8 ani nu mi-am mai vorbit cu sora mea — dintr-o ceartă pe o casă, pe niște pământ, nici nu mai țin minte. Ne-am atins mâinile abia deasupra patului de spital în care mama noastră trăgea să moară…

La parastasul de 40 de zile al tatei, sora mea a împins farfuria cu colivă și a spus, tare, cât să audă toată masa din curte:

— Casa bătrânească rămâne a mea. Eu am stat lângă părinți, nu tu.

Am pus paharul jos atât de încet încât nu s-a auzit. În jurul nostru, rudele mâncau mai departe, dar toate urechile se ciuliseră spre capătul mesei.

— Ai stat lângă părinți? am zis. Eu am pus acoperișul nou, eu am cărat lemne 20 de ani la casa asta.

— Tu ai vrut mereu locul de lângă râu, a țipat ea. Ia-l și lasă-mă-n pace.

Nu mai știu cine s-a ridicat primul de la masă. Știu doar că în ziua aia, la parastasul tatei, între mine și Mariana a căzut un ZID pe care nu l-am mai dărâmat 8 ani.

Locuiam în același sat, la 3 ulițe una de alta. 3 ulițe. Puteam să ajung la poarta ei în 4 minute, dacă mergeam agale. Și 8 ani n-am făcut drumul ăsta NICIODATĂ.

La biserică stăteam în capete diferite. Când mă vedea venind pe uliță, își întorcea capul spre gard, de parcă tocmai atunci găsea ceva grozav de interesant la scândura aia. Făceam și eu la fel. Ne salutam prin a nu ne saluta.

Copiii noștri, veri primari, au crescut fără să se cunoască. Băiatul meu, Petrică, avea 4 ani când s-a rupt totul. Fata ei avea 2. Au crescut la 3 ulițe distanță și nu s-au jucat niciodată împreună, nu s-au știut veri decât din auzite. Când Petrică mă întreba „al cui e copilul ăla de lângă biserică”, mă prefăceam că nu aud.

Și nu fusese mereu așa. Doamne, cât de departe nu fusese așa.

Copii, dormeam în același pat, cap la cap, și ne certam pe pătură iarna. Furam împreună cireșe din grădina lui nea Gheorghe, de peste drum, și fugeam cu poalele pline, râzând de ne curgeau lacrimile. O luam în spate până acasă când o durea burta de atâtea cireșe. La înmormântarea tatei am plâns amândoi, ținându-ne de mână lângă groapă, doi frați rămași fără tată. O lună mai târziu, la parastas, nu ne mai țineam.

Mama a rămas singură între noi doi, ca între două maluri.

Venea la mine cu o oală de sarmale și mă ruga:

— Costele, du-te la soră-ta. Împăcați-vă. Că atunci când n-oi mai fi eu, n-o să mai aveți pe nimeni pe lumea asta.

Dădeam din cap, ziceam „lasă, mamă, că vedem noi”, și schimbam vorba spre prețul porcului sau spre ploaia care nu mai venea. Aflam de la o vecină că trecuse și pe la Mariana, cu aceeași oală, cu aceleași vorbe. Și că nici ea nu zisese altceva decât „vedem noi”.

A ținut ruga asta ani de zile. Până când, într-o marți de martie, n-a mai avut cine s-o ție.

M-a sunat o vecină de-a mamei, cu vocea tăiată:

— Costele, vino repede la spital, la județ. Mă-ta a căzut în curte, e rău de tot.

Am aruncat sapa în mijlocul grădinii și am plecat așa cum eram, cu pământ pe mâini. Pe drum, mă rugam cum nu mă mai rugasem de mult. Doar să apuc. Doar să-i spun ceva. Doar să nu plece supărată că n-am ascultat-o.

Am ajuns, am întrebat de salon, am urcat scările câte două, cu inima bătându-mi în gât. Am împins ușa salonului.

Și m-am oprit în prag ca lovit.

De partea cealaltă a patului, cu mâinile încleștate pe bara metalică, stătea Mariana.

Ajunsese înaintea mea. Doi oameni în toată firea, cu părul cărunt, ne priveam peste patul în care mama noastră trăgea să moară — și între noi stăteau, ca un zid, 8 ani de tăcere.

Mâna care ne-a apropiat degetele

N-am zis nimic. Ce puteai să zici, după 8 ani, cu mama între voi, cu perfuzia legată de o mână și cu aparatul ăla care ținea socoteala fiecărei bătăi de inimă?

Aveam 52 de ani. Ea, 49. Și stăteam ca doi copii pedepsiți la colțuri diferite ale unui pat de spital.

Mama era mică acolo, mai mică decât o știusem vreodată, cu pielea galbenă și subțire ca foița de ceapă. Mirosea a dezinfectant, a cearșaf apretat, a spital — mirosul ăla care ți se lipește de haine și nu mai iese zile întregi. Avea ochii pe jumătate închiși și buzele uscate.

Dar când ne-a auzit — pe amândoi, deodată, în aceeași încăpere, după 8 ani — a deschis ochii.

Și a zâmbit. Un zâmbet slab, abia schițat, cu buzele care abia se mișcau. Dar era zâmbetul ei, ăla de când eram copil și mă întorceam de la școală.

M-am apropiat de o parte a patului. Mariana, de cealaltă. Ne feream să ne privim, ne uitam numai la ea, ca și cum, dacă ne-am fi întâlnit ochii, ar fi trebuit să spunem ceva ce nu mai știam să spunem.

Mama a ridicat cu greu mâna liberă. Ne-a căutat. Mi-a prins degetele — reci, subțiri, ușoare ca niște vreascuri uscate. Apoi, cu o putere pe care nu știu de unde a mai scos-o, a întins cealaltă mână spre Mariana și i-a prins și ei mâna.

Și, tremurând toată, a dus degetele mele peste degetele surorii mele, acolo, deasupra pieptului ei, sub bărbie. Le-a apăsat una peste alta. Mâna ei rece, deasupra amândurora, ținându-le împreună.

— Atât vă cer, a șoptit. Atât. Ca să plec liniștită.

Am simțit mâna Marianei sub a mea. Caldă. Tremura și ea. Și am simțit cum mi se rupe ceva în piept, ceva care stătuse încuiat 8 ani, un nod pe care îl hrănisem cu mândrie în fiecare duminică la biserică, în fiecare întors de cap pe uliță.

— Iartă-mă, am zis. Nu știu cui i-am spus-o mai întâi. Mamei, sau ei.

— Și tu pe mine, a zis Mariana, cu vocea sfărâmată. Iartă-mă și tu, Costele. Am fost proastă. Amândoi am fost.

Mama ne mai ținea degetele, dar acum ne țineam și noi, singuri, fără s-o mai lase pe ea să ne apese. Ne țineam de mână peste ea, plângând fără rușine, doi oameni cărunți care se regăseau după 8 ani deasupra celei care ne născuse pe amândoi.

Am rămas toată noaptea aia în salon, amândoi, pe două scaune, de o parte și de alta a patului. Nu ne mai era rușine să ne uităm unul la altul. Vorbeam în șoaptă, ca să n-o trezim pe mama, dar cred că ea ne auzea în somn și dormea mai bine tocmai fiindcă ne auzea.

I-am povestit Marianei că Petrică al meu, care are acum 12 ani, seamănă la fire cu tata — tăcut, încăpățânat, cu mâini de meșter. Mi-a spus că fata ei, Delia, are 10 ani și strânge pietre colorate de pe malul râului. De pe locul ăla pentru care ne certaserăm, Doamne iartă-ne. Copila aduna comori de pe pământul din pricina căruia frații nu-și mai vorbeau.

Ne-am amintit de cireșele lui nea Gheorghe. De pătura pe care ne-o trăgeam unul altuia iarna. De cum mă ascundeam eu în podul cu fân și ea nu mă spunea niciodată mamei. Am râs, încet, cu lacrimile șiroind pe obraji. Mama, în somn, avea pe buze zâmbetul ăla slab, ca și cum ar fi știut că, în sfârșit, poate să plece.

A doua zi, pe la prânz, s-a stins. Liniștită. Cu mâinile noastre în mâinile ei, exact așa cum ceruse. Ultima ei faptă pe pământul ăsta a fost să ne apropie degetele. A murit împăcată. Și cred că a fost singurul lucru pentru care ne-a rugat vreodată cu adevărat — și primul pe care i l-am dat.

Duminica, la casa bătrânească

După înmormântare, am fost împreună la notar, pentru dezbaterea succesorală. Aceleași hârtii pentru care ne mâncaserăm zilele 8 ani. Casa bătrânească, locul de lângă râu, grădina, toate. Am semnat în 20 de minute, fără o vorbă rea. Mariana a luat casa bătrânească, eu locul de lângă râu — exact ce voise fiecare de la bun început, exact ce ne rupsese.

Și niciunul n-a mai simțit nimic. O casă e o casă. Un petic de pământ e un petic de pământ. Nu-ți ține de cald noaptea și nu-ți spune „bună dimineața” când te trezești bătrân și singur.

Casa bătrânească n-am despărțit-o cu gard, cum ne juraserăm în fața rudelor la parastas. Duminica ne strângem toți acolo, în curtea în care furam cândva cireșe. Petrică și Delia se joacă în fundul grădinii, doi veri primari care abia acum se cunosc. Se ceartă, se împacă, își fac semne de acasă la geam peste cele 3 ulițe, recuperează în fiecare duminică din anii în care n-au avut voie să fie veri. Delia îl învață pe Petrică unde sunt pietrele cele mai frumoase pe malul râului. Petrică i-a făcut o praștie și o undiță.

Mariana face ciorbă de perișoare, cum făcea mama. Nu-i iese chiar la fel — pune prea multă leuștean, ca mama, dar parcă tot lipsește ceva. O mâncăm până la ultima lingură și zicem amândoi că-i bună, și cred că mama, de unde e, se uită la noi și zâmbește cu zâmbetul ăla slab.

Uneori, seara, stau pe prispă și mă uit spre cele 3 ulițe care mă despart de casa surorii mele. 3 ulițe. 4 minute de mers pe jos. Și mă gândesc că 8 ani am avut sora la 4 minute distanță și n-am făcut drumul ăsta. 8 ani în care copiii nu s-au cunoscut, în care ne-am salutat prin a nu ne saluta, în care mama a venit cu oala de sarmale în brațe și ne-a rugat, iar noi am dat din cap și am schimbat vorba spre prețul porcului.

8 ani pe care nu ni-i mai dă nimeni înapoi.

Ne-am împăcat, da. Dar ne-am împăcat peste patul în care murea mama. A trebuit ca ea să plece de pe lume, ca noi să ne întoarcem unul la altul. Și asta o să mă doară cât oi trăi — că am avut nevoie s-o pierdem pe ea ca să ne regăsim pe noi.

Voi vă mai vorbiți cu toți frații și surorile voastre? Sau e și în familia voastră cineva la 3 ulițe distanță, cu care nu mai vorbiți de ani de zile — și, dacă stați bine să vă gândiți, nici nu mai țineți minte pentru ce?