Am luat-o pe fetița mea de 5 ani de la grădiniță și, din senin, m-a întrebat: „Tati, de ce n-a venit tăticul cel nou să mă ia, cum face de obicei?”…

— Tati, de ce n-a venit tăticul cel nou să mă ia azi, cum face de obicei?

Ilinca a întrebat din scaunul din spate, legănându-și picioarele care nu ajungeau la podea, cu ghiozdanul roz strâns la piept. A întrebat exact cum întreabă un copil de 5 ani de ce plouă sau de ce câinele vecinului n-are coadă. Fără nicio umbră. Ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume.

Am strâns volanul și mi-am ținut zâmbetul în oglinda retrovizoare.

— Care tătic, puiule?

— Tăticul cel nou. Ăla care vine la biroul lu’ mama și mă duce la plimbare. Azi de ce n-a venit?

Mi s-a pus un nod în gât, dar am înghițit și am dat din cap ușor.

— Azi n-a putut, dragostea mea. Azi a venit tati.

Rar apucam s-o iau eu. Am 36 de ani și lucrez în ture lungi la o fabrică, plec când ea încă doarme și mă întorc când e deja în pat. De grădiniță se ocupa Raluca. În dimineața aia mă rugase ea să merg eu, că avea o ședință, și tocmai de-aia eram acolo, în fața porții, cu centura fetiței prinsă și cu vorbele ei rostogolindu-mi-se în cap.

— Și pe la noi vine? am întrebat cât am putut de calm.

— Vine când ești tu la muncă. Ne uităm la desene. M-a dus la animale, la zoo. Mi-a luat vată de zahăr roz.

Am simțit cum mi se albesc degetele pe volan.

Restul drumului n-am mai auzit-o. Vorbea despre grădina zoologică, despre girafă, despre cum „tăticul cel nou” o ridica pe umeri, iar eu conduceam ținându-mă de volan ca de o balustradă, cu inima bătând în urechi. Mâinile mi-au tremurat când am oprit și i-am pus gecuța pe ea, la scară.

Acasă am zâmbit. Am făcut ochiuri, i-am pus desene, am culcat-o. Și pe urmă am stat pe marginea patului, în întuneric, și am început să recitesc totul de la capăt.

Duminicile.

În fiecare duminică venea fratele meu la masă. Aducea o pâine, o sticlă de vin, se juca cu Ilinca pe covor. „Lasă, frate, du-te și tu, odihnește-te, mă ocup eu de ea.” Mi se părea că am cel mai de treabă frate din lume. Îl băteam pe umăr și mă duceam să mă întind, recunoscător.

Recitite acum, toate arătau altfel.

N-am dormit. Dimineața n-am mai plecat în tură. Mi-am luat o zi liberă — prima în luni de zile — și n-am spus nimănui nimic. La ora la care se închidea grădinița, am oprit mașina peste drum de poartă, într-un orășel în care toată lumea se cunoaște, și am așteptat.

Voiam doar să văd cu ochii mei cine e „tăticul cel nou”.

Palmele îmi transpirau pe volan. Mă uitam la ușa aia verde de parcă de acolo urma să iasă toată viața mea. La 17 și un sfert s-a deschis.

A ieșit Ilinca, cu ghiozdanul roz și cu o acadea în mână, ținând strâns de mână un bărbat. Râdea. Se uita la el cum se uită un copil la cineva în care are toată încrederea din lume.

Iar eu am recunoscut într-o secundă chipul acela. Îl știam de-o viață.

Mi s-au albit degetele pe volan și am uitat să mai respir.

Era fratele meu, Sorin

Sorin. Fratele meu mai mic, cel pe care îl primeam la masă în fiecare duminică. Cel căruia îi împrumutasem bani când i-a picat motorul mașinii. Cel pe care îl țineam de mână la înmormântarea tatei, acum câțiva ani, ca să nu se prăbușească.

Se apleca acum spre fetița mea și îi ștergea zahărul de pe bărbie cu degetul mare, cu un gest atât de deprins, atât de al lui, încât mi-am dat seama că îl făcuse de sute de ori. Nu era un unchi care trece din când în când. Era un obicei. Era o rutină pe care mi-o furase bucată cu bucată, în timp ce eu stăteam la banda de la fabrică și număram orele până acasă.

N-am claxonat. N-am ieșit din mașină să răstorn lumea cu susul în jos, cu Ilinca de față. Am rămas cu mâinile pe volan până mi-au trecut, apoi am pornit motorul și am dat colțul încet, ca un om care nu vrea să fie văzut. M-am oprit după două străzi și am stat cu fruntea pe volan, respirând ca după alergare.

Nu m-am dus la ei. M-am dus acasă și am așteptat-o pe Raluca.

A intrat pe la șapte, cu geanta pe umăr și cu telefonul în mână, vorbind despre ședință, despre un coleg, despre trafic. S-a oprit în mijlocul propoziției când m-a văzut pe scaun, în bucătărie, pe întuneric, fără televizor, fără nimic.

— Tu nu erai în tură? a întrebat.

— Am fost azi la grădiniță, am spus. Ieri și azi.

A pus geanta jos foarte încet. A înțeles din felul în care am spus-o. După 7 ani în care dormi lângă un om, îi cunoști tăcerile.

— Cătăline…

— Nu spune nimic încă. Vreau doar să-mi confirmi un lucru. Ilinca îi zice „tăticul cel nou”. Lui Sorin.

I s-au înmuiat picioarele și s-a așezat pe scaunul din față. A început să plângă în liniște, cu mâna la gură, exact cum plânge cineva care nu plânge de vinovăție, ci de ușurare că nu mai trebuie să care singur o minciună.

Adevărul, spus la masa din bucătărie

N-a fost o poveste de câțiva ani, cum îmi imaginam eu în noaptea aia. A fost de câteva luni. Începuse ca ajutor — el trecea, o lua pe Ilinca, o ducea la ea la birou, o plimba, în timp ce eu eram la fabrică. Raluca era singură seri întregi. Eu eram un om obosit care venea acasă doar ca să doarmă. Iar Sorin era acolo. Mereu acolo. Cu vin, cu pâine, cu răbdare.

— N-am plănuit nimic, a șoptit. Jur că n-am plănuit. S-a întâmplat pur și simplu, într-o seară, și pe urmă n-am mai știut cum să mă opresc.

— De ce nu mi-ai spus? Puteai să-mi spui că nu mai merge. Că sunt prea puțin acasă. Orice.

— Cum să-ți spun? a plâns ea. Munceai în tură pentru noi. Cum să vin peste tine, la banda aia, să-ți spun că fratele tău…

N-a mai putut termina.

Mă durea totul. Dar cel mai tare mă durea că fetița mea îi spunea „tati” altcuiva și era fericită. Că, în capul ei de 5 ani, un om care o ridica pe umeri și o ducea la zoo era la fel de bun ca mine. Cum să te superi pe un copil pentru asta? Cum să-i explici că omul acela, în care ea are toată încrederea, e cel care i-a spart casa?

Pe Sorin l-am sunat abia peste două zile, când m-am simțit în stare să vorbesc fără să urlu. A venit. A stat în ușă, palid, cu mâinile pe lângă corp, și n-a fost în stare să mă privească în ochi.

— Frate…

— Nu-mi mai spune așa.

A tăcut. Nu s-a apărat. Cred că, undeva, aștepta de luni de zile clipa asta.

— Puteai să iei orice de la mine, i-am spus. Bani, mașina, orice ți-aș fi dat. Dar tu ai stat în capul mesei mele, în fiecare duminică, și ai râs cu mine, și pe urmă te-ai dus și i-ai învățat pe copilul meu să-ți zică ție tată.

N-a avut ce să răspundă. A plecat cu capul în pământ, iar eu am închis ușa și m-am rezemat de ea, gol pe dinăuntru.

N-am spart nimic. N-am făcut scandal la scară. Am făcut ce trebuia făcut ca un om întreg. M-am dus la un avocat și am aflat lucruri pe care nu credeam că le voi întreba vreodată: că apartamentul e bun comun și se împarte la partaj, că un divorț cu copil minor nu se termină în două săptămâni, ci ține luni de zile, că un tată are dreptul la un program clar cu copilul lui și că nimeni nu-mi poate lua fetița.

Asta a fost singura propoziție care m-a ținut pe picioare în perioada aia: nimeni nu-mi poate lua fetița.

Nu m-am dat afară pe mine din casă, dar nici n-am mai putut dormi acolo. Am găsit o garsonieră cu chirie la trei străzi de bloc, ca să fiu aproape de grădiniță, aproape de ea. Apartamentul rămâne să se împartă cum spune legea, la timpul lui. Deocamdată contează doar că, din două în două zile, ora patru e a mea.

Am cerut program de vizitare și mi s-a dat. Am schimbat tura la fabrică pe una de zi, chiar dacă înseamnă mai puțini bani, ca să pot fi eu cel care o ia de la poartă. Prima dată când am așteptat-o la ușa aia verde, cu mâinile în buzunare, mi-era frică. Frică să nu întrebe de „tăticul cel nou”.

N-a întrebat. A ieșit, m-a văzut și a alergat cu ghiozdanul roz bălăngănindu-se, și mi-a sărit în brațe de parcă eram cel mai firesc lucru din lume. Pentru că eram.

Sorin nu mai vine duminica. Scaunul din capul mesei a rămas gol și, sincer, e mai bine gol decât cu el acolo. Cu Raluca vorbim scurt, despre fetiță, la poartă, ca doi oameni care au de crescut împreună un copil chiar dacă nu mai sunt o familie.

Aseară, în garsoniera mea cu doar două scaune și un pat, Ilinca desena o casă cu un soare cât jumătate din foaie. La un moment dat s-a oprit, a ridicat creionul și m-a întrebat, la fel de senin cum m-a întrebat atunci în mașină:

— Tati, acum tu ești singurul meu tati de-adevăratelea?

Mi s-a pus același nod în gât. Doar că de data asta n-a mai fost de spaimă.

— Da, puiule, i-am spus. Singurul.

A zâmbit și s-a apucat să deseneze, lângă casă, un om înalt cu palărie, ținând de mână o fetiță cât o buburuză.

De atâtea ori m-am întrebat, în lunile astea, dacă am făcut bine că am dat colțul încet, în loc să opresc mașina și să cobor acolo, în fața porții. Voi ce ați fi făcut în locul meu, chiar acolo, în mașină?