De 5 ani, de când mi-a murit nevasta, mă duc de trei ori pe săptămână la cimitir — acolo am mai mulți prieteni decât în tot satul, și niciunul nu se uită la ceas când încep să vorbesc…

De 5 ani, de când mi-a murit nevasta, mă duc de 3 ori pe săptămână la cimitir. Nu vă fie milă și nu clătinați din cap — acolo am mai mulți prieteni decât în tot satul, și niciunul nu se uită la ceas când încep să vorbesc.

Am 76 de ani și numărul pașilor până la poartă îl știu pe de rost. 17 minute când e bine. 22 când mă doare șoldul și mă opresc lângă fântână să-mi trag sufletul.

La început mă duceam în fiecare zi la Veta. Stăteam pe un scăunel adus de-acasă și-i povesteam cu voce tare tot: ce-am mâncat, cine-a mai murit, cât a costat pâinea. Vecinii m-au auzit vorbind singur și mi-au pus nume. „Nebunul”, ziceau, când treceau cu bicicleta. Râdeau. Eu tăceam și-mi vedeam de drum.

Dar știți ce-am înțeles? Că nu eram nebun. Eram doar un om care avea multe de spus și nu mai avea cui.

Acum cunosc cimitirul mai bine decât satul. Îl străbat pe alei ca pe uliță și mă opresc din poartă în poartă, ca la oameni.

Prima oprire e la Nelu, prietenul meu din armată. I-am ținut capul pe genunchi când l-a apucat frigurile, acum ani buni. Lui îi spun ce se mai strică pe la primărie: că s-a înfundat iar șanțul, că au pus un primar nou care promite asfalt și nu vine. „Ai văzut, Nelule, tot degeaba”, îi zic. Și parcă-l aud cum pufnește.

Mai încolo, la umbra unui nuc, e doamna Silvia. Ea m-a învățat carte, cu rigla și cu răbdarea. Ei mă duc să mă laud, ca un școlar. „Doamnă, băiatul lui Gheorghe a luat premiu la județ. Uite ce-a ieșit dintr-un sat uitat de lume.” Îi povestesc, și mi se pare că zâmbește sub marmură.

Și la urmă mă opresc la Veta. Cu ea nu mai vorbesc cu voce tare, m-am învățat minte de la porecla aia. Îi spun în gând. Că a curs iar prin acoperiș și-am pus un lighean sub grindă. Că 51 de ani am dormit lângă ea și acum nu știu în ce parte a patului să mă întorc.

I-am făcut cruce de marmură, deși ea ar fi vrut una de lemn, simplă. „Lasă, Vetuța, că-ți iau eu una scumpă”, i-am zis atunci. Acum, când pun mâna pe piatra aia, e rece. Rece și scumpă. Mi-e că lemnul ar fi fost mai cald.

Vreți să știți de ce mă duc? Nu fiindcă mi-e dor de morți. Mi-e dor de cineva care să aibă timp să mă asculte până la capăt.

Fiindcă alaltăieri am fost la magazin după ulei și zahăr. Doamna de la casă, o fată bună, m-a întrebat „ce mai faceți, nea Ilie?”, și eu am deschis gura să-i spun. Dar în spatele meu era coadă, îi sunase telefonul, cineva îi cerea o pungă. Am rămas cu vorba în gât. Am plătit și am ieșit. Nimeni de-aici, dintre cei vii, n-are 5 minute întregi pentru un bătrân.

La cimitir au toți timpul din lume.

Așa credeam că-mi va trece viața — de la Nelu la doamna Silvia și înapoi la Veta — până în primăvara asta, când, la un mormânt proaspăt, cu pământul încă negru și umed, am văzut o femeie străină.

Era de la oraș, se vedea. Pantofi buni, geantă bună, dar plângea cum plâng oamenii care n-au mai plâns de mult — cu umerii, nu cu ochii. Stătea în picioare lângă cruce și nu știa ce să facă cu mâinile.

M-am apropiat încet. N-am vrut s-o sperii.

— E proaspăt, i-am zis. Al cui e, dacă nu vă supărați?

Ea a ridicat privirea, udă toată.

— Al tatălui meu, a șoptit. Și eu… eu nici nu știu cine a fost. Veneam doar de sărbători. De Crăciun și de Paște. Atât.

M-am uitat la nume, pe cruce. Și mi s-a strâns inima. Fiindcă pe omul din pământul ăla proaspăt îl cunoșteam mai bine decât îl cunoscuse propria lui fată.

Era fierarul satului. Și eu, un străin bătrân, aveam să-i spun femeii ăleia mai multe despre tatăl ei decât știa ea însăși.

I-am spus tot ce fata lui nu apucase să afle

— Vă cunoșteam tatăl, am zis. De o viață. Îi ziceam Costică-fierarul. Toate porțile din satul ăsta au trecut prin mâna lui.

Ea s-a uitat la mine ca și cum aș fi scos un mort din pământ și l-aș fi pus să vorbească.

— Îl cunoșteați?

— Cum să nu. Ai lui, femeie? Șaisprezece potcoave mi-a bătut el la iapa mea, pe rând, an de an, și de fiecare dată îmi cerea un rând de vorbă în loc de bani. Că el n-avea cu cine sta de vorbă seara. La fel ca mine.

Doina — așa o chema, mi-a spus mai pe urmă — s-a așezat pe marginea unei borduri de beton, în pantofii ei de oraș, cu geanta scumpă pusă direct pe pământ. Ca și cum n-o mai interesa nimic din ce era pe ea.

Și i-am povestit. I-am povestit cum tatăl ei ținea în fierărie o poză cu o fetiță în uniformă de școală, prinsă cu o sârmă de perete, plină de funingine, și cum îi ștergea colțul cu degetul mare de câte ori intra cineva, ca s-o vadă mai bine. „Uite-o pe-a mea”, zicea. „E la oraș. E deșteaptă, nu ca noi.” Se lăuda cu ea la toți, deși ea venea o dată sau de două ori pe an.

Doina a pus mâna la gură.

— Nu știam că are poza aia, a șoptit. Credeam că nici nu-i pasă. Vorbeam la telefon 2 minute, îl întrebam dacă are pastile, dacă a mâncat, și închideam. Mereu mă grăbeam. Mereu era ceva mai important.

— Toți ne grăbim, i-am zis. Până când nu mai avem încotro să ne grăbim.

Am tăcut amândoi. Se auzeau doar niște vrăbii într-un tei și, departe, un tractor pe drumul de țară.

Apoi am scos din buzunarul de la haină ce aveam mereu la mine când mergeam la cimitir: o sticluță mică, plată, cu țuică de-a mea, și un păhărel de plastic. Îl duceam pentru Nelu — lui îi turnam un strop de fiecare dată, așa cum bea el, dintr-o înghițitură.

Am turnat un pahar. M-am aplecat, cât m-a lăsat șoldul, și l-am vărsat încet peste pământul negru și proaspăt al fierarului. S-a dus în țărână ca o dâră întunecată.

— Bun venit între noi, Costică, am zis cu glas tare. Ai o vecină bună la doi pași, pe doamna Silvia, și un om de treabă mai încolo, pe Nelu. N-o să-ți fie urât. Și te-am ajutat să te regăsești cu fata. Acum stați de vorbă amândoi, că v-ați cam pierdut prin viață.

Doina plângea de-a binelea acum. Nu urât. Ușurată, parcă.

Vine o dată pe lună și mă caută pe bancă

— Nu înțeleg, a zis ea, ștergându-se cu dosul palmei. De ce faceți asta? Sunt o străină. De ce vă pasă?

M-am așezat lângă ea, greu, oftând.

— Fiindcă și pe mine mă așteaptă cineva aici, i-am spus. Și fiindcă am învățat un lucru în 5 ani. Morții tăi nu se țin prin marmură și prin flori scumpe. Se țin prin oameni vii. Tatăl dumitale a trăit în mine în tot timpul ăsta — în poveștile lui, în potcoavele lui, în vorba lui de seară. Acum trebuie să-l luați dumneavoastră înapoi. Duceți-l cu dumneavoastră la oraș, în cap și în suflet, că altfel degeaba i-am pus cruce.

A rămas mult timp fără să spună nimic.

— Cum vă cheamă? m-a întrebat într-un târziu.

— Ilie. Bătrânul de colo, de la casa de chirpici de la marginea satului. „Nebunul”, dacă întrebi în sat. Așa mă știu.

A zâmbit printre lacrimi.

— Nu sunteți nebun, nea Ilie. Sunteți singurul om întreg pe care l-am întâlnit de ani de zile.

Nu i-am răspuns. Mi se pusese un nod în gât cum nu mai simțisem de la înmormântarea Vetei. De atâta amar de vreme nu-mi mai spusese nimeni un cuvânt bun și eu nici nu mai știam cum se primește.

De atunci a trecut vreo jumătate de an. Doina vine o dată pe lună. Nu doar la tatăl ei — vine și la mine. Îmi dă un mesaj cu o zi înainte: „Nea Ilie, mâine sunt la voi, puneți ibricul.” Și eu pun ibricul pe plita de tuci, deși mie cafeaua nu-mi mai priește la inimă, și o aștept.

Stăm pe o bancă de lemn, la umbra nucului, între morminte, și bem cafea din două căni ciobite pe care le-am adus de-acasă. Îmi povestește de-ale ei — că are și ea o fată la facultate care o sună tot în 2 minute, exact cum îl suna ea pe fierar, și că acum înțelege. Îi povestesc de Veta, de Nelu, de doamna Silvia. Ea nu se uită la ceas. Nu-i sună telefonul, sau, dacă sună, îl întoarce cu fața-n jos și zice: „Sună mai încolo, acum stau cu nea Ilie.”

Astea sunt cele mai bune ceasuri din luna mea.

Într-o zi mi-a adus o cană nouă, întreagă, de la oraș, frumos înflorată. Am mulțumit, am pus-o în cui în bucătărie — și tot din cea ciobită beau. Nu i-am spus de ce. Fiindcă din cana ciobită bea și Veta, cândva. E ca marmura și lemnul: ce e nou și frumos e rece, ce e vechi și crăpat e cald.

Zilele trecute, la plecare, s-a oprit la poartă și mi-a zis, așa, ca și cum îi venise de departe:

— Nea Ilie, m-am gândit… vreți să vă mut la mine? Am loc. N-ar mai trebui să cărați lighene pe sub streașină.

M-am uitat la casa mea de chirpici, care curge, și la cimitirul de peste drum, unde mă așteaptă jumătate din viața mea. Și am clătinat din cap.

— Nu, fata mea. Aici îmi sunt toți. Dar dacă vrei să faci ceva pentru un bătrân, fă altceva.

— Ce?

— Când te întorci la oraș, sună-ți fata. Nu 2 minute. Stai cu ea o oră. Ascult-o până la capăt, chiar dacă nu-ți spune nimic important. Fiindcă important nu e ce-ți spune. Important e că ai avut timp s-o asculți. Asta e tot ce ne trebuie nouă, oamenilor: cineva care să aibă timp.

A dat din cap și a plecat. Am văzut-o din poartă cum s-a oprit la mașină, a stat un pic pe gânduri, și a scos telefonul. N-am auzit ce-a spus. Dar am văzut că a stat rezemată de portieră mult, mult timp, vorbind. Mai mult de 2 minute. Mult mai mult.

Eu m-am întors în casă, am pus ibricul la loc pe plită și m-am așezat pe scaunul meu. Nu m-am dus la cimitir în ziua aceea. Pentru prima oară în 5 ani, n-am mai simțit nevoia. Aveam pe cineva viu care mă ascultase până la capăt.

Câți bătrâni din satele noastre s-au mutat cu sufletul la cimitir fiindcă viii n-au mai avut timp de ei? Și dumneavoastră, cei care citiți acum — când ați sunat ultima oară acasă și ați ascultat până la capăt, fără să vă uitați la ceas?