Cumnata mea a trimis codul vestimentar pentru burlăcița ei: „DOAR costum de baie alb”, convinsă că o să refuz, fiindcă trupul meu se schimbase după o sarcină pierdută pe care o ținusem secret. Am auzit-o râzând la telefon: „N-are cum să apară cu burta aia umflată lângă noi.” N-am făcut scandal. Dar în dimineața petrecerii, soțul meu mi-a întins o pungă ascunsă și mi-a șoptit: „Azi merge să învețe o lecție”…

Cuburile de gheață din pahar și râsul din hol

Ușa apartamentului Roxanei era întredeschisă și n-am mai apucat să apăs pe sonerie. Sorin ridicase deja mâna să bată, dar s-a oprit. Din hol se auzeau cuburile de gheață lovindu-se de pereții paharului și râsul ei, ascuțit, mulțumit de sine.

— N-are cum să apară cu burta aia umflată lângă noi, spunea la telefon, pe difuzor. Pun pariu că se preface bolnavă în ultima clipă. Iar dacă are tupeul să vină totuși, o împing în spate la poze, să nu-mi strice cadrul.

Am înghețat cu punga de cadou atârnându-mi în mână. Îi cumpărasem un set de prosoape de plajă și cartea pe care și-o tot dorise, ambalate frumos, cu o fundă albă pe care o legasem de 3 ori până să-mi iasă.

— Costum de baie alb, da, a continuat ea, și cineva de la celălalt capăt a râs. Cod vestimentar. Doar alb. Vreau pozele să iasă perfecte. Cine nu se încadrează, stă deoparte.

M-am uitat la Sorin. El nu se uita la ușă. Se uita la mine. Fără un cuvânt, a băgat mâna în buzunar, și-a scos telefonul și a apăsat pe înregistrare. Am văzut cum i se strânge maxilarul, dar n-a spus nimic. Nici eu.

Am pus punga jos, lângă preș, și ne-am retras pe scări la fel de încet cum urcaserăm, ca și cum treptele ne-ar fi putut da de gol.

Codul vestimentar îl primisem cu 3 zile înainte, într-un mesaj scris cu majuscule: „DOAR costum de baie alb. Fără excepții. Vreau un weekend perfect.” Îl citisem de zeci de ori, în bucătărie, cu mâna tremurând pe cană, în timp ce apa de la robinet curgea degeaba în chiuvetă.

Pentru că trupul meu nu mai era trupul meu.

Cu 7 săptămâni în urmă pierdusem copilul pe care mi-l dorisem mai mult decât orice pe lume. Eram în luna a patra când s-a întâmplat. Într-o noapte, totul s-a rupt în mine, iar dimineața am ieșit pe ușa aia albă cu mâinile goale și cu un corp care rămăsese al unei mame, dar fără copil. Sânii grei. Burta încă rotunjită, moale, străină. Vergeturi subțiri apărute peste noapte, ca niște crăpături într-un vas.

Nimeni din familie nu știa că fusesem însărcinată. Voiserăm să ținem totul pentru noi până treceam de primele luni, până eram siguri. Așa că, pentru toți ceilalți, eram doar femeia care „s-a cam îngrășat”. Pentru Roxana eram „burta aia umflată”.

Doar Sorin știa. Plânseserăm împreună în noaptea aia, unul în brațele celuilalt. Dar chiar și de el ascunsesem cât de adânc mă trăsese la fund. Dimineața mă închideam în baie, mă priveam în oglindă la lumina rece a becului și îmi trăgeam tricoul în jos peste burtă, iar și iar, ca și cum aș fi putut s-o fac să dispară. Purtam numai haine largi, cămăși de-ale lui, rochii de două numere mai mari. Plângeam pe furiș, cu apa pornită, ca să nu mă audă din camera cealaltă.

Iar cumnata mea voia să mă bage într-un costum de baie alb, în fața a 15 fete perfecte, pe o terasă de club de pe litoral.

Trebuie să vă spun cine e Roxana, ca să înțelegeți de ce m-a durut atât. Sorin practic o crescuse. E cu 9 ani mai mare decât ea. Când tatăl lor s-a îmbolnăvit, Sorin avea 23 de ani și ea abia 14, iar el a lăsat totul deoparte și a devenit peste noapte și frate, și părinte. I-a plătit meditațiile, apoi facultatea. I-a achitat niște datorii făcute cu un fost iubit. Când s-a logodit, el s-a oferit, fără să clipească, să plătească tot weekendul de burlăcițe — clubul, cazarea, mesele, tot. „E sora mea”, zicea. „Vreau să aibă o amintire frumoasă.”

Eu am iubit-o pe Roxana ca pe sora mea. De 6 ani, de când sunt măritată cu Sorin, i-am ținut partea de fiecare dată. Îi împrumutasem bani. O consolasem la fiecare despărțire. Îi cususem tivul la rochia de logodnă cu mâna mea.

Și ea pusese pariu, râzând, că o să mă prefac bolnavă.

În seara aia n-am făcut niciun scandal. Nu i-am scris. Nu l-am sunat pe fratele ei să mă plâng. Am intrat în casă, am pus punga cu cadoul respins pe masa din bucătărie și m-am așezat pe scaun, cu haina încă pe mine. Sorin a venit lângă mine, a pus telefonul cu fața în jos pe masă și m-a luat de mână.

— Nu mergem, i-am spus. Spun că sunt răcită. Îi dau exact ce așteaptă.

El a tăcut mult. Apoi a spus doar atât:

— Ba mergem.

În dimineața petrecerii m-am trezit înainte de ceas. Nu dormisem aproape deloc. M-am dus în baie, am aprins becul ăla rece și m-am privit din nou, întorcându-mă pe o parte și pe alta, căutând un unghi în care să nu se vadă. Nu era niciunul. Mi-au dat lacrimile, în liniște, ca de obicei.

Când am ieșit, Sorin era în picioare lângă pat, îmbrăcat deja, cu o punguță de hârtie în mână. Avea o expresie pe care nu i-o mai văzusem în 6 ani de căsnicie — un calm adânc, hotărât, aproape rece.

— Îmbracă asta pe dedesubt, mi-a spus, întinzându-mi punga. Am rezolvat eu restul.

Și, aplecându-se spre urechea mea, mi-a șoptit:

— Azi nu mergem să sărbătorim. Azi mergem ca Roxana să învețe o lecție.

Ce era în pungă

Am deschis punguța cu degete tremurânde. Înăuntru era un costum de baie. Alb. Dar nu genul pe care mi-l imaginasem, nu o bucată subțire de material menită să scoată la iveală tot ce voiam să ascund. Era un costum întreg, elegant, cu un croi înalt pe șold și o țesătură groasă, mată, care cădea frumos pe corp. Alături, împăturită, o cămașă albă, lungă, vaporoasă, de plajă.

— L-am ales eu, a spus Sorin, și am văzut cum îi tremură puțin colțul gurii. Am intrat în trei magazine. Am întrebat o doamnă ce acoperă frumos, dar nu ascunde. Nu vreau să te ascunzi, Camelia. Vreau doar să nu-ți mai fie frică.

Am rămas cu costumul în poală și am plâns. De data asta nu m-am mai închis în baie.

Pe drum, cele patru ore până la mare, mi-a explicat totul cu vocea joasă, cu ochii pe șosea. Nu mergeam să facem scandal. Nu voia să țipe nimeni, să arunce nimeni cu pahare, să iasă o scenă din aia de film. Weekendul rămânea plătit, mi-a spus. Se ținea de cuvânt până la capăt, exact cum promisese. Dar Roxana avea să-și audă propriile cuvinte. Atât.

— De 13 ani o cresc, a spus la un moment dat, și mâinile i s-au strâns pe volan. I-am șters toate greșelile. De fiecare dată am fost eu plasa de siguranță. Iar acum a râs de femeia mea, care abia și-a îngropat copilul. E timpul să cadă măcar o dată de la înălțimea la care am ținut-o eu.

N-am mai zis nimic. M-am uitat la câmpurile care fugeau pe geam și am simțit, pentru prima dată în 7 săptămâni, ceva ce nu era rușine.

Terasa clubului

Clubul era o terasă pe acoperiș, cu vedere la mare, cu baloane albe și un panou pe care scria numele Roxanei cu litere aurii. Vreo 15 fete, toate în alb, toate cu paharele de prosecco în mână, toate perfecte. Muzica bubuia. Mirosea a cremă de plajă, a parfum dulce și a sare.

Am pășit înăuntru cu cămașa albă peste costum și cu bărbia sus, deși pe dinăuntru tremuram tot.

Am văzut-o pe Roxana din prima. Ridicase deja paharul, cu un zâmbet pregătit dinainte, zâmbetul ăla pe care și-l pusese pe față special pentru poze. Când m-a văzut, zâmbetul i s-a stins pe loc. S-a uitat de la mine la Sorin, apoi înapoi la mine, și a înțeles că venisem. Că nu mă prefăcusem bolnavă. Că pariul ei căzuse.

— Ai venit, a spus, și în vocea ei era o urmă de nesiguranță pe care n-o mai auzisem niciodată.

— Am venit, i-am răspuns liniștită. Fratele tău a insistat.

Sorin s-a apropiat de masa cu boxa, unde un băiat de la club se ocupa de muzică. I-a spus ceva la ureche și i-a arătat telefonul. Băiatul a ridicat din umeri și a dat muzica mai încet.

— Vreau doar să spun două vorbe, a zis Sorin, și terasa s-a întors spre el. Eu am făcut weekendul ăsta posibil. Am plătit clubul, cazarea, mesele. Am făcut-o din toată inima, pentru că Roxana e sora mea și am crescut-o ca pe copilul meu. Așa că îmi permiteți, sper, 30 de secunde.

A apăsat pe ecran și a apropiat telefonul de boxă.

Și vocea Roxanei a umplut terasa.

„N-are cum să apară cu burta aia umflată lângă noi. Pun pariu că se preface bolnavă. Iar dacă are tupeul să vină totuși, o împing în spate la poze, să nu-mi strice cadrul.”

S-a făcut o liniște cum nu mai auzisem. O fată a lăsat paharul pe masă fără să se uite unde. O alta și-a dus mâna la gură. Logodnicul Roxanei, Dănuț, care stătea până atunci deoparte cu berea în mână, s-a întors încet spre ea, cu o încruntare pe care n-o pusese pentru poze.

Roxana s-a albit mai tare decât rochia de pe ea.

— Sorin, a început ea, era doar o glumă, eu…

— Nu era o glumă, a spus el, fără să ridice vocea. Ăsta e lucrul care mă doare cel mai tare. Că pentru tine era o glumă.

Și atunci a spus, în fața tuturor, lucrul pe care eu nu apucasem să-l spun nimănui. L-a spus simplu, fără să facă din durerea mea un spectacol.

— „Burta aia umflată” de care ați râs voi e trupul unei femei care acum 7 săptămâni și-a pierdut copilul. Al meu și al ei. N-a spus nimănui, pentru că voia să-l țină ferit până trecea de primele luni. Iar voi ați pus pariu pe rușinea ei.

Câteva fete s-au uitat la mine cu ochii umeziți. Una, pe care n-o cunoșteam, a venit și m-a luat de mână, doar așa, fără să spună nimic. Roxana rămăsese cu paharul în mână, cu gura întredeschisă, incapabilă să scoată un cuvânt.

Am plecat în liniște

Aici ar fi urmat, într-un film, momentul în care aș fi răsturnat masa, aș fi aruncat cu prosecco, aș fi strigat tot ce adunasem în 7 săptămâni. N-am făcut nimic din toate astea.

Sorin a pus telefonul în buzunar și a spus, spre toată terasa:

— Weekendul e plătit până duminică seara. Rămâne plătit. M-am ținut mereu de cuvânt și mă țin și acum. Distracție plăcută.

Apoi s-a întors spre mine, mi-a luat mâna și am plecat spre scări. În spatele nostru nu mai râdea nimeni. Nu se mai auzea decât muzica, dată încet, și valurile jos, la mal.

Am condus până la o pensiune mică la vreo 20 de kilometri, cu pridvor și cu un tei bătrân în curte. Ne-am așezat pe treptele de lemn, cu o bere și o limonadă între noi, și am stat mult fără să vorbim, privind cum se face întuneric peste mare.

— Îți mulțumesc, i-am spus într-un târziu.

— Nu-mi mulțumi, a zis el. Trebuia să te apăr acum 7 săptămâni, când plângeai în baie cu apa pornită și credeai că nu te aud. Am auzit de fiecare dată, Camelia. Doar nu știam cum să intru pe ușa aia.

Atunci mi-am dat seama că nici el nu fusese întreg în lunile alea. Că și el pierduse un copil și mă privise, neputincios, cum mă închid.

Roxana m-a sunat abia peste patru zile. Nu ca să-și salveze imaginea, cum m-aș fi așteptat. A plâns la telefon aproape un ceas. Mi-a spus că, de când o știe, a fost mereu „fata pe care o crește Sorin”, umbra din spatele fratelui perfect, și că, undeva pe drum, învățase să calce pe alții ca să nu se simtă ea cea mică. Că, în ziua în care a aflat că sunt frumos îmbrăcată și liniștită și că fratele ei mă apără cum n-a apărat pe nimeni, s-a văzut pe sine în oglindă și nu i-a plăcut deloc ce a văzut.

— Nu știam de copil, a spus, și vocea i s-a frânt. Doamne, nu știam. Aș da orice să nu fi spus vorbele alea.

Nu i-am spus pe loc că o iert. N-ar fi fost adevărat, iar între noi nu mai voiam minciuni. Dar am ascultat-o până la capăt. Peste câteva săptămâni a trecut pe la noi, cu o oală de sarmale și cu ochii în pământ, și a stat trei ore în bucătăria mea, la masa aia pe care rămăsese cândva cadoul respins. Nu s-a reparat nimic în seara aia. Dar s-a pus prima cărămidă.

Acum, când mă privesc dimineața în oglindă, tot mai văd vergeturile alea subțiri. Doar că nu-mi mai trag tricoul peste ele. Sunt urmele unui copil pe care l-am purtat, chiar dacă nu l-am putut ține. Și nimeni, niciodată, n-o să mai râdă de ele în fața mea fără să-l aibă pe Sorin în cale.

Voi ce ați fi făcut în locul meu — ați fi mers la petrecerea aia sau ați fi rămas acasă?