraș.

Pe al doilea profil nu-l chema Cătălin. Îl chema altfel, și scria că locuiește la sute de kilometri de noi. Aceleași fotografii, aceeași cămașă albastră, același zâmbet. Doar că lângă el, în poze, nu era mama.

Era o altă femeie. Trecută de 60 de ani, cu părul vopsit frumos, cu ochi care râdeau. Și, mai jos, sub o poză cu ei doi într-o terasă, un comentariu scris de el:

„Se vede cât ți-a iubit soțul tău. Aș vrea și eu să fiu iubit așa cândva.”

Am citit fraza de trei ori. Era, cuvânt cu cuvânt, ce-i spusese mamei în bucătăria noastră. Aceeași frază pe care mama o repetase apoi, înduioșată, la telefon, unei prietene.

Mi s-au răcit mâinile pe tastatură.

Am scormonit toată noaptea. Femeia din poze se numea Geta. Am găsit-o, i-am scris. N-am ocolit-o. I-am spus cine sunt, i-am trimis poza lui de la noi și una de la ea și am întrebat-o direct dacă îl cunoaște pe bărbatul ăsta.

Mi-a răspuns dimineața, pe la șase. Scris scurt, cu greșeli, de mână obosită:

„Da. Îl cunosc. Mi-a luat 40.000 de euro și garsoniera fetei mele. Nu ești singura. Sunați-mă.”

Am sunat-o din bucătărie, cu cafeaua rece în față. Geta mi-a povestit totul cu o voce care nu mai avea lacrimi, doar oboseală. Cum a apărut. Cum o asculta ore în șir. Cum îi aducea flori.

— Ce flori? am întrebat, deși știam deja.

— Lalele albe, mi-a spus. În fiecare vineri. Nu se ofileau niciodată, că venea cu altele.

Am închis ochii și am văzut vaza de pe masa mamei.

Geta semnase. La notar, o donație. Își dăduse seama abia după, când omul dispăruse cu banii și cu actele. Mersese la poliție, făcuse plângere, dar el schimbase deja telefonul, numele, orașul. „Fugăresc o umbră”, mi-a spus. „Tu încă poți s-o oprești pe maică-ta. Marți, ai zis? Du-te. Chiar dacă te urăște.”

Ora 10, la notar

Marți am ajuns la notar la 10. Cu o oră înainte. N-am spus nimănui.

M-am așezat pe o bancă pe holul de la parter, cu telefonul în poală și cu un dosar de plastic în care pusesem tot: capturile de pe al doilea profil, mesajele de la Geta, poza lui în cămașa albastră de lângă altă femeie. Îmi tremura piciorul de nu mi-l puteam ține locului. Repetam în minte ce-o să spun. Îmi ieșea de fiecare dată altfel.

La 11 fără cinci au apărut. Mama, într-o rochie nouă, cu buzele date cu ruj. Cătălin lângă ea, la costum, cu un buchet de lalele albe în mână — chiar și la notar venea cu florile.

Când m-a văzut, mama s-a oprit ca lovită.

— Ce cauți aici? Cine ți-a spus?

— Am nevoie de cinci minute, mamă. Doar cinci. Pe urmă, dacă tot vrei să semnezi, semnezi.

Cătălin a zâmbit, calm, cu florile la piept.

— Doamnă Ioana, hai să nu facem scandal. Mama dumneavoastră e un om în toată firea. Știe ce face.

— Da, am zis. De asta o rog pe ea, nu pe tine.

Am scos telefonul. Mi-l tremura mâna la fel de tare ca mamei când și-a scos ochelarii din poșetă ca să vadă ecranul. I l-am întins.

— Uite-l. E el. Aceeași poză. Alt nume. Alt oraș. Și femeia asta de lângă el nu ești tu.

Mama s-a uitat lung. Am dat cu degetul mai departe, la comentariu.

— Citește ce i-a scris ei, mamă. Citește cu voce tare.

N-a citit cu voce tare. A citit în gând, iar eu i-am văzut buzele mișcându-se pe cuvintele alea: „Se vede cât ți-a iubit soțul tău. Aș vrea și eu să fiu iubit așa cândva.” Le știa. Le auzise. Le repetase.

A ridicat capul spre el.

— De unde știe femeia asta de lalelele albe? l-a întrebat.

Și atunci am văzut. Pentru prima dată, zâmbetul lui perfect a alunecat o clipă de pe față. O clipă doar. Pe urmă și-a revenit.

— Sunt clone, a spus repede. Cineva mi-a furat pozele. Se întâmplă tot timpul. Elena — mamă — tu mă cunoști pe mine.

— Te cunosc de doi ani, a spus mama încet. Ea zice că te cunoaște de trei. Și că i-ai luat garsoniera fetei ei.

— O nebună de pe internet…

— I-ai adus lalele albe în fiecare vineri, l-a întrerupt mama. Ca mie. Cuvânt cu cuvânt ca mie.

Notara ne-a chemat înăuntru. Mama s-a ridicat. Am crezut că intră. Dar s-a oprit în ușă, cu dosarul de acte în mână — actul de donație pregătit, gata de semnat — și a rămas așa, cu pixul deja scos, cu mâna tremurându-i deasupra hârtiei.

N-a semnat.

A pus pixul jos, pe birou, foarte încet, de parcă i-ar fi fost frică să nu-l scape.

— Nu semnez azi, a spus. Nu semnez nimic azi.

Cătălin a mai încercat. A vorbit despre „oportunitate”, despre „prețul care nu ține”, despre „ce-o să zică lumea”. Dar ceva se rupsese. Mama nu se mai uita la el ca la un bărbat. Se uita la el ca la o factură pe care abia acum o citea cu atenție.

— Lasă florile jos, i-a spus. Nu le mai vreau.

El a pus buchetul pe scaunul din hol. A mai zis ceva, că o să-i pară rău, că e ultima ei șansă la fericire. Pe urmă a plecat pe scări, cu spatele drept, ca un om care are deja alt drum și alt nume în cap.

Am rămas noi două pe holul ăla, lângă un buchet de lalele albe abandonat pe un scaun de plastic.

Banii nu i-am mai luat înapoi. Cei mai mulți se duseseră demult, în „investiții” din care nu rămăsese nici o hârtie serioasă. Mașina rămăsese pe numele lui — plecase cu ea. Am fost amândouă la poliție, am făcut plângere pentru înșelăciune, am predat tot ce aveam, capturile, mesajele Getei, extrasele. Ne-au spus că mai sunt și alte plângeri, în alte orașe, pe alte nume. Că se lucrează. Că e greu.

Dar apartamentul mamei a rămas al mamei. Ăsta a fost tot ce am salvat, și pentru mine a fost totul.

Am dus-o acasă. Am urcat cu ea, am intrat în bucătărie. Vaza de pe masă era plină, cum era în fiecare marți, cu lalelele de vinerea trecută, încă proaspete, încă neofilite. Mama s-a uitat la ele o vreme. Apoi le-a luat, cu vază cu tot, și le-a dus la coșul de gunoi. Le-a aruncat, apa s-a vărsat pe gresie, și dintr-odată bucătăria a mirosit iar a bucătăria mamei, a cafea și a mâncare, nu a florărie scumpă.

S-a așezat pe scaunul lui tata. Și-a pus mâinile pe masă, mâinile alea care tremuraseră deasupra hârtiei, și a stat așa mult, tăcută.

— De ce nu m-am uitat, Ioana? a spus într-un târziu. Când mi-ai pus hârtiile pe masă. De ce nu m-am uitat?

M-am așezat lângă ea. Nu i-am reproșat nimic. Ce rost mai avea.

— Fiindcă voiai să râzi din nou, mamă. Nu-i nicio rușine în asta.

Mi-a luat mâna și a strâns-o. Și pentru prima dată în doi ani, femeia care-mi închisese ușa în nas mi-a mulțumit că nu m-am dus.

Voi ce ați fi făcut — v-ați fi dus la notar să opriți semnătura, chiar dacă mama v-ar fi urât pentru asta?