Copiii m-au pus să semnez apartamentul pe numele lor, apoi ne-au lăsat pe mine și pe soția mea lângă un pod, cu 2 sacoșe și o valiză. „Să vedem dacă vă descurcați fără noi”, a râs fata mea. Nu știau că mai aveam ceva pe numele meu…

— Hai, coborâți și voi, să vă mai dezmorțiți picioarele. Ce, stați în mașină ca doi saci?

Așa a spus fata mea, Daniela, râzând, când a tras pe dreapta lângă podul vechi de la ieșirea din oraș. Aurica a coborât prima, cu o sacoșă în fiecare mână. Eu m-am dat jos după ea, ținându-mă de portieră, că la 79 de ani genunchii scârțâie mai tare ca balamalele.

Am crezut că ne oprim pentru o poză. Sau să luăm un pepene de la omul care vindea sub o umbrelă, mai încolo pe marginea drumului.

Sorin a scos din portbagaj valiza noastră cea veche, cu colțul rupt, și cele două sacoșe, și le-a pus pe iarba prăfuită de lângă parapet. Nu înțelegeam de ce ne-am adus bagajele la o plimbare.

— Ce faci cu alea, mamă? l-am întrebat.

Nu mi-a răspuns. S-a urcat la loc în mașină și a trântit portiera.

Daniela a lăsat geamul jos, și-a scos capul afară și mi-a zâmbit cu gura până la urechi.

— Să vedem dacă vă descurcați fără noi, tati. V-ați tot plâns că vă țin din scurt. Poftim, sunteți liberi.

A râs. Un râs scurt, ascuțit, pe care nu i-l mai auzisem niciodată. Apoi mașina a demarat, a ridicat un nor de praf și s-a făcut tot mai mică pe șosea, până a dispărut după pod.

Am rămas noi doi, în picioare, lângă parapet, cu o valiză și două sacoșe la picioare.

La început am crezut că e o glumă. Că se întorc după colț și ne iau. Aurica s-a așezat pe valiză și a zis:

— Stai liniștit. Se întoarce Daniela. A uitat ceva, a glumit și ea.

Am așteptat.

Soarele bătea drept în creștet. Era spre prânz, în iulie, și asfaltul dogorea de-ți vedeai fața tremurând în aerul de deasupra lui. Mașinile treceau pe lângă noi în viteză, una după alta, și niciuna nu încetinea. Un camion a trecut atât de aproape încât ne-a împroșcat cu praf și pietriș, și Aurica și-a strâns baticul mai tare pe cap.

A trecut o jumătate de oră. Apoi încă una.

Sacoșa de lângă mine s-a rupt la o toartă și lucrurile s-au vărsat pe jos: o pijama, o oală, papucii Auricăi, o poză de la nunta noastră pe care nu știu cine o pusese acolo. M-am aplecat s-o strâng și m-am simțit ca ultimul om de pe pământ, cerșetor lângă un pod, adunându-mi viața de pe jos.

Aurica a început să plângă încet, fără hohote, cum plâng bătrânele care au plâns deja destul la viața lor.

— De ce, măi bărbate? Ce le-am făcut noi?

N-am avut ce să-i răspund.

Pentru că, vedeți dumneavoastră, cu 3 luni înainte semnasem.

Ne convinseseră, „ca să fie totul în ordine, tati, ca să nu ne certăm noi pe urmă, când n-o să mai fiți”. Așa se spune, frumos, cu voce blândă, la masa din bucătărie, cu o cafea în față. Să trecem apartamentul pe numele lor. Amândoi, și Sorin, și Daniela. Apartamentul de 3 camere în care crescuseră ei, singurul lucru pe care-l aveam — sau cel puțin singurul despre care ei știau.

Am mers la notar toți patru. Am semnat actul de donație. Mi-aduc aminte și acum cum tremura mâna Auricăi când a pus semnătura, și cum Daniela i-a zis „hai, mamă, mai repede, că avem programare”.

Trei luni. Atât a durat până ne-au dus la plimbare.

În primele săptămâni s-au purtat frumos. Suna Daniela, venea Sorin cu câte o pungă de la piață. Apoi, încet-încet, s-au schimbat. Au început să vorbească despre noi de față cu noi, ca și cum n-am fi fost acolo. „Ăștia bătrânii”, „câtă bătaie de cap”, „ne stau în cameră degeaba”. Au adus vorba de un azil. Aurica a plâns o noapte întreagă.

Iar acum stăteam lângă un pod, cu o valiză cu colțul rupt, și mă uitam în lungul șoselei pustii, sperând, ca un prost, că mașina aia se întoarce.

Nu s-a întors.

Se făcuseră 2 ore. Aurica nu mai vorbea. Se uita în pământ, la papucii ei căzuți din sacoșă, și-și făcea vânt cu poza de la nuntă.

Și atunci, când credeam că nu mai are rost să sper la nimic, o mașină care venea dinspre oraș a încetinit. A tras încet pe dreapta, chiar lângă noi. Geamul din dreptul șoferului a coborât.

La volan era o femeie de vreo 40 de ani, cu părul prins la spate și cu o bluză albastră de spital sub o jachetă subțire. Se uita la noi doi și la bagajele împrăștiate pe iarbă, și avea pe față o mirare pe care nu și-o putea ascunde.

— Vă e rău cu ceva? Aveți nevoie de ajutor?

Aurica a ridicat capul, dar n-a putut scoate o vorbă. Am răspuns eu, și nici nu mai știu cum mi-a ieșit vocea:

— Nu, maică, mulțumim. Așteptăm pe cineva.

Femeia s-a uitat lung la valiza cu colțul rupt, la sacoșa vărsată pe jos, la papucii din praf. A oprit motorul.

— De cât timp stați aici, în soarele ăsta?

Mi-era rușine să spun. M-am uitat în pământ.

— De vreo 2 ore.

A coborât din mașină fără să mai stea pe gânduri. A luat o sticlă de apă din portieră și i-a întins-o Auricăi, care avea buzele crăpate și fața roșie ca focul.

— Beți, doamnă. Încet. Ați stat prea mult la căldură.

Aurica a băut, și mâna îi tremura pe sticlă. Femeia s-a lăsat pe vine lângă ea, i-a luat pulsul la încheietură, firesc, ca un om care face gestul ăsta de o mie de ori pe zi.

— Sunt medic, ne-a spus. Vin dintr-o tură. Vă duc undeva la umbră, că doamna nu mai rezistă mult aici.

Am vrut să mă împotrivesc, din mândria aia proastă a omului bătrân, dar m-am uitat la Aurica și mi-am înghițit vorbele. Ne-a ajutat să urcăm bagajele în portbagaj — a ridicat ea valiza cu colțul rupt, cu mâinile ei — și ne-a așezat pe bancheta din spate.

Pe drum ne-a spus că o cheamă Camelia. Ne întreba lucruri mărunte, ca să nu ne simțim ca la interogatoriu — de unde suntem, ce ne place să mâncăm. Când m-a întrebat, aproape în treacăt, „și pe cine așteptați acolo?”, s-a lăsat o tăcere în mașină de puteai s-o tai cu cuțitul. Aurica a început iar să plângă. I-am spus eu, pe scurt, tot. Cum ne-au dus la plimbare copiii noștri. Cum au râs. Cum am semnat, cu 3 luni înainte, apartamentul pe numele lor.

Camelia a oprit puțin din vorbit. Am văzut în oglinda retrovizoare cum i s-au strâns fălcile.

— Nu vă mai duc la niciun azil și la nicio adresă a lor, a zis. Veniți la mine în seara asta. Mâine ne gândim ce facem.

În bucătăria unei străine, am mâncat prima oară în ziua aia

Stătea singură, într-o casă cu curte la marginea orașului. Ne-a pus la masă, ne-a încălzit o ciorbă de văcuță cu smântână și ne-a tăiat pâine ca la ea acasă. Aurica mânca și-i curgeau lacrimile în farfurie. Îmi era și mie un nod în gât cât pumnul — o femeie pe care n-o văzusem în viața mea ne dădea de mâncare, în timp ce copiii pe care i-am crescut ne lăsaseră lângă un pod ca pe niște saci de gunoi.

În noaptea aia am dormit în camera ei de oaspeți, pe cearșafuri curate care miroseau a levănțică. A doua zi, Camelia a dat câteva telefoane și ne-a găsit o gazdă — o văduvă, doamna Lucreția, care avea o cameră liberă și ne-a luat cu chirie mică, mai mult ca să aibă și ea o vorbă în casă.

Aș fi putut să rămân acolo, resemnat, un bătrân milog care trăiește din mila oamenilor. Dar copiii mei uitaseră ceva. Un lucru pe care nu-l pusesem niciodată pe masă, în toți anii ăia.

De la tata îmi rămăsese, demult, o bucată de pământ la marginea orașului. Vreo jumătate de hectar, pe care crescuse buruiana cât omul și în care nimeni nu se uitase de ani de zile. Nu-l pomenisem nimănui — nici copiilor, nici la mesele de sărbători când se vorbea despre „ce rămâne”. Îl țineam așa, tăcut, cum ții un lucru de la părinți. Iar de vreo 4 ani, un om cu firmă de construcții tot venea la mine și-mi bătea la ușă: voia terenul, ca să ridice acolo blocuri. Îmi tot spunea o sumă. De fiecare dată îi ziceam că mă mai gândesc.

La o săptămână după ce m-a lăsat fata mea lângă pod, l-am sunat pe omul ăla.

Ne-am întâlnit la notar. Terenul era al meu, curat, trecut pe numele meu în Cartea Funciară de când îl moștenisem — oricine ar fi verificat ar fi aflat, dar cui i-ar fi trecut prin cap să caute pământul unui bătrân despre care credeau că n-are decât un apartament de 3 camere? Am semnat vânzarea. Mi-a dat pe el 300.000 de euro — o sumă la care eu, un pensionar care număra banii de medicamente, nu îndrăznisem să visez.

N-am luat-o razna cu banii. Am cumpărat, tot la notar, o casă mică cu 3 camere și o curte cu doi meri, pe o stradă liniștită, cu 95.000 de euro. Pe numele meu. Ne-am mutat acolo, eu și Aurica. Prima noapte în casa noastră, femeia mea a umblat din cameră în cameră și a pipăit pereții, ca să creadă că e adevărat.

Restul banilor i-am pus deoparte. Și m-am întors la notar, singur, cu o hârtie în cap pe care o tot scrisesem noaptea.

— Vreau să las totul, ce rămâne după mine, la două persoane, i-am spus. La doamna doctor care ne-a oprit pe drum. Și la nepotul meu, Andrei.

Notarul, un om cumpătat, m-a privit pe deasupra ochelarilor și mi-a explicat cinstit cum stă treaba la noi:

— Domnule, copiii dumneavoastră au, prin lege, o rezervă. Oricât ați scrie în testament, lor tot le revine o parte — asta nu le-o puteți lua. Dar restul, peste rezerva aceea, îl puteți lăsa cui doriți.

M-am gândit o clipă la Sorin, la Daniela, la râsul ăla scurt de lângă pod.

— Atunci dați-le exact cât spune legea. Nici un leu peste. Restul, cum am zis.

Băiatul care suna în fiecare seară

Andrei e băiatul Danielei. Are 24 de ani și lucrează în Cluj, la o firmă de IT. De când a plecat de acasă, ne-a sunat în fiecare seară, la ora 8, fără să sară nicio zi. „Ce faceți, bunicu’? Ați luat pastilele? Mânca-o bunica?” Vorbe mărunte, dar în fiecare seară. Când eram lângă pod, telefonul meu a sunat exact la 8, și era el — dar mi-a fost rușine să-i spun, i-am zis că suntem bine, că ne uităm la televizor.

Nici mama lui nu-i spusese ce făcuse. Andrei a aflat abia după vreo două săptămâni, de la o mătușă, și a venit acasă cu primul tren. L-am găsit în ușa gazdei, palid, cu geanta pe umăr. Când a văzut că stăm într-o cameră de închiriat, la o străină, a izbucnit în plâns ca un copil.

— Bunicu’, de ce nu mi-ați spus? De ce nu m-ați sunat pe mine?

L-am strâns la piept și i-am simțit umerii tremurând. Băiatul ăsta, singurul dintre toți, plângea pentru noi.

Acum vine la noi de câte ori are liber. Repară gardul, taie iarba în curte, stă la masă cu noi și mănâncă sarmalele Auricăi de parcă n-ar fi mâncat de-o săptămână. Pe Camelia am ajuns s-o simțim ca pe copilul pe care ni l-am fi dorit — vine duminica, cu o prăjitură, ne ia tensiunea și ne ceartă blând că nu bem destulă apă.

Iar de copiii mei, de Sorin și Daniela, n-am mai auzit luni de zile. Până săptămâna trecută.

Se aflase în oraș că bătrânul a vândut terenul de la tată-său și și-a luat casă. La noi se află tot, mai repede decât ai crede. Miercuri seara, exact când puneam masa, mi-a sunat telefonul. Pe ecran scria „Daniela”.

Am răspuns. Am recunoscut vocea din prima — aceeași voce, dar acum blândă, mieroasă, întinsă ca mierea pe pâine.

— Alo, tati? Ce mai faceți voi, dragii mei? Vai, ce dor mi-a fost de voi… Am tot vrut să trec, dar știi cum e, cu serviciul, cu ale mele… Ce mai face mămica? Auzi, tati… se zice că v-ați luat o căsuță. Ce bine, ce bine… Ziceam și eu că poate trecem duminică, să vedem cum stați, să vă mai ajutăm cu ceva…

Am ținut telefonul la ureche și m-am uitat la Aurica, care aranja lingurile pe masă și înțepenise cu una în mână, ascultând.

M-am gândit la 2 ore în soare. La sacoșa ruptă. La papucii ei în praf. La râsul ăla.

— Daniela, i-am zis, liniștit, mai liniștit decât mă așteptam. Voi ați vrut să vedeți dacă ne descurcăm fără voi. Ei bine, ne descurcăm. Ne descurcăm foarte bine.

— Vai, tati, dar de ce vorbești așa, noi doar am glumit atunci, tu n-ai înțeles…

— Casa asta e a mea și a mamei tale. Cât om trăi, ușa noastră e deschisă pentru un copil care vine să-și vadă părinții. Nu pentru unul care vine să-și vadă socoteala. Diferența dintre ei, tu ai făcut-o, nu eu. Acolo, lângă pod.

A tăcut. Am auzit-o cum respiră. Apoi am închis, încet, și am pus telefonul cu fața în jos pe masă.

Aurica s-a așezat lângă mine și m-a luat de mână. Afară se întuneca, și în curte se auzeau greierii. La 8 fix a sunat iar telefonul — de data asta era Andrei, ca în fiecare seară.

— Ce faceți, bunicu’? Ați mâncat?

— Mâncăm acum, maică, i-am zis, și mi s-a pus un zâmbet pe față fără să vreau. Vino duminică, că a făcut bunica sarmale.

Am pus telefonul jos și ne-am apucat de ciorbă, eu și femeia cu care împart 54 de ani. Aveam un acoperiș al nostru deasupra capului, o masă caldă și doi oameni care ne sunau nu ca să întrebe de bani, ci ca să întrebe de noi.

Voi ce spuneți? Am greșit că nu le-am mai lăsat nimic copiilor mei, peste cât cere legea?