Aveam 7 ani când mi-au murit părinții și bunicii m-au luat la ei. Acum, la 27, cu primul meu salariu întreg, le-am pus în mână două bilete și le-am spus unde mergem — bunica și-a dus mâinile la piept și a început să plângă…

Le-am pus în palmă două bilete și le-am spus doar atât: „Mâine dimineață plecăm.”

Bunica s-a uitat la hârtiile din mâna ei ca la ceva ce nu-i aparținea. Le-a întors pe o parte și pe alta, le-a citit, le-a mai citit o dată, apoi și-a dus amândouă mâinile la piept și a început să plângă în bucătăria noastră mică, sub becul care pâlpâie de când mă știu.

— Larisa, mamă, ce-ai făcut? Ăștia-s bani…

— Nu-s bani, bunico. E un drum. 3 zile.

Bunicul a lăsat lingura jos. Mânca supă, ca în fiecare seară, la ora 6 fix, și abia acum a ridicat capul.

— Unde, fata mea?

— La mănăstire. La Sâmbăta. Acolo unde ați visat voi mereu să ajungeți.

S-a făcut o liniște de auzeam ceasul din perete.

Aveam 7 ani când am rămas fără mama și fără tata, într-o iarnă pe care n-o mai țin minte decât în frânturi. În ziua aceea m-au luat bunicii la ei, în casa asta, și de-atunci n-am mai plecat. Ei nu mai erau nici atunci tineri, dar nu m-au întrebat niciodată dacă le vine greu.

Bunicul a vândut brânză în piață ani de zile ca să-mi ia ghiozdan nou la fiecare septembrie. Bunica a spălat pe la casele oamenilor ca să-mi plătească meditațiile. Când am intrat la facultate, au vândut vaca din curte fără să clipească — „ce, o să țină ea vaca loc de diplomă?”, a zis bunicul și a râs, dar l-am văzut cum se uita spre grajdul gol.

Toată copilăria i-am auzit vorbind, seara, la lampă, despre un loc sfânt la care visau să ajungă. Dar banii mergeau mereu spre mine — cărți, haine, drumul la oraș, chiria din studenție. Visul lor rămânea mereu „la anul”. Și „la anul” nu venea niciodată.

Acum am 27 de ani. De un an lucrez ca funcționară la un birou din Oradea. Când am primit primul meu salariu întreg, primul adevărat din viața mea, nu mi-am luat telefon nou, nu mi-am luat nimic. M-am dus și le-am plătit lor pensiunea, drumul și 3 zile de liniște. Prima lor vacanță din viață.

— E prea scump, mamă, a șoptit bunica, cu biletele tremurând în mână. Noi n-avem de-astea, noi…

— Aveți, i-am spus și am strâns-o de umeri. Aveți cea mai bogată nepoată din lume.

A doua zi dimineață i-am găsit gata îmbrăcați de la 5. Bunica își pusese rochia aceea neagră cu floricele mici, pe care o scoate doar la nunți și de Paște, călcată de cu seară. Bunicul stătea pe marginea patului, în cămașa lui albă, cea bună, cu gulerul apretat, și-și ținea pălăria pe genunchi, de parcă aștepta să vină cineva important să-l ia.

— V-ați îmbrăcat de sărbătoare, am zâmbit.

— Păi cum, mergem la casa Domnului, a zis bunicul serios. Nu te duci acolo în ce porți la coasă.

Am urcat în mașină și am pornit. Bunica se ținea cu amândouă mâinile de mânerul de deasupra portierei și se uita pe geam la fiecare deal, la fiecare sat, ca un copil dus întâia oară la bâlci. La un moment dat a întrebat, încet, dacă nu cheltuim prea mult cu benzina.

Pensiunea era o casă curată la poalele muntelui, cu perdele albe și miros de lemn. Când doamna ne-a dat cheia și am intrat în cameră, bunica s-a oprit în prag. A pipăit cuvertura de pe pat, curată și moale, s-a uitat la baie, cu prosoapele împăturite, și mi-a șoptit, de parcă i-ar fi fost rușine:

— Larisa, aici stăm noi? Numai noi?

— Numai voi, bunico.

Seara ne-au adus mâncare caldă la masă, ciorbă și friptură, și bunicul a mâncat rar, savurând fiecare îmbucătură, și a spus că de mult n-a mai mâncat el o mâncare pe care să n-o fi gătit tot bunica. Bunica râdea la orice, ca o fetiță. Nu-i mai văzusem niciodată atâta bucurie pe chip pentru niște lucruri atât de mici — un pat bun, o cameră numai a lor, o farfurie pusă dinainte.

Iar în ultima seară, pe terasa pensiunii, bunicul mi-a luat mâna în palmele lui bătătorite și mi-a spus ceva ce n-am să uit cât oi trăi.

Ce mi-a spus pe terasă un bătrân cu mâinile crăpate

Se întunecase peste munte. Bunica intrase în cameră, spunea că o dor picioarele și că vrea să fie odihnită pentru a doua zi. Rămăseserăm doar noi doi pe terasă, cu două cești de ceai care se răceau și cu greierii cântând undeva jos, în livadă.

Bunicul s-a uitat mult la mâinile mele, apoi le-a luat pe amândouă într-ale lui. Palmele lui sunt tari ca scoarța de copac, cu crăpături care nu se mai închid, oricâtă cremă i-aș cumpăra.

— Larisa, mi-a spus, tu știi ce ne-au zis oamenii când te-am luat la noi?

Am clătinat din cap.

— Aveam 54 de ani și bunică-ta 50. Nu mai eram tineri. Iar tu erai un copil de 7 ani, cu tot ce înseamnă asta — școală, doctori, haine, gânduri de om mic rămas fără nimeni. Ne-au spus în sat, unii chiar în față: „Sunteți nebuni. La vârsta voastră, cu sărăcia voastră? Dați-o statului, cine v-ar judeca?”

A tăcut o clipă. Am văzut cum i s-a mișcat ceva în gât.

— Bunică-ta nici n-a stat pe gânduri. Erai fata Anei noastre. Erai tot ce ne mai rămăsese din ea. Cum să te dăm?

Ana era mama. Fata lor. O îngropaseră pe ea și pe tata în aceeași iarnă, iar eu rămăsesem lângă doi bătrâni ca un ciot dintr-un copac tăiat.

— Bunicule…

— Stai, mai am puțin, a zis și m-a strâns mai tare de mâini. Vreau doar să știi un lucru, cât mai apuc. Toți ne-au spus atunci că o să tragem de noi până la moarte pentru tine. Că o să ne fie greu. Și a fost greu, n-o să te mint. Am vândut și vaca, și porcul din curte, am mâncat multe seri numai mămăligă cu brânză, ca să-ți ajungă ție de meditații și de cărți. Dar uite unde stau eu acum. Pe scaunul ăsta. La munte. Cu tine. În cămașa cea bună, cu mâncare pe care n-a gătit-o bunică-ta, într-un pat în care mâine nu mă mai trezește cocoșul.

S-a oprit și s-a uitat la mine cu ochii uzi.

— Dragostea, fata mea, se întoarce întotdeauna înmulțită. Nu știu când, nu știu cum. Dar se întoarce. Noi am dat pentru tine tot ce-am avut, fără să cerem nimic înapoi. Și iată-mă, mă întorc acasă de la o vacanță pe care nu credeam s-o mai apuc în viața asta. Ține minte de la un om bătrân: nimic din ce dai din inimă nu se pierde vreodată.

N-am mai putut spune nimic. L-am îmbrățișat acolo, pe terasă, în întuneric, și am plâns amândoi în tăcere, ca să n-audă bunica prin geam.

Două lumânări în nisip

A doua zi de dimineață am mers la mănăstire.

Era o dimineață răcoroasă, cu ceață care se ridica dintre brazi. Când am trecut pe poartă, bunica s-a oprit și și-a făcut cruce de trei ori, încet, cu toată mâna. Mirosea a tămâie și a ceară topită, un miros gros, dulceag, care ți se lipea de haine. Undeva, în biserică, un călugăr citea cu o voce joasă, care parcă venea din pereți.

Am cumpărat lumânări. Bunica a luat un pumn întreg, și de la cele pentru vii, și de la cele pentru morți, și le-a strâns la piept ca pe niște pui. S-a dus întâi la stelajul cu nisip pentru cei plecați. A aprins una. A aprins două. Le-a înfipt în nisip cu mâinile ei crăpate, care tremurau puțin, și i-am văzut buzele mișcându-se fără sunet.

— Pentru Ana, a șoptit la un moment dat. Și pentru Marin.

Marin era tata. Pentru prima oară în 20 de ani îi vedeam pe amândoi aprinzând lumânări pentru copiii lor, într-un loc pe care și-l doriseră o viață întreagă. Bunica a îngenuncheat pe treapta de piatră, deși genunchii o dor de nu mai poate coborî nici scările de la beci, și a rămas așa, cu fruntea aproape de podea, cu mâinile acelea crăpate încleștate una într-alta. N-am auzit ce spunea. Dar am văzut cum îi cădeau lacrimile pe piatra rece, una câte una, și cum bunicul stătea în spatele ei, cu pălăria strânsă la piept, păzind-o.

M-am dat câțiva pași înapoi. Simțeam că nu e locul meu acolo, între ei și copiii lor. Am rămas lângă un stâlp și i-am privit — doi bătrâni în hainele lor de sărbătoare, într-o biserică rece, spunându-i lui Dumnezeu lucruri pe care mie nu mi le spuseseră niciodată.

Când a ieșit, bunica avea fața spălată de lacrimi, dar liniștită. M-a luat de braț.

— Larisa, mi-a zis, 20 de ani m-am rugat să apuc să vin aici. Credeam c-o să vin să cer. Și-am venit numai să mulțumesc.

Am condus înapoi spre casă cu ei doi pe bancheta din spate, unul lângă altul, ținându-se de mână ca doi tineri. La un moment dat, când m-am uitat în oglindă, dormeau amândoi, cu capetele rezemate unul de celălalt. Bunica ținea în poală, împăturite frumos, cele două bilete pe care nu voise nici în ruptul capului să le arunce. Le-a păstrat. Le are și azi, într-o cutie de tablă, lângă pozele cu Ana.

Când i-am lăsat acasă, bunicul s-a oprit în pragul porții, s-a întors spre mine și mi-a spus, cu vocea puțin ruptă:

— Ai grijă, fata mea, să nu uiți niciodată zilele astea. Nu pentru noi. Pentru tine. Că omul care știe să dea nu rămâne niciodată sărac.

Nu mi-am luat telefon nou nici în luna aceea, nici în cea de după. Nu mi-a lipsit. Am rămas cu ceva ce nu-mi poate lua nimeni: 3 zile în care doi oameni care mi-au dat totul au primit, în sfârșit, și ei ceva înapoi.

Voi ce vis nemărturisit al părinților sau al bunicilor voștri ați putea împlini cu un singur gest, cât mai e timp?