Aveam 32 de ani când soția m-a sunat de la serviciu să-mi spună că nu se mai întoarce, că patronul depozitului unde lucra îi promite altă viață — iar fetele dormeau strângând la piept păpușile primite de ziua lor…

Era o seară de octombrie și pusesem cartofii la fiert când mi-a sunat telefonul. Pe ecran scria „Ramona”. Am răspuns cu lingura de lemn încă în mână.

— Cătălin, nu mai vin acasă.

Am crezut că nu auzisem bine. În spatele vocii ei se auzea un motor, de parcă ar fi vorbit dintr-o mașină oprită undeva în parcare.

— Cum adică nu mai vii? Fetele te așteaptă, e aproape ora de culcare.

— Nu mai vin deloc. Plec. Marius îmi oferă altă viață. Vreau divorț.

Marius era patronul depozitului de materiale de construcții unde ea se angajase casieră cu 4 luni în urmă. De atunci venea tot mai târziu acasă, cu alt parfum și cu scuze tot mai subțiri: „am avut inventar”, „patronul are nevoie de mine la închidere”. Îmi spuneam că sunt gelos degeaba.

Aveam 32 de ani și, în secunda aceea, mi s-a părut că podeaua bucătăriei se înclină sub mine. Din camera fetelor răzbătea televizorul dat încet. Ada, de 5 ani, și Ioana, de 7, se uitau la desene și așteptau să le duc la culcare.

— Ramona, vino acasă și vorbim ca oamenii. Nu se rezolvă nimic la telefon.

— S-a rezolvat deja. Îmi iau lucrurile săptămâna viitoare, când nu sunteți acasă. Nu vreau scandal în fața lor.

Și a închis.

Am rămas în picioare lângă aragaz, cu cartofii clocotind și cu telefonul cald în palmă. Nu știu cât am stat așa. Știu doar că la un moment dat s-a auzit vocea Adei din hol:

— Tati, miroase a ars.

Am tras oala de pe foc. Cartofii se lipiseră de fund, negri. Le-am făcut fetelor pâine cu unt și gem, le-am spălat pe dinți și le-am dus în pat. Ioana m-a întrebat de ce nu vine mama. I-am spus că mama a rămas mai mult la muncă. Am stat pe marginea patului până au adormit amândouă, strângând la piept păpușile primite de ziua Ioanei.

A doua zi dimineață, Ada s-a trezit prima și a început să mă caute prin casă cu ochii mari.

— Tati, unde e mama?

M-am aplecat, i-am dat părul de pe frunte și i-am spus prima minciună dintr-un șir lung:

— Mama muncește departe o vreme. Se întoarce când poate.

Le-am făcut micul dejun cu mâinile tremurând, vărsând laptele pe lângă cană. Le-am dus la grădiniță și la școală, le-am pupat pe creștet și le-am privit până au intrat pe poartă. Apoi am ajuns la fabrica de mobilă, am intrat în vestiar, am închis ușa după mine și am plâns cum nu mai plânsesem de mic.

Ramona nu s-a mai întors. Și-a luat lucrurile într-o zi cât eram la muncă, a lăsat cheile pe masa din bucătărie și un bilet pe care scria doar atât: „Îmi pare rău. O să vă fie mai bine fără mine.”

Așa am rămas singur cu două fetițe, într-un apartament cu două camere din Focșani.

Divorțul a durat aproape un an. La instanță, fetele au rămas la mine — Ramona nici n-a cerut altceva. Semna hârtiile repede, de parcă abia aștepta să scape. Banii pe care trebuia să-i trimită pentru fete veneau rar, apoi n-au mai venit deloc. N-am mai insistat.

Greul, însă, abia începea. Și nu era greul cu banii, deși nici acela nu-i ușor cu un singur salariu. Era greul lucrurilor pe care ea le făcuse ani de zile fără să bage nimeni de seamă.

Prima coadă împletită a fost o catastrofă. Ioana avea serbare și voia „ca la celelalte fete”. M-am uitat pe telefon la un filmuleț de vreo 5 ori, apoi am tras cu degete stângace de părul ei subțire. A ieșit strâmbă, cu smocuri ieșite în afară. Ioana s-a privit în oglindă și mi-a spus, diplomată:

— E frumos, tati. Doar că… poate strângi puțin mai tare.

Am refăcut-o de 3 ori în dimineața aceea. Dar am învățat.

Am învățat să cos nasturi la cămășile de școală, înțepându-mă în degete. Am învățat să le spăl părul fără să le intre șamponul în ochi. Am învățat, tot dintr-un filmuleț, să-mi dau seama când o febră trece de la „stai acasă cu ceai” la „îmbracă-te, mergem la doctor”. Într-o noapte, Ada a făcut 39 și am dus-o la Urgențe în brațe, cu Ioana ținându-se de geaca mea, și am așteptat pe hol până s-a luminat de ziuă.

Mă trezeam la 5. Făceam sandvișurile, călcam ce era de călcat — la început am ars câteva gulere, până am prins meșteșugul. Le trezeam, le îmbrăcam, le pieptănam. Le duceam pe rând, una la școală, una la grădiniță, apoi fugeam la fabrică. La prânz fugeam înapoi să le iau. Șeful de tură se uita urât la mine când întârziam, dar strângeam din dinți și recuperam orele seara.

Serile erau cele mai grele. După ce le culcam, se lăsa o liniște în apartament care mă apăsa pe piept ca o piatră. Mă așezam la masa din bucătărie, cu un pahar de apă în față, și mă întrebam cum o să duc totul singur. Câți ani. Cum o să le explic, când or să crească, de ce a plecat mama lor.

Într-o seară din acelea n-am mai putut. Credeam că amândouă dorm demult. Stăteam cu coatele pe masă și cu fața ascunsă în palme și plângeam pe tăcute, ca să nu le trezesc.

Un ceai făcut de mâini mici

Și atunci am auzit pași mărunți pe gresie.

Era Ioana. Stătea în ușa bucătăriei, în pijamaua cu ursuleți, cu părul ciufulit de somn. Se uita la mine așa cum n-ar trebui să se uite un copil de 7 ani la tatăl lui.

Am încercat să-mi șterg fața repede cu dosul palmei.

— Ce faci trează, puiule? Hai, la culcare.

Dar ea n-a plecat. A venit lângă mine, mi-a pus mânuța pe umăr și mi-a spus, cu o seriozitate care m-a despicat în două:

— Vrei să-ți fac un ceai? Știu cum făcea mama.

N-am apucat să răspund. S-a urcat pe scăunelul de la chiuvetă, a umplut ceainicul cu grijă, l-a pus pe aragaz și a rămas lângă el, păzindu-l, așa cum văzuse la mama ei. A scos două cești, a pus în ele pliculețele. Când apa a fiert, mi-a împins cana peste masă, ținând-o cu amândouă mâinile, și mi-a șoptit „ai grijă, e fierbinte”, cum îi spuneam eu ei.

Ne-am așezat față în față, un bărbat de 32 de ani și o fetiță de 7, la unsprezece noaptea, cu două cești de ceai între noi. Mi-a fost rușine că mă văzuse. Și, în același timp, în clipa aceea am simțit pentru prima oară că poate n-o să ne înecăm.

— De ce plângeai, tati? m-a întrebat.

Puteam s-o mint iar. N-am mai putut.

— Pentru că mi-e greu uneori, puiule. Dar trece. Mai ales dacă îmi faci tu un ceai.

A zâmbit cu gura până la urechi, mândră. Am dus-o în pat, m-am întins lângă ea până a adormit și, pentru prima dată de la telefonul acela din octombrie, am dormit și eu toată noaptea.

N-am vorbit niciodată de rău despre Ramona în fața fetelor. Mi-a fost greu, pentru că erau seri când o uram din tot sufletul. Dar mă gândeam că, într-o zi, or să fie mari și or să pună întrebări, și n-am vrut să le las în suflet ura mea pe lângă golul pe care li-l lăsase ea. Când mă întrebau de mama, le spuneam adevărul pe care puteau să-l ducă la vârsta lor: că mama a ales alt drum, că asta nu e din vina lor și că pe ele le iubește cineva în fiecare zi — și le arătam spre pieptul meu.

Ramona a mai sunat de câteva ori în primul an. Apoi din ce în ce mai rar. O dată a venit până la bloc, le-a adus fetelor câte o rochiță și a stat cu ele o oră în parcul de la colț. Ada a fost bucuroasă. Ioana a stat mai retrasă. După ce a plecat, Ioana m-a întrebat dacă mama se mai întoarce să locuiască cu noi, iar eu i-am spus că nu cred, dar că noi trei rămânem împreună orice ar fi. A dat din cap, ca și cum știuse deja răspunsul.

La ședințele cu părinții eram mereu singurul tată printre mame. La început mă simțeam picat din altă lume, cu palmele bătătorite de la fabrică printre gențile lor frumoase. Învățătoarea Ioanei, o femeie la vreo 50 de ani, m-a luat o dată deoparte și mi-a spus încet: „Domnul Cătălin, se vede că vă descurcați. Fetele sunt îngrijite și cuminți. Să nu vă fie rușine de nimic.” Am dat din cap și am plecat repede, ca să nu mă vadă cum îmi tremură bărbia.

De ziua Adei am vrut să-i fac un tort. M-am uitat iar la un filmuleț. A ieșit lăsat pe o parte, cu glazura curgând ca după ploaie. Am înfipt în el lumânările și l-am dus la masă cu inima strânsă, convins c-o s-o dezamăgesc. Ada a bătut din palme de parcă i-aș fi adus tortul din vitrina cofetăriei. „E cel mai frumos tort din lume”, a zis. Ioana m-a privit peste flăcările lumânărilor și mi-a făcut cu ochiul, complicea mea.

Au fost și dimineți în care nu mai puteam. Iarna, când se făcea 6 și afară era încă întuneric și ger, iar eu abia mă țineam pe picioare de oboseală, mă gândeam să sun la fabrică și să spun că-s bolnav, doar ca să mai stau o oră întins. Dar apoi auzeam din camera lor un „tati, s-a stricat fermoarul la ghiozdan” și mă ridicam. Te ridici mereu, când sunt ele. Nu ai încotro și, până la urmă, nici nu vrei altceva.

Ce mi-a spus la masă, după 3 ani

Au trecut 3 ani de la seara aceea de octombrie. Acum am 35 de ani, Ioana are 10 și Ada are 8. Nu pot spune că am ajuns o familie ca din reviste. Dar am ajuns familia noastră.

Fetele s-au maturizat mai repede decât alți copii — poate prea repede, uneori mă doare gândul ăsta. Dar s-au maturizat frumos. Își fac singure sandvișurile de dimineață, își pregătesc ghiozdanele de cu seară. Ioana știe să pună o mașină de spălat și mă corectează când greșesc programul. Ada a învățat să bată ouăle pentru omletă și e tare serioasă când o face, cu limba scoasă printre dinți de concentrare.

Duminica gătim împreună. Cel mai des sarmale, că le plac la amândouă. Eu toc, Ioana amestecă în oală, Ada rupe frunzele de varză și mai scapă câte una pe jos. Bucătăria arată ca după furtună, iese cum iese — uneori prea sărat, alteori orezul nu-i destul de fiert — dar e al nostru. Mâncăm toți trei la masa aceea la care, cândva, stăteam singur și plângeam.

Acum câteva seri stăteam așa, la masă. Ada povestea ceva despre o colegă, Ioana mânca în tăcere. La un moment dat a lăsat furculița jos și s-a uitat la mine.

— Tati, azi o fată din clasă mi-a spus că îi pare rău de mine că n-am mamă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am pus și eu furculița jos.

— Și tu ce i-ai spus?

Ioana s-a uitat la mine cu ochii aceia serioși pe care îi are de la 7 ani.

— I-am spus că se înșală. Că eu am tot ce-mi trebuie. Că am un tată care s-a făcut și tată, și mamă. Și că nu toată lumea are norocul ăsta.

N-am mai putut spune nimic. Am întors capul spre fereastră, la luminile blocului de vizavi, ca să nu mă vadă iar cu ochii uzi. Dar de data asta nu mai era plânsul din seara cu ceaiul. Era altceva.

Ada, care nu prea înțelesese, a întrebat dacă mai poate lua o sarma. Ioana a râs. Am râs și eu, cu vocea sugrumată, și le-am tras pe amândouă lângă mine și le-am ținut așa, la masa din bucătărie, mai mult decât s-ar fi cuvenit.

Nu știu ce viață avea să-i dea Ramonei bărbatul acela din depozit. Știu doar că viața pe care o am eu — cu cozile strâmbe, cu trezitul la 5, cu sarmalele prea sărate și cu două fetițe care au învățat să-mi facă un ceai când mă văd trist — n-aș da-o pe nimic în lume.

Ați crescut vreodată singuri un copil? Spuneți-mi în comentarii cum ați reușit — vreau să vă citesc pe fiecare.