La înmormântarea mamei am pregătit 20 de scaune și s-a ocupat unul singur — un bărbat cu haine murdare și barba neîngrijită, pe care nu-l văzusem în viața mea. Plângea mai tare decât mine…

Am pus 20 de scaune în capela din marginea orașului și, când s-a terminat slujba, unul singur era ocupat.

Pe el stătea un bărbat pe care nu-l văzusem în viața mea. Palton rupt la umăr, o barbă neîngrijită, cărunt, cu un miros de tutun ieftin care ajungea până la mine peste toate scaunele goale. Plângea. Plângea mai tare decât mine, fiul care își îngropa mama.

Închiriasem sala cea mare. Eram sigur că o să vină jumătate de cartier. Mama trăise 30 de ani în blocul ăla, cunoștea pe toată lumea, saluta pe fiecare om pe scară. Am zis că nu-mi ajung scaunele. Am cerut 20.

Au venit trei. Vecina de la 2, care a stat cinci minute și a plecat că avea treabă. O verișoară de-a mamei, care a intrat, s-a închinat și a ieșit afară la telefon. Și omul ăsta, străinul, care s-a așezat pe scaunul din față și n-a mai plecat până la capăt.

Mă tot uitam la el și mă enervam. Credeam că a greșit înmormântarea. Că e vreun om al străzii care intrase la căldură și nimerise peste sicriul altcuiva. Într-o capelă goală, un necunoscut plângea o femeie pe care eu, fiul ei, n-o plânsesem cu adevărat nici măcar în ziua aia.

Pentru că, dacă e să fiu cinstit, în ultimii ani n-o prea mai iubisem. O certam. De fiecare dată când treceam pe la ea, o certam.

„Mamă, de ce porți paltonul ăsta maro de zece ani? Ți-e rușine cu banii? Ți-am dat eu bani să-ți iei altul.” Ea zâmbea și zicea că îi place ăsta, că e cald.

„Mamă, de ce nu le dai și tu ceva nepoților de ziua lor? O jucărie, 50 de lei, ceva. Toți bunicii dau.” Ea se uita în pământ și zicea că are pensie mică, că nu-i ajunge.

Și eu ridicam vocea. „Cum să nu-ți ajungă? Trăiești singură, nu bei, nu fumezi, nu pleci nicăieri. Unde-ți duci banii, mamă?” Ea tăcea. Întotdeauna tăcea la întrebarea asta. Iar eu plecam trântind ușa, convins că am o mamă zgârcită care își strânge banii la saltea și nu e în stare să dea un leu nepoților ei.

Stăteam acum în capela aia și număram scaunele goale, unul câte unul, ca un prost. Unu. Doi. Trei. Până la 19. Nouăsprezece scaune goale și un singur străin. Atât adunase, la sfârșit, femeia care saluta tot cartierul.

Mi-era rușine. Rușine pentru ea, în fața mea însumi. Îmi spuneam în gând: uite, mamă, ăsta ți-e cartierul care te iubea. Un om necăjit și trei femei care au stat cinci minute.

Preotul a terminat slujba. Femeile de la pompe funebre au început să strângă lumânările. M-am ridicat să merg spre sicriu, să-mi iau rămas-bun.

Și atunci străinul s-a ridicat de pe scaun și a venit spre mine. Mi-era, sincer, și puțin frică. Un om mare, cu mâinile crăpate, cu ochii roșii de plâns.

M-a prins de mână. Mâna lui era aspră și rece. S-a uitat la mine, apoi la sicriu, apoi iar la mine.

— Dumneavoastră sunteți băiatul doamnei Geta? m-a întrebat cu o voce spartă.

Am dat din cap. N-am fost în stare să scot un cuvânt.

— Mă cheamă Ilie, a zis el și și-a șters nasul cu dosul palmei. Iertați-mă că am venit așa. Am aflat de la o femeie de la parter. N-aveam cum să nu vin.

— De unde o cunoașteți pe mama? l-am întrebat, mai mult ca să-l pun la locul lui. Eu nu vă cunosc.

Ilie a tăcut o clipă. Se uita la sicriu, nu la mine.

— În fiecare joi, a zis. 12 ani. La ușa din spate a blocului dumneavoastră. Doamna Geta cobora pe la unu, unu și ceva, cu o oală. Îmi punea ciorbă caldă într-o caserolă și, iarna, îmi mai strecura și un fular, o pereche de mănuși, ce avea. Joia, mereu joia.

Am simțit cum mi se face frig în piept.

— Ce ușă din spate? Ce joi?

— Aia dinspre uscătorie, a zis el simplu, de parcă vorbeam despre ceva ce ar fi trebuit să știu de mult. Ca să nu ne vadă lumea de pe scară. Zicea că nu vrea gură de cartier. Și îmi spunea de fiecare dată același lucru: „Ilie, dacă îl întâlnești vreodată pe băiatul meu, să nu-i spui. Să nu afle Sorin. Că i-e rușine cu mine când mă vede că port paltonul ăsta. Dacă află unde se duce restul, o să-mi facă scandal.”

Restul

Restul. Cuvântul ăla m-a lovit ca o palmă. Restul din pensie. Restul pe care eu îl căutasem prin toate întrebările mele batjocoritoare. „Unde-ți duci banii, mamă?”

Îi ducea aici. La ușa din spate. Într-o caserolă de plastic, joia.

Ilie a mai vorbit puțin, poticnit, cum vorbesc oamenii care nu prea au cu cine. Mi-a spus că lucrase pe vremuri la o fabrică ce se închisese, că rămăsese fără nimic, că dormea prin gări și prin scări de bloc. Că într-o iarnă, acum vreo 12 ani, scotocea prin containerul din spatele blocului nostru și l-a prins mama. N-a țipat la el. Nu l-a alungat. L-a întrebat dacă a mâncat ceva în ziua aia. Și de atunci, în fiecare joi.

— Nu eram doar eu, a adăugat el, și asta m-a terminat de tot. Mai era o femeie, Marioara, care căra sacoșe la piață pe doi lei. Mai era un băiat tânăr, bolnav cu nervii, care stătea pe banca din parc. Doamna Geta ne știa pe toți. Nu ne dădea bani în mână, că zicea că banii se duc pe băutură. Ne dădea mâncare. Caldă. Și ne întreba de sănătate ca o mamă.

M-am întors acasă în seara aia și n-am aprins lumina. M-am așezat pe scaun în bucătăria ei, la masa aia cu mușamaua tocită pe care i-o reproșasem de atâtea ori. Am deschis dulapul. Erau acolo, stivuite frumos, vreo 15 caserole de plastic spălate, dintr-alea de la mâncarea gata, pe care alții le aruncă. Le păstra. Le folosea joia.

Pe pervaz, într-o cutie de tablă, mi-am găsit toate cadourile pe care i le dădusem și pe care le certasem că nu le folosește: parfumul, care era neînceput; portofelul de piele, gol; și un plic. În plic, banii pe care i-i băgam eu în geantă „ca să-și ia un palton nou”. Toți. Neatinși. Cu o hârtiuță prinsă deasupra, scrisă cu mâna ei tremurată: „Pentru zile grele, dacă rămâne cineva flămând.”

Atunci am plâns cum nu mai plânsesem de când eram copil. Am plâns pe masa aia, cu fruntea pe mușama, ore în șir. Femeia pe care o făcusem zgârcită în gând, ba de câteva ori chiar cu gura, dăduse din puținul ei, în tăcere, 12 ani, unor oameni pe care lumea îi ocolea pe stradă. Și tăcuse. Tăcuse la fiecare „unde-ți duci banii, mamă?”, numai ca să nu-i fac scandal, numai ca eu, prostul, să nu mă rușinez cu ea.

Nepoții ei, cărora eu îi cerusem „măcar 50 de lei de ziua lor” — ei aveau de toate. Aveau un tată cu serviciu bun, cu casă, cu mașină. Băiatul din parc n-avea pe nimeni. Marioara n-avea pe nimeni. Ilie n-avea pe nimeni. Mama înțelesese asta. Eu, nu.

Cele 40 de zile

Am ținut parastasul de 40 de zile la biserica de lângă bloc, cea la care mergea ea. N-am mai închiriat nicio sală. Am pus câteva mese în curtea bisericii, colaci, colivă, o oală mare de ciorbă. Nu mai speram să vină nimeni. Voiam doar să fac ce trebuie.

Au venit peste 40 de oameni.

Au venit oameni pe care nu-i cunoșteam. O femeie mărunțică, cu o basma verde, care mi-a spus că e Marioara și că doamna Geta îi dăduse bani de medicamente când i s-a îmbolnăvit soțul. Un băiat tânăr, tăcut, care a stat într-un colț și s-a uitat lung la poza de pe masă. Ilie, spălat, cu o cămașă de la nu știu cine, care s-a așezat în primul rând și a cântat cu preotul, că știa toate cântările. O vânzătoare de la magazinul din colț. Doi copii cu mamele lor. Un om cu un cărucior de gunoieri, care și-a scos șapca și a stat în picioare tot timpul.

Preotul, la sfârșit, a spus doar atât: „Pe doamna Geta o cunoștea cerul mai bine decât cartierul.” Și oamenii ăștia, unul câte unul, au venit la mine și mi-au spus fiecare câte o poveste pe care eu, fiul ei, n-o știam.

Am stat acolo, în curtea bisericii, printre 40 de necunoscuți care o iubeau, și mi-am adus aminte de cele 19 scaune goale. Nu fuseseră goale pentru că mama n-avea pe nimeni. Fuseseră goale pentru că mama nu spusese nimănui, niciodată, ce face. Nici măcar mie. Mai ales mie.

De atunci, în fiecare joi, cobor și eu la ușa din spate a blocului, cu o oală. Am învățat să fac ciorba ei de perișoare, cea cu mult leuștean, deși nu-mi iese ca a ei. Ilie vine în fiecare joi. Uneori mai vine și băiatul din parc. Stăm câteva minute în frig, vorbim despre vreme, despre nimicuri, și le pun mâncare în caserolele alea de plastic pe care le-am găsit spălate în dulapul mamei.

Port și paltonul ei maro pe umeri, uneori, când e frig la uscătorie. Miroase încă a ea. Și de fiecare dată când îl îmbrac, îmi spun în gând, cum n-am apucat să-i spun în viață: iartă-mă, mamă, că am crezut că ești săracă la suflet, când tu erai cel mai bogat om pe care l-am cunoscut vreodată.

Voi ați aflat vreodată, prea târziu, cine erau cu adevărat părinții voștri?