M-am trezit la 2 noaptea și patul de lângă mine era gol. Din bucătărie, soțul meu șoptea la telefon: „și mie mi-e dor de tine… ne vedem mâine, draga mea”. După 32 de ani de căsnicie, am înțeles că nu-mi mai vorbise așa de foarte mult timp…

M-am trezit la 2 noaptea și patul de lângă mine era gol.

Mâna mea a căutat locul lui Sorin pe cearșaf și a găsit doar frig. Perna lui era netedă, nedormită. Din bucătărie se strecura o dungă subțire de lumină și o voce joasă, șoptită. Vocea lui.

M-am ridicat în capul oaselor. Casa era tăcută, doar frigiderul torcea undeva în întuneric. Mi-am pus tălpile pe gresie și frigul m-a mușcat până în oase. Am mers pe vârfuri, cum nu mai mersesem de când fata noastră era mică și mă furișam noaptea să n-o trezesc.

M-am lipit de peretele de lângă ușa bucătăriei. Genunchii îmi tremurau. Îl auzeam pe Sorin râzând încet, un râs cald, un râs pe care nu-l mai auzisem de ani buni.

— Și mie mi-e dor de tine, a șoptit. Ne vedem mâine, draga mea. Da… îți promit.

Am încremenit cu spatele lipit de peretele rece.

— Iartă-mă că trebuie să ascund asta, a mai spus, și mai încet. Dar merită. O să vezi că merită.

Mi-am dus mâna la gură ca să nu-mi audă respirația. 32 de ani de căsnicie. 32 de ani în același pat, de ciorbe puse pe masă la aceeași oră, de facturi împărțite, de certuri seara și împăcări fără cuvinte dimineața. Și nu-mi mai vorbise așa de foarte mult timp. „Draga mea.” Când îmi spusese mie, ultima oară, „draga mea”? Nu-mi mai aminteam.

M-am strecurat înapoi în dormitor și m-am vârât sub plapumă. Peste câteva minute a venit și el, tiptil, cu grijă să nu scârțâie parchetul. S-a întins lângă mine mirosind a cafea rece și a altceva — un parfum dulceag, floral, care nu era al meu.

Am stat cu ochii deschiși în întuneric până s-a luminat de ziuă.

Dimineața, la cafea, l-am întrebat cât am putut de firesc:

— Te-ai trezit azi-noapte?

Nici n-a ridicat privirea din telefon.

— M-am dus până la baie. De ce?

— Așa. Mi s-a părut că aud pe cineva vorbind.

— Ți s-a părut, Camelia.

A mințit. L-am privit cum își bea cafeaua, cum își ia haina, cum îmi dă pupătura aceea grăbită pe obraz — aceeași de 32 de ani — și, pentru prima dată în viața mea, m-am întrebat cine e, de fapt, omul de lângă mine.

Am 56 de ani. Sorin are 59. Ne-am luat când eu aveam 24 și el 27, doi copii care n-aveau bani nici de verighete ca lumea. Am crescut împreună o fată, am zugrăvit împreună casa asta din Bârlad de trei ori, am îngropat împreună părinți. Credeam că-l cunosc pe omul ăsta ca pe palma mea.

Trei zile am purtat gândul ăla în piept ca pe o piatră.

Sorin venea seara târziu. „Am avut de terminat ceva”, „m-am întâlnit cu un coleg.” Vorbea la telefon în curte, iar când intram în casă întorcea ecranul cu fața în jos. O dată l-am prins zâmbind la mesaje ca un băiat de 20 de ani. Altă seară a venit iar cu parfumul acela de femeie prins în haine.

La 59 de ani m-a înlocuit cu una mai tânără, îmi spuneam noaptea, cu fața în pernă. Asta e. După tot. Îmi imaginam cum arată. Mai subțire. Mai proaspătă. Cu un râs pe care al meu îl pierduse pe drum.

A treia zi seara, Sorin a lăsat telefonul pe încărcător, în bucătărie, și a intrat la duș.

M-am uitat la telefonul acela ca la o prăpastie. Nu-i umblasem niciodată prin lucruri. În 32 de ani, niciodată. Îmi era o rușine cum nu-mi mai fusese de mult. Dar mâna s-a întins singură.

Am tastat codul. Ziua noastră de nuntă. Greșit. Data lui de naștere. Greșit. A mea. Greșit. Auzeam apa curgând în baie. Mâinile îmi tremurau așa de tare că abia nimeream cifrele.

La a cincea încercare am tastat ziua de naștere a Larisei, fata noastră. Telefonul s-a deschis.

Mi se tăiase respirația. Am deschis conversațiile. Sus de tot, una fără nume, doar un număr. Și mesajele: „Abia aștept, scumpa mea.” „Ne vedem în același loc, la 5.” „Să nu afle, te rog.” „Te pup, draga mea.”

M-am așezat pe scaunul din bucătărie fiindcă nu mă mai țineau picioarele. Am luat telefonul meu cu mâna tremurândă și am format un singur număr. Al Larisei. Trebuia să audă cineva. Trebuia să-mi iau inima în dinți și să spun cu voce tare ce nu îndrăzneam nici mie să-mi spun.

A răspuns de la al doilea apel.

— Mamă? S-a întâmplat ceva?

Femeia aia sunt eu, mamă

Am deschis gura, dar vocea mi s-a rupt în două. Cum îi spui copilului tău că tatăl lui te-a înșelat? Cum torni cuvintele astea într-o fată pe care ai purtat-o în brațe?

— Larisa… am îngăimat. Tatăl tău… Larisa, tatăl tău are pe altcineva.

La celălalt capăt s-a făcut liniște. O liniște lungă, în care auzeam doar apa curgând în baie și bătăile propriei inimi.

— Mamă, respiră. Ce s-a întâmplat?

Cuvintele au ieșit dintr-o suflare, dezordonate, ca și cum le ținusem trei zile sub apă.

— Vorbește noaptea la telefon cu o femeie. Îi șoptește „draga mea”. Vine seara mirosind a parfum de damă. I-am văzut mesajele, Larisa. „Scumpa mea”, „ne vedem în același loc”, „să nu afle”… Am 56 de ani și soțul meu mă minte în casa în care ne-am crescut copilul.

Am auzit-o pe Larisa trăgând aer în piept. Și apoi un sunet ciudat, care nu era plâns, dar nici nu era departe de el. Un fel de râs strâns în gât, spart de lacrimi.

— Vai, mamă… a șoptit. Doamne, mamă. Stai jos. Te rog, stai jos.

— Sunt jos, Larisa. De ce râzi?

— Pentru că femeia aia sunt eu, mamă.

Am rămas cu telefonul lipit de ureche, fără să înțeleg. Mi se părea că vorbește o străină.

— Cum adică ești tu?

— Mi-am schimbat numărul luna trecută, când mi s-a stricat telefonul. De-aia apare fără nume la tata, n-a apucat să mă salveze din nou. Cu mine vorbește noaptea, mamă. Cu mine.

M-am prins cu mâna de marginea mesei. Auzeam, dar creierul refuza să lege firele.

— Și… „draga mea”? Și „să nu afle”?

Larisa a oftat, și în oftatul acela era toată dragostea și toată vinovăția din lume.

— Ascultă-mă. Nu voiam să afli așa. Voiam să fie o surpriză. Tata plănuiește ceva pentru voi de aproape două luni. Pentru voi doi.

Apa din baie s-a oprit. Am coborât vocea la o șoaptă, cu inima bătându-mi în gât.

— Ce surpriză?

— Mamă… țineți minte cum v-ați căsătorit? La primărie, într-o joi, tu în rochia aia albastră pentru că n-aveați bani de una albă. Fără petrecere, fără fotograf, fără verighete ca lumea. Tata mi-a povestit că i-a părut rău toată viața că nu ți-a putut da o nuntă adevărată. Că te-a luat de soție dintr-un birou, în cinci minute, între două ștampile.

Mi s-au umezit ochii fără voia mea. Era adevărat. Purtasem 32 de ani o verighetă subțire de argint, cumpărată în rate, pe care el mereu spunea că într-o zi o s-o schimbe.

— De două luni strânge tot ce a pus deoparte, a continuat Larisa. Avea niște bani puși de-o parte, din munca lui, despre care n-a vrut să spună nimic ca să nu-i cheltuiți pe casă. A închiriat o sală. Mi-a cerut ajutorul să chem neamurile, să aleg meniul, să comand o rochie pentru tine. Eu am tot venit la Bârlad pe furiș, ne întâlneam la 5 la restaurant ca să vorbim cu oamenii. „Parfumul de femeie” pe care l-ai mirosit… e al meu, mamă. M-am îmbrățișat cu el ieri, m-a strâns în brațe când i-am arătat rochia.

Am dus mâna la gură, exact cum o dusesem în noaptea aceea, la ușa bucătăriei. Numai că acum nu de frică. De rușine. De o rușine caldă, care mi se scurgea pe obraji.

— „Iartă-mă că trebuie să ascund asta”… am șoptit.

— Mie mi-a spus asta, mamă. Că-l roade că trebuie să mintă. Că tu nu l-ai mințit în viața ta și lui i-e greu să se prefacă. De-aia era ciudat. De-aia venea târziu — umbla după flori, după local, după verighetele alea pe care ți le promite de 32 de ani.

M-am așezat mai bine pe scaun, cu telefonul într-o mână și cu cealaltă apăsată pe piept, unde până acum câteva minute stătuse piatra aceea. Se topea. Se topea și mă durea cum te doare când îți revine sângele într-un picior amorțit.

— Și mai e ceva, a zis Larisa, și vocea i s-a subțiat de tot. Ceva ce voiam să vă spun amândurora, la petrecere. De-aia sunam eu așa des în ultima vreme.

— Ce, fata mea?

— O să fiți bunici, mamă. Sunt în luna a patra.

Am pus telefonul jos, pe masă, cu ecranul în sus, și am plâns. Nu cu suspine. Cu lacrimi mari, tăcute, care picurau pe fața de masă în carouri pe care o cumpăraserăm împreună la un târg, acum vreo cinci ani. Trei zile crezusem că mi se dărâmă viața. Și, de fapt, viața mea tocmai se făcuse mai mare.

Sorin a ieșit din baie cu prosopul pe umeri, m-a văzut plângând și a înlemnit în ușă.

— Camelia? Ce-i cu tine? Cine te-a sunat?

Am ridicat privirea spre el. Spre omul cu care dormisem 32 de ani. Spre tâmplele lui cărunte, spre burta pe care i-o luam mereu peste picior, spre mâinile lui mari, cu care ridicase și cărase și mângâiase o viață întreagă.

— Știu tot, i-am spus.

Fața lui s-a albit.

— A stricat Larisa surpriza?

Și atunci am început să râd printre lacrimi, un râs care mi se rostogolea din piept și nu se mai oprea.

— Sorine… trei nopți am crezut că mă înșeli. Că ai găsit una mai tânără. Ți-am deblocat telefonul. Am văzut „scumpa mea”, „ne vedem în același loc”. Credeam că mă lași după 32 de ani.

A rămas cu prosopul în mână, cu gura întredeschisă. Apoi s-a apropiat încet, s-a lăsat pe scaunul de lângă mine și m-a luat de mâini. Mâinile lui erau calde, ude încă de la duș.

— Prostuțo, a zis, și lui i se umpluseră ochii. Eu nu-mi găsesc cuvintele să-ți spun ce simt, de-aia am tăcut o viață. Și tu ai crezut că tac fiindcă nu mai simt.

Ne-am ținut de mâini deasupra mesei, doi oameni trecuți de 50 de ani, plângând într-o bucătărie la 9 seara, ca doi copii.

Peste două săptămâni am intrat într-o sală împodobită cu flori albe, la brațul soțului meu. Purtam o rochie de culoarea untului, cea pe care o alesese Larisa. Erau acolo verii, cumnata, vecinii cu care împărțeam gardul, prietenii de-o viață. Sorin a scos din buzunar o cutiuță și mi-a pus pe deget o verighetă adevărată, în sfârșit, după 32 de ani, cu mâna tremurându-i la fel de tare cum îmi tremurase mie când îi tastam codul la telefon.

— De data asta o facem cum trebuie, a spus în fața tuturor. Că mi-ai fost femeie bună și nu ți-am spus destul.

Iar Larisa s-a ridicat, cu mâna pe pântecul care abia se rotunjea, și a spus tare, ca s-audă toată sala, că la anul o să fim patru la masa asta.

Mă gândesc și acum la noaptea aia. La podeaua rece, la vocea de după ușă, la piatra pe care am cărat-o trei zile degeaba. Și mă gândesc cât de aproape am fost să transform frica mea în gând urât despre singurul om care nu m-a părăsit nicio zi din viața lui.

Voi ce-ați fi crezut dacă v-ați fi auzit soțul șoptind așa, „draga mea”, la 2 noaptea?