Fac pâine în cuptorul de lut de 35 de ani, cu mâinile astea, și acum nimeni nu mai vine la poartă — toți cumpără de la supermarket felii albe la 4 lei punga, iar pâinea mea rămâne pe masă până se usucă…

Marțea trecută am cărat înapoi acasă 14 pâini.

M-am trezit la 3 dimineața, am aprins cuptorul de lut din curte, am scos 20 de pâini rotunde ca roata carului, le-am învelit în ștergare curate și le-am urcat în mașina vecinului meu, Ilie, că eu n-am mașină și el mă duce de ani buni.

Am ajuns în piața din oraș pe la 6. Am stat în picioare până după 2. Am vândut 6 pâini.

Șase. Din douăzeci.

Restul le-am pus la loc în lădițe, una câte una, cu mâinile astea pline de bătături, și le-am cărat înapoi în portbagaj cu ochii în pământ, să nu văd cine se uită la mine.

Fac pâine de 35 de ani, dragii mei. Cu drojdie de casă, dospită lângă soba caldă, coaptă în lut, așa cum m-a învățat mama, și pe ea mama ei. Coaja mea trosnește când o rupi, ca gheața subțire, și miroase în toată curtea de te trezește din somn. Nu bag nimic în ea, doar făină, apă, sare și drojdia mea, pe care o hrănesc ca pe un copil.

Și acum stă pe masă până se usucă.

Lângă mine, în piață, era un băiat tânăr, să tot fi avut 26 de ani. Vindea pâine „de casă” în pungi frumoase, cu etichetă lucioasă, cu poză cu spice de grâu și scris „din făină de la fermă”. Făină de hală, dragii mei, de la sac, o cunosc după miros. O punea în pungă și cerea preț dublu pe ea. Și lumea lua. Lua de rupea. Până la prânz vânduse tot și strângea taraba fluierând.

Iar eu stăteam cu pâinea mea adevărată, rotundă, grea, caldă încă, și treceau oamenii pe lângă mine ca pe lângă un gard vechi.

O femeie s-a oprit, a luat o pâine în mână, a cântărit-o și mi-a zis:

— Da’ de ce e așa tare coaja? La supermarket iau felii moi la 4 lei punga.

N-am știut ce să-i răspund. I-am zis doar atât:

— Aia e pâine care ține 3 zile, maică. A dumitale ține 3 ore.

A pus-o la loc și a plecat.

Când am ajuns acasă cu lădițele pline, m-a sunat fata mea, Anișoara. Are 39 de ani, e la oraș, muncește, are băiețel. Mă iubește, știu că mă iubește, dar de fiecare dată aceeași vorbă:

— Mamă, oprește-te. Te rog. Ai 63 de ani. Te scoli la 3 noaptea, îți rupi spatele, cari saci de făină, și pentru ce? Ca să-ți bați joc de tine în piață? Nu mai merită. Nimeni nu mai vrea pâine făcută cu mâna. Odihnește-te.

Și are dreptate. Știu că are dreptate. Mă doare spatele, mă dor genunchii, iarna car lemne pe zăpadă să încing cuptorul. E greu. E din ce în ce mai greu.

Dar dimineața, când deschid ușa și mă izbește mirosul de pâine caldă în curte, cu roua pe iarbă și cocoșul cântând, ceva în pieptul meu se face cald. Mâinile mele știu singure ce au de făcut. Aluatul mă cunoaște. Cuptorul mă cunoaște.

Acum 30 de ani aveam coadă la poartă. Veneau din 3 sate să cumpere de la mine. Îmi comandau din vreme pentru nunți, pentru botezuri, pentru pomeni. Femeile îmi ziceau: „Vasilico, pâinea ta e ca a mamei”. Și eu eram mândră, îmi ștergeam mâinile de șorț și le număram pâinile calde.

Acum e liniște la poartă. O liniște care doare mai tare decât spatele.

În seara aia am rămas în bucătărie, cu cele 14 pâini nevândute pe masă, și m-am gândit că poate Anișoara are dreptate. Poate chiar a venit vremea să las cuptorul să se răcească pentru totdeauna.

Am stins lumina și m-am dus la culcare hotărâtă că a fost ultima oară.

Dar a doua zi, pe la 9 dimineața, cineva a bătut la poarta mea.

Femeia de la poartă

Era o femeie tânără, să fi avut vreo 34 de ani, cu părul strâns la spate și cu o geacă de fâș albastră. N-o mai văzusem niciodată. La început am crezut că a greșit adresa.

— Dumneavoastră sunteți doamna care face pâine în cuptor de lut? m-a întrebat.

Mi-am șters mâinile de șorț, așa cum fac de o viață.

— Eu sunt. Da’ n-am făcut azi, maică. M-am… m-am cam lăsat.

Femeia a zâmbit și mi-a întins mâna.

— Mă cheamă Oana. Am deschis o pensiune la marginea satului, acum vreun an. Vin turiști vara, oameni de la oraș, unii chiar de departe. Vor să mănânce ce e al locului. Și mai deunăzi, o doamnă bătrână din vale mi-a zis: „Dacă vrei pâine adevărată, du-te la Vasilica. Alta ca ea nu mai e.”

Am rămas cu mâna în aer.

— La mine?

— La dumneavoastră. Ieri v-am văzut în piață. Am vrut să mă opresc, dar aveam copilul cu mine și se agita. Azi am venit special.

Nu știam ce să spun. De atâția ani mă obișnuisem ca oamenii să treacă pe lângă mine, încât să vină cineva anume după pâinea mea mi se părea o poveste.

— Uitați cum e, a continuat Oana. Am nevoie de pâine în fiecare săptămână, pentru oaspeți. La micul dejun. Aș vrea să încep cu 15 pâini pe săptămână, dacă vă țin puterile. Și vă rog să-mi spuneți dumneavoastră cât face, corect, cât munciți.

Am simțit că mi se pune un nod în gât. 15 pâini. Într-o săptămână. Cât nu vindeam eu într-o lună.

— Da’ turiștii… vor vrea ei coaja mea groasă? am întrebat, că încă nu-mi venea să cred. Că am una la piață care mi-a zis că e prea tare.

Oana a râs.

— Doamnă Vasilica, pentru coaja aia groasă vin ei tocmai de la oraș. Acolo au numai felii moi la pungă. Aici vor să rupă cu mâna dintr-o pâine care miroase.

Mirosul care s-a întors la poartă

În dimineața următoare m-am trezit iar la 3. Dar altfel. Am aprins cuptorul cu inima ușoară. Am frământat cu drojdia mea, am lăsat aluatul să dospească lângă sobă, umflându-se ca o pernă caldă, și când l-am băgat în lut și a început să miroasă în toată curtea, am plâns puțin, singură, de bucurie. Nu credeam că mai apuc ziua în care cineva să vrea pâinea asta pentru ce este ea.

Oana a venit sâmbătă și a luat 15 pâini. A doua săptămână a luat tot 15, dar m-a rugat să-i mai fac și niște colaci împletiți, că avea o petrecere la pensiune. A treia săptămână m-a sunat o altă femeie, tot cu pensiune, dintr-un sat vecin, că auzise de la Oana. Și așa, din om în om, cum se ducea altădată vestea, s-a dus și acum.

N-a fost dintr-odată. N-am ajuns bogată, să nu credeți. Dar cuptorul meu n-a mai stat rece nicio zi.

Și-ntr-o zi, la piață — că tot mai merg, din obișnuință, dar acum duc mai puține și le vând pe toate — a venit la taraba mea băiatul cu pungile frumoase. Robert, așa îl chema. S-a oprit, s-a foit, și-ntr-un târziu mi-a zis, cu ochii în jos:

— Doamnă… vă cer scuze că vă întreb. Cum faceți dumneavoastră pâinea de ține așa? Mie oamenii au început să-mi zică că a mea se învechește într-o zi și se sfărâmă. Câțiva mi-au adus punga înapoi.

M-am uitat la el. Un băiat tânăr, curat, cu mâinile fără o urmă de făină pe ele.

— Tu, maică, tu o frămânți pâinea aia?

A înroșit ca focul.

— Nu… o iau de la un depozit și o pun în pungi. Cu eticheta mea.

Nu i-am zis nimic rău. La ce bun? Am rupt o bucată din pâinea mea și i-am întins-o.

— Gustă.

A gustat. A stat un pic cu ea în gură, mestecând încet, ca și cum și-ar fi amintit ceva de departe.

— Așa făcea bunica mea, a zis încet. Am uitat gustul ăsta.

— Nu-l uita de tot, i-am zis. Dacă vrei vreodată să înveți cu adevărat, poarta mea e deschisă. Da’ să vii la 4 dimineața, că atunci se frământă, nu la prânz.

N-a venit. Poate era prea greu pentru el, la 26 de ani, să se scoale la 4. Dar de vândut pâine în pungi cu poză nu l-am mai văzut vânzând.

Ce mi-a spus Anișoara

Fata mea a venit peste vreo lună, cu Darius, băiețelul ei de 8 ani. A intrat în curte și a rămas locului când a simțit mirosul din cuptor.

— Mamă, tot n-ai renunțat, a zis, dar altfel decât înainte. Nu mai era mustrare în glasul ei.

— N-am renunțat, Anișoara. Și acum am comenzi. Am pentru cine.

Darius a venit lângă mine la covată, cu ochii mari, și m-a întrebat dacă poate și el să bage mâinile în aluat. L-am pus pe un scăunel, i-am suflecat mânecile și i-am arătat cum se frământă, cum se apasă cu podul palmei și se împăturește, așa cum îmi arătase mama mie când eram de-o șchioapă.

Anișoara ne privea din prag, sprijinită de tocul ușii, cu mâna la gură. Când s-a apropiat, avea ochii umezi.

— Mamă, iartă-mă. Eu credeam că te chinui degeaba. Nu înțelesesem că… că asta ești tu. Că dacă te opreai, nu se odihnea o bătrână obosită. Murea ceva.

Am strâns-o la piept, cu mâinile pline de făină, și i-am lăsat urme albe pe geaca neagră, exact cum îi lăsam când era mică.

— Nu-i nimic, maică. Ai vrut binele meu. Da’ uite, binele meu miroase a pâine caldă la 4 dimineața. Așa a fost dintotdeauna.

În ziua aia am scos din cuptor o pâine mai rotundă și mai frumoasă decât toate. Am pus-o pe masă, am rupt-o în trei, aburindă, și am mâncat-o toți trei, cu unt și cu sare, fără să vorbim. Darius se ștergea la gură cu mâneca și mai cerea o bucată.

Coaja trosnea. Curtea mirosea. Cuptorul de lut era cald.

Îți mai amintești gustul pâinii făcute de bunica ta, aburind pe masă? Câte lucruri bune am lăsat noi să moară pentru câțiva lei în minus — și oare mai putem, măcar unele, să le chemăm înapoi la poartă?