Stăteam desculță în stația de autobuz, în rochia de bal, când o fetiță de 9 ani s-a oprit lângă mine și mi-a spus: „Tu n-ai casă, iar eu n-am mamă”…

Betonul stației era atât de rece încât nu-mi mai simțeam degetele de la picioare. Stăteam acolo desculță, într-o rochie de bal lungă, verde, cu paiete pe umeri, la 6 dimineața, iar zăpada pe jumătate topită mi se strecura printre degete.

Cu o seară înainte dansasem pe o scenă, sub lumini. Acum fugeam de acasă, exact așa cum eram, fără pantofi.

Am 24 de ani și, până în dimineața aceea, crezusem că un om nu poate rămâne chiar fără nimic.

Casa în care crescusem fusese a mamei. Ea murise cu 3 ani în urmă, iar de atunci nimic din apartamentul acela nu mai fusese al meu. Tatăl meu vitreg, Viorel, avea grijă să-mi amintească asta în fiecare zi.

În seara aia venise iar beat. L-am auzit de pe scări cum trântește ușa.

— Unde ai umblat până la ora asta, împopoțonată așa? a mârâit el.
— La spectacol. Ți-am spus de o săptămână, i-am răspuns încet.
— Spectacol. În casa mea nu se intră după miezul nopții.

M-a împins în bucătărie și a răsucit cheia pe dinafară. Am rămas în întuneric, cu spatele lipit de dulapul rece, ascultând cum bolborosește dincolo de ușă.

— Viorel, deschide, te rog. Lasă-mă măcar să dorm în patul meu.
— N-ai niciun pat aici, mi-a strigat prin ușă. N-ai nimic. Nici pantofii ăia de pe tine nu sunt ai tăi.

Am stat pe gresia rece toată noaptea, cu rochia adunată sub mine, numărând mașinile care treceau pe stradă și văzându-mi aburul respirației.

Spre dimineață s-a făcut liniște. L-am auzit prăbușindu-se pe canapea. Am apăsat clanța și, nu știu cum, cheia rămăsese întoarsă doar pe jumătate. Ușa s-a deschis.

Mi-am căutat pantofii pe întuneric. Nu erau nicăieri. Într-un colț am văzut doar sticla goală pe masă.

N-am mai căutat. Am ieșit așa, desculță, în frig, și am luat-o la fugă în jos pe scări, de teamă să nu se trezească.

Afară ningea mărunt. Trotuarul era o pastă rece de zăpadă și noroi. Am ajuns la stația unde așteptam în fiecare dimineață microbuzul spre cursul de dans — singurul loc în care mă mai simțeam om.

M-am așezat pe banca de beton și am început să tremur. Nu mai știam dacă tremur de frig sau de altceva.

Oamenii treceau. Un bărbat cu un câine s-a uitat la picioarele mele goale și a grăbit pasul. O femeie cu sacoșe a întors capul. O mașină a încetinit, apoi a plecat mai departe.

Nimeni nu s-a oprit lângă o fată desculță care plângea într-o rochie de bal.

Nimeni, în afară de un copil.

S-a oprit în fața mea o fetiță de vreo 9 ani, într-o geacă roșie mult prea mare pentru ea, cu un ghiozdan în spate și o pungă de covrigi în mână.

— De ce n-ai pantofi? m-a întrebat, fără să se sfiască.
— Mi i-am uitat acasă, am mințit.
— Nu-ți e frig?
— Ba da.

S-a uitat la rochia mea, apoi iar la picioarele mele goale.
— Și unde sunt părinții tăi? a întrebat.

Am vrut să-i spun ceva de adult, ceva liniștitor. Dar mi s-a pus un nod în gât și, în loc de asta, i-am șoptit adevărul.
— N-am unde să mă duc.

Nu s-a speriat. Nu a plecat. S-a așezat lângă mine pe betonul înghețat, ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume.

A scos din pungă un covrig cald, l-a rupt în două și mi-a întins jumătate. Aburul lui mi-a atins fața.
— Ia. E cu susan.

Am luat jumătatea de covrig cu mâinile amorțite. Era cald. Primul lucru cald din noaptea aia.

M-a privit cu niște ochi prea mari și prea liniștiți pentru vârsta ei.
— Tu n-ai casă, iar eu n-am mamă, a spus. Poate ne descurcăm împreună.

Și, pe betonul acela rece, o mână de copil s-a strecurat într-a mea și a strâns-o tare.

Am rămas așa nu știu cât. Când am reușit în sfârșit să vorbesc, am întrebat-o cum o cheamă.

— Delia, a spus. Pe tine?
— Larisa.

Microbuzul a apărut la capătul străzii, scrâșnind prin zăpadă. Delia s-a ridicat repede și și-a tras ghiozdanul pe umeri.

— Eu trebuie la școală, a spus. Doamna Geta se supără dacă întârzii.
— Cine e doamna Geta?
— La ea stau acum. De când a murit mama. E cumsecade, dar nu e mama.

A spus-o simplu, așa cum spui că afară plouă. M-am uitat la ea altfel. La geaca aia roșie prea mare, care fusese probabil a altcuiva înaintea ei. La felul în care își strângea punga de covrigi la piept, de parcă era tot ce avea.

— De cât timp nu mai e mama ta? am întrebat.
— De un an. Aveam 8 ani. Acum am 9.

Am urcat amândouă în microbuz. Ne-am așezat una lângă alta pe scaunele reci, iar ea m-a acoperit cu jumătate din geaca ei, ca și cum ar fi putut să mă încălzească. Șoferul s-a uitat la picioarele mele goale în oglindă, dar n-a zis nimic. Delia a coborât la școală. Înainte să sară pe trotuar, s-a întors.

— Mâine dimineață tot aici ești? m-a întrebat.
— Nu știu, i-am răspuns sincer.
— Eu vin. La 7 fără un sfert. Dacă vrei.

Și a plecat, împleticindu-se prin zăpadă în cizmulițele ei, cu punga legănându-se în mână.

Femeia care m-a luat de pe stradă

Am ajuns la sala de dans desculță, cu rochia udă până la genunchi. Camelia, femeia care ne preda, tocmai descuia ușa. Când m-a văzut, i-a căzut cheia din mână.

— Doamne, Larisa, ce-ai pățit?

Nu i-am putut răspunde. M-am prăbușit pe treapta de la intrare și am plâns cum nu mai plânsesem de la înmormântarea mamei. Camelia s-a lăsat lângă mine, m-a luat în brațe și n-a mai întrebat nimic o vreme. M-a dus înăuntru, mi-a dat o pereche de colanți groși, un hanorac de-al ei și o pereche de adidași cu un număr mai mari. Mi-a făcut un ceai și abia atunci am povestit tot.

— Și acum unde te duci? m-a întrebat.
— Nu știu. N-am pe nimeni.
— Ba ai, a spus ea și mi-a pus mâna pe umăr. Vii la mine până te pui pe picioare. Am o cameră liberă de când s-a mutat fiu-meu. N-o să dormi în gară cât timp eu am un pat în plus.

Așa am ajuns să stau la Camelia. În prima seară, în timp ce-mi întindea cearșafuri curate, i-am povestit despre fetița din stație. Despre covrig. Despre „poate ne descurcăm împreună”. Camelia a rămas cu cearșaful în mână, cu ochii umezi.

— Copiii ăștia părăsiți văd în noi lucruri pe care noi înșine le uităm, a spus.

În dimineața următoare m-am dus la stație la 7 fără un sfert. Delia era acolo, cu aceeași geacă roșie. Când m-a văzut încălțată, a zâmbit ca și cum ea câștigase ceva.

— Ai găsit pantofi, a spus mulțumită.
— Am găsit. Și un pat.
— Vezi? Ne descurcăm.

De atunci ne-am întâlnit în fiecare dimineață. Uneori îi cumpăram eu covrigi, alteori împărțea ea cu mine. Am cunoscut-o pe doamna Geta, asistenta maternală la care era în plasament — o femeie bună, cu casa plină de copii ai altora, care făcea tot ce putea, dar era obosită și avea prea multe guri de hrănit. Delia se pierdea printre ceilalți. Nimeni nu era rău cu ea. Doar că nimeni nu era doar al ei.

„N-ai nimic aici”, îmi spusese. Se înșela

Într-o seară, Camelia m-a întrebat de apartamentul mamei.

— Și zici că totul e al lui Viorel acum?
— Așa mi-a spus mereu. Că e casa lui.
— Mama ta a lăsat testament?
— Nu cred. A murit repede, de inimă.
— Ați fost vreodată la notar, după ea? Ați dezbătut moștenirea?

N-am știut ce să-i răspund. După ce murise mama fusesem un ghem de durere; aveam 21 de ani și tot ce voiam era să nu mă mai cert cu Viorel. El îmi repetase că apartamentul e al lui, că eu sunt doar tolerată acolo, și eu îl crezusem trei ani la rând.

Camelia m-a dus la un notar. Mi-a explicat pe îndelete, cu actele mamei în față, ceva ce Viorel se asigurase să nu aflu niciodată: apartamentul fusese al mamei, cumpărat înainte să se recăsătorească. Ca fiică a ei, eu eram moștenitoare, cu partea cea mai mare din casă. Viorel, ca soț care rămăsese, avea și el dreptul la o parte, dar mult mai mică. Ce e mai important: fără o dezbatere a moștenirii, el n-avea niciun drept să mă dea afară. Casa în care dormisem pe gresie fusese, în cea mai mare parte, a mea.

— Trei ani m-a mințit, am șoptit.
— Trei ani, a spus notarul calm. Dar nu e târziu. Facem dezbaterea succesorală și cerem partajul.

Nu m-am dus cu poliția și n-am urlat pe scări. Am făcut totul pe hârtie, așa cum se face. Când Viorel a primit înștiințarea de la notar, m-a sunat furios, apoi împăciuitor, apoi din nou furios. Băutura îi mâncase orice bănuț; nu avea cu ce să-mi cumpere partea. Până la urmă am căzut de acord să vindem apartamentul și să împărțim banii cum scria legea. Am plâns când am predat cheile locului în care crescusem, dar plângeam altfel decât în noaptea aia din bucătărie. Plângeam ca un om liber.

Cu partea mea de bani am închiriat un apartament cu 2 camere, la marginea orașului, cu un balcon în care intra soarele dimineața. Prima dată când am intrat în el gol, m-am plimbat prin a doua cameră, cea mică, și m-am oprit lângă geam. M-am gândit la o geacă roșie.

Am început să dau ore de dans la sala Cameliei, apoi la o școală. Aveam un salariu al meu, mic, dar al meu. Și, cu cât intram mai mult pe picioarele mele, cu atât mai des mă întorceam cu gândul la fetița care se oprise când toți ceilalți trecuseră mai departe.

Într-o dimineață, în stație, Delia mi-a spus, fără să mă privească:

— Știi ce mi-aș dori eu? Să fiu a cuiva. Nu a mai multora. A cuiva.

În seara aia m-am dus la protecția copilului și am întrebat ce trebuie să fac ca să pot lua un copil la mine. M-au privit lung — 24 de ani, singură, chirie. Mi-au spus că nu e simplu, că sunt evaluări, cursuri, o anchetă socială, vizite, răbdare de luni de zile. Le-am spus că am toată răbdarea din lume.

Au urmat luni în care am dat examene pe care nu le dădusem niciodată: cum e casa mea, cât câștig, ce fel de om sunt, dacă înțeleg prin ce a trecut un copil rămas fără mamă. Doamna Geta a vorbit frumos despre legătura dintre noi. Delia a fost întrebată, în felul ei, cu cine ar vrea să stea. A răspuns dintr-un cuvânt.

Acum o lună, Delia s-a mutat la mine, în camera cu geam spre soare. Și-a atârnat geaca roșie într-un cui de la intrare, deși afară e cald acum și n-are de ce s-o poarte. A zis că vrea s-o vadă acolo.

Azi-dimineață m-am trezit înaintea ei și am pus la cuptor covrigi cu susan, ca aceia din pungă. Când a intrat în bucătărie, cu părul ciufulit și cu ochii mici de somn, i-am întins unul întreg.

— De data asta nu-l mai împărțim, i-am spus.
— Ba da, a zâmbit ea și l-a rupt în două. Așa ne-am cunoscut.

Am mâncat fiecare jumătatea ei, în bucătăria noastră caldă, iar afară trecea lumea grăbită, exact ca în dimineața în care nimeni nu se oprise. Numai că, de data asta, noi eram înăuntru și eram, în sfârșit, ale cuiva.

Din toată strada aceea plină de oameni mari, singura care s-a oprit atunci lângă mine a fost o fetiță de 9 ani cu o jumătate de covrig. Voi ați mai primit vreodată ajutor de la cine vă așteptați cel mai puțin?