De 3 ani știu că soțul meu are altă femeie. Nu am spus nimic, i-am călcat cămașa cea bună și i-am pus-o în geantă în dimineața când l-am lăsat să plece…

De 3 ani îi pun în fiecare seară farfuria pe partea stângă a mesei, cum îi place lui, și îl întreb cum a fost la moară. Știu că n-a fost la moară. Știu de 3 ani.

Am aflat dintr-un bon. Nu dintr-un mesaj, nu dintr-un ruj pe guler, cum se întâmplă în filme. Dintr-un bon de hârtie subțire, îngălbenit, de la florăria din târg, uitat în buzunarul de la pantaloni când i-am dus la spălat. Trandafiri. 7 trandafiri, plătiți într-o zi de marți, fix în ziua în care îmi spusese că stă până seara la moară, că s-a stricat ceva la sită.

7 trandafiri pe care eu nu-i primisem. Nici de ziua mea, nici la nuntă, niciodată în 26 de ani.

Am stat pe marginea patului cu bonul acela în mână și primul lucru la care m-am gândit n-a fost „cine”, ci „ce culoare”. Roșii? Albi? Aș fi vrut albi. Prostii care-ți trec prin cap când ți se rupe ceva înăuntru și nu vrei să te uiți direct la ruptură.

Pe cea tânără o cheamă… nu contează cum o cheamă. E cu vreo 12 ani mai mică decât mine, lucrează la dispensar, la ghișeu, și e văduvă de câțiva ani. M-am dus o dată la piață, într-o sâmbătă, doar ca să-i văd fața. Am stat lângă taraba cu brânză și m-am uitat la ea cum alege niște roșii. Nu e mai frumoasă ca mine. Zău că nu. Poate doar mai… flămândă. Flămândă de un bărbat care s-o întrebe seara cum a fost ziua ei. Iar Grigore al meu avea în el destulă foame cât să hrănească pe altcineva.

Așa îl cheamă. Grigore. Iar pe mine, Voichița. Am 54 de ani și de 26 sunt măritată cu omul ăsta.

Robinetul din bucătărie picură de 2 ani. Pic… pic… noaptea se aude până în dormitor. De 2 ani ne spunem amândoi „trebuie chemat un instalator”, și de 2 ani nu-l cheamă nimeni. Cred că robinetul ăla e cea mai sinceră vorbă care se mai spune în casa asta: amândoi știm că picură, amândoi ne prefacem că mâine-poimâine se repară.

Seara pun masa. Scot ceașca lui cu crizanteme, aia albastră cu buza puțin ciobită, din care bea de nu mai știu când. Torn ciorbă. Pun pâinea tăiată, nu ruptă, că așa-i place. Și când intră pe ușă, spălat pe mâini, mirosind a alt parfum decât săpunul nostru de casă — un parfum dulce, de femeie, care nu e al meu — eu zâmbesc și întreb:

— Cum a fost la lucru, Grigore?

— Greu, zice el. S-a aglomerat la moară.

— Mănâncă, până nu se răcește.

Și mănâncă. Iar eu mă uit la mâinile lui, mâinile astea pe care le știu de la 28 de ani, și zâmbesc mai departe. Zâmbesc exact cum am zâmbit și cu o seară înainte, și cu una înainte de aia. 3 ani la rând.

Când îi calc cămășile, uneori simt parfumul ei. S-a prins în bumbac, între cusături, acolo unde fierul nu-l scoate. Miroase a flori pe care nu le știu. Prima dată am tras aer în piept adânc, ca un om care-și pipăie rana. Acum îl calc și-atât.

Poate credeți că sunt proastă. Sau slabă. Nu i-am făcut scandal, nu i-am spart ceașca de cap, nu m-am dus urlând la dispensar s-o trag de păr pe văduvă. Multe seri m-am întrebat și eu de ce tac. Cred că mi-era mai frică de casa goală decât de minciună. O minciună, măcar, are două farfurii pe masă.

Și așa am dus-o, seară după seară, cu masa pusă și cu zâmbetul pe față, până într-o seară de octombrie. O seară ca toate celelalte — ciorba caldă, robinetul picurând, becul din bucătărie pâlpâind cum face el de-o iarnă. Grigore n-a mai mâncat. A stat cu lingura în farfurie, cu capul plecat, și, fără să se uite la mine, m-a întrebat ceva ce nu-mi mai spusese în 26 de ani.

Și în clipa aia am înțeles că întrebarea lui nu era despre mine.

Întrebarea care nu era despre mine

— Voichițo, a zis el încet, învârtind lingura fără s-o ducă la gură. Tu… tu ești fericită?

Am rămas cu polonicul în mână, deasupra oalei. Aburul îmi urca spre față. Afară lătra un câine, undeva la capătul uliței, și de la robinet cădea, rar, câte-o picătură. Pic. Pauză. Pic.

26 de ani am așteptat ca omul ăsta să mă întrebe dacă sunt fericită. Când eram tânără și mă gândeam la vorba asta, mi-o închipuiam spusă altfel — dimineața, cu mâna lui în părul meu, nu seara, cu capul plecat deasupra unei farfurii de ciorbă pe care n-o mai atinsese.

Pentru că am înțeles pe loc. O femeie simte diferența. Un bărbat care te întreabă dacă ești fericită fiindcă îi pasă te privește în ochi. Un bărbat care te întreabă dacă ești fericită fiindcă vrea să plece se uită în farfurie. Grigore se uita în farfurie.

Nu mă întreba de fericirea mea. Îmi cerea voie. Îmi cerea, cu jumătate de gură, ca un copil care întreabă dacă poate să se ridice de la masă, să-l las să plece. Voia să-i spun eu „nu, nu ești fericit, du-te”, ca să nu ducă el singur povara alegerii. Voia să fac eu și partea asta pentru el, cum făcusem toate celelalte 26 de ani.

Am pus polonicul la loc în oală. M-am șters pe mâini de șorț, deși nu aveam de ce. Și am spus, mai liniștită decât mă așteptam:

— Când o să vrei cu adevărat, Grigore, n-o să mai întrebi.

A ridicat capul. Pentru prima dată în seara aia s-a uitat la mine. Avea ochii unui om prins, dar și ușurat, cum e omul căruia i-a căzut, în sfârșit, o greutate de pe piept și nu-i vine să creadă că se poate.

— Voichițo…

— Mănâncă, am zis. Se răcește.

Dar n-a mai mâncat. A stat mult așa, cu capul în mâini, cu coatele pe masa aia la care mâncaserăm împreună un sfert de veac. Umerii îi tremurau puțin. Poate plângea. Nu m-am uitat prea atent, ca să nu-l fac de rușine în casa lui. Am strâns farfuriile. Am spălat ceașca cu crizanteme și am pus-o la locul ei, în cui, lângă a mea. Două cești. Cum stătuseră mereu.

În noaptea aia n-am dormit niciunul. Îl auzeam cum se întoarce de pe o parte pe alta, la o palmă de mine, și era mai departe de mine decât fusese vreodată văduva de la dispensar. Undeva spre dimineață, când s-a luminat de ziuă și au început să cânte cocoșii lui Ilie de peste drum, am luat o hotărâre. Nu din răzbunare. Din oboseală, poate. Din demnitate, îmi place mie să cred acum.

Cămașa din geantă

M-am sculat înaintea lui, cum m-am sculat 26 de ani. Am pus apa de cafea. Am scos fierul de călcat. Și am luat din dulap cămașa lui cea bună — aia albă, cu dungă fină, pe care i-o cumpărasem acum vreo doi ani pentru nunta nepotului și pe care el o ținea pentru „ocazii”. Am călcat-o pe masa din bucătărie, cu grijă, cum am călcat-o mereu: întâi gulerul, apoi umerii, apoi mânecile, cu boturi la manșete. Am mai stropit-o o dată cu apă, ca să iasă bine dunga.

De data asta nu i-am simțit parfumul ei în bumbac. Mirosea doar a apă și a bumbac cald. Poate că mi s-a părut mie. Sau poate că, în dimineața aia, nu mai aveam de ce să caut mirosul acela.

Am împăturit-o frumos și i-am pus-o în geanta lui de voiaj, cea cadrilată, cu care se ducea la târg de vite. Am mai pus lângă ea două tricouri, izmenele bune, aparatul de ras și pieptenele. Nu ne-am spus niciun cuvânt despre asta. El se bărbierea la oglinda din tindă și mă vedea, în geam, cum îi fac geanta. Se uita. Eu împătuream. Amândoi știam ce înseamnă cămașa aia călcată, pusă deasupra, cu gulerul în sus. Sunt lucruri care nu se spun cu gura în satele noastre. Se spun cu mâinile.

Când a fost gata, și-a luat geanta pe umăr. A stat o clipă în ușa bucătăriei, mare cât ușa, cu geanta atârnându-i și cu ochii roșii de nesomn.

— Voichițo, a început el. Eu…

— Ai grijă pe drum, i-am zis. E gheață dimineața, pe pod.

A dat din cap. A vrut parcă să mai spună ceva, dar n-a găsit. Ce să spui? Ne cunoșteam de la 28 de ani. Nu era vorbă pe lumea asta pe care s-o pună între noi și să acopere 26 de ani.

Am ieșit după el în prag. M-am rezemat de tocul ușii, cu mâinile în buzunarele de la pulover, și l-am privit cum coboară pe cărare, spre poartă, și apoi pe uliță, la vale. Îl știu pe omul ăsta cum merge de-o viață — greoi, cu umărul puțin adus, ca și cum ar căra ceva. În dimineața aia mergea altfel. Mai ușor. Cu pași mai mici și mai deși, ca un om căruia i s-a luat o piatră de pe spinare. Nu s-a uitat înapoi. Câinele a mers după el până la poartă și s-a oprit acolo, la gard, uitându-se lung, cum mă uitam și eu.

Am stat în prag până n-am mai putut să-l văd, până a cotit după casa lui Ilie și dus a fost. Frigul de octombrie îmi intra prin pulover. Undeva, în sat, o poartă s-a trântit. O femeie striga la găini. Viața mergea mai departe, indiferentă, cum face ea mereu, și fără Grigore al meu care se ducea la vale pe uliță cu cămașa lui cea bună în geantă.

O singură ceașcă

M-am întors în casă. Apa de cafea dăduse în clocot și se stinsese focul de sub ea. Am aprins din nou aragazul. Și, când m-am întins după cești, mâna mi s-a oprit în aer.

26 de ani am scos două cești. În fiecare dimineață, fără să mă gândesc, ca respiratul. A mea, cu floricele, și a lui, cu crizanteme.

În dimineața aia am scos una singură.

Am ținut ceașca cu crizanteme în mână o clipă, aia albastră cu buza ciobită, și am pus-o la loc în cui. Am făcut cafea pentru o singură ceașcă. Prima dată în 26 de ani. Am stat la masă, cu mâinile în jurul ei, ca să mi le încălzesc, și m-am uitat pe geam la uliță pustie. Robinetul picura. Pic. Pauză. Pic. Nu-l repara nimeni nici acum.

Credeam c-o să plâng. Nu ştiu de ce, dar n-am plâns. Am băut cafeaua încet, până la fund, și era, ce ciudat, prima cafea de mulți ani pe care o beam fără să ascult, cu jumătate de ureche, dacă e mulțumit el, dacă mai vrea, dacă întreb ceva greșit. Era doar cafeaua mea. Amară, cum îmi place mie, nu cu două lingurițe de zahăr, cum i-o făceam lui și cum mă obișnuisem s-o beau și eu, ca să nu spăl două oale.

Au trecut de-atunci câteva săptămâni. Grigore stă acum la dispensar, la văduvă, în capătul celălalt al satului. Ne întâlnim uneori la magazin sau la biserică și ne salutăm cuviincios, ca doi oameni care-și cunosc bine bunele purtări. M-am dus zilele trecute la un avocat, în oraș, să întreb cum se face cu actele — casa e a mea, de la părinții mei, așa că pe partea asta stau liniștită, dar tot trebuie făcute lucrurile ca lumea, nu lăsate să atârne. O să dureze, mi-a spus omul. Divorțul durează. Nu-i grabă. Nici nu mai am unde să mă grăbesc.

Robinetul l-am reparat. Am chemat un instalator din comună, un băiat tânăr, și-n jumătate de ceas nu mai picura. Stau uneori seara în bucătărie și mi se pare că lipsește ceva, și abia apoi îmi dau seama: e liniște. Nu mai picură nimic. Ciudat cum te obișnuiești și cu picătura, și cu minciuna, până crezi că fără ele n-o să mai poți dormi.

Nu-mi pare rău că am tăcut 3 ani. Aveam nevoie de anii ăia ca să înțeleg că nu ținusem în viață o căsnicie, ci o masă pusă pentru doi. Și nici nu-l urăsc pe Grigore. E un om slab, care a fost flămând și el, în felul lui, și n-a avut curajul să-și facă singur geanta. I-am făcut-o eu. E ultimul lucru pe care i l-am mai putut da, și cred că i l-am dat curat, fără scandal, așa cum se dă cuiva drumul, nu așa cum se aruncă cuiva ceva în cap.

Îmi fac acum cafeaua pentru o singură ceașcă și încep să-i simt gustul. E prima oară în viața mea când casa asta e goală și, în același timp, nu mai e nimeni în ea care să mă mintă în față la masă.

Și mă întreb, uitându-mă seara pe geam la ferestrele aprinse din sat: câte femei din satele noastre stau chiar acum la masă, cu zâmbetul pe față și cu masa pusă pentru doi, știind tot și prefăcându-se că nu știu nimic, ca să țină în picioare o familie care de mult există doar pe hârtie? Voi ce-ați fi făcut în locul meu — ați fi tăcut sau ați fi vorbit?