Aveam 12 ani și strigam „Cimbrișor de munte!” pe treptele bisericii, iar băieții din clasă râdeau că m-am făcut „babă cu buruieni” — până în duminica în care preotul a spus un singur lucru în fața satului și toți au amuțit…

„Când te faci babă cu buruieni?” a strigat Robert de lângă gardul bisericii, și toată gașca lui a izbucnit în râs.

Stăteam pe treptele de piatră, cu coșul împletit lângă mine, plin ochi cu cimbrișor și sunătoare. Trei fete din clasa mea treceau chiar atunci spre poartă. Și-au dus mâna la gură și au chicotit, uitându-se la mine ca la o arătare. Am simțit cum îmi ard urechile și obrajii. Aș fi vrut să mă înghită pământul, cu coș cu tot.

Aveam 12 ani. În dimineața aceea strigasem de două ori, cu voce subțire, „Cimbrișor de munte, sunătoare de leac!”, până când glasul mi s-a stins în gât de rușine.

Robert și ai lui tocmai coborau de la teren, cu mingea sub braț, îmbrăcați curat, cu adidași noi. Eu eram în aceiași pantaloni pe care-i purtam de doi ani, cu tenișii rupți la deget.

— Auzi, măi, îl întrebase Robert destul de tare cât să aud și eu, tu ai lua leacuri de la baba asta? Poate te vindecă de prostie.

Au râs toți. Am plecat capul între umeri și am privit firele verzi din coș. Miroseau a munte, a soare, a dimineață curată. Mie mi se părea cel mai frumos miros din lume. Pentru ei era doar buruiană.

Nu m-am născut vânzător de plante. Am ajuns așa dintr-o iarnă în care s-au terminat banii.

Tata plecase în Spania cu doi ani înainte, la cules de mere. Așa se făcea la noi în sat, sub munte, în Vrancea: bărbații plecau primăvara și se întorceau, dacă se întorceau, pe la Crăciun. La început tata trimitea bani în fiecare lună. Apoi telefoanele s-au rărit. Apoi banii au încetat de tot.

De 5 luni nu mai trimisese nimic. Mama nu spunea nimic, dar o vedeam cum întoarce fiecare leu pe toate părțile la masa din bucătărie, seara, când credea că dorm. O dată am prins-o plângând în fața aragazului, cu o oală goală în mână, și m-am prefăcut că nu văd.

Aveam nevoie de un ghiozdan nou. Al meu se rupsese la fund și-mi căzuseră caietele în noroi de două ori pe drumul spre școală. Ghiozdanul din vitrina magazinului din centru costa cât nu strângea mama într-o lună întreagă.

Atunci mi-a venit ideea cu plantele. Bunica mă învățase de mic ce se culege și când. Sâmbătă de sâmbătă, în zori, urcam pe deal cu coșul ei împletit și coboram să vând la poarta bisericii.

Prima oară când am venit acasă cu 40 de lei în pumn, i-am pus mamei pe masă și i-am zis: „Ține, pentru caiete.” M-a strâns în brațe atât de tare că m-a durut, și mi-a udat gulerul cu lacrimi.

Rușinea a venit mai târziu. A venit odată cu Robert.

De când începuse el cu „baba cu buruieni”, nu mai aveam curaj să strig marfa. Veneam, mă așezam pe trepte și așteptam, tăcut. De cele mai multe ori oamenii treceau grăbiți, iar eu mă întorceam acasă cu coșul aproape plin și cu 5-6 lei în buzunar.

În sâmbăta aceea a fost cel mai rău. După ce a plecat Robert cu gașca, am rămas singur pe trepte. Piatra rece îmi pătrundea prin pantaloni până la oase. Am pus coșul pe genunchi, mi-am ascuns fața în palme și nu mai voiam să văd pe nimeni. Îmi spuneam că bărbatul casei nu plânge, dar lacrimile îmi curgeau printre degete și picurau pe firele de cimbrișor.

Nu l-am auzit pe părintele Ilie apropiindu-se.

Am simțit doar cum se așază cineva greu, încet, pe treapta rece de lângă mine. Am tras cu ochiul printre degete. Era părintele, în anteriul lui negru, cu barba căruntă. Nu m-a întrebat de ce plâng. A întins mâna, a luat un fir de cimbrișor din coșul meu, l-a dus la nas și a închis ochii.

A stat așa câteva clipe, mirosindu-l, ca și cum ar fi fost cel mai scump lucru din lume.

— Eu, când mă uit la tine, a spus rar, nu văd niciun băiat de rușine. Aud niște guri-cască pe uliță care râd că n-au ei atâta inimă cât ai tu într-un deget. Câți dintre ei se scoală sâmbăta în zori și adună bani pentru mama lor? Niciunul, Costele.

Mi-am șters fața cu mâneca. Nu-mi venea să cred că cineva mare vorbea așa cu mine.

Părintele s-a ridicat cu greu și, înainte să plece, s-a întors spre mine.

— Mâine e duminică, a zis. Să vii cu coșul plin. Auzi tu? Plin.

N-am înțeles atunci de ce zâmbea așa.

Duminica în care s-a lăsat liniște în curtea bisericii

A doua zi m-am dus așa cum îmi spusese, cu coșul plin ochi. Urcasem din nou pe deal în zori, culesesem cimbrișor proaspăt, sunătoare, câteva fire de sovârf, și legasem mănunchiurile cum mă învățase bunica. Nu știam la ce să mă aștept. M-am așezat pe aceleași trepte, dar de data asta nu mai strigam nimic. Îmi era chiar mai rușine ca de obicei, pentru că duminica venea tot satul — și veneau părinții lui Robert, și fetele îmbrăcate frumos.

Slujba s-a terminat, oamenii au început să iasă. Și atunci, în loc să meargă spre poartă, părintele Ilie s-a oprit pe scări, cu patrafirul încă pe el, și a ridicat mâna.

— Oameni buni, a zis cu vocea lui care umplea toată curtea bisericii, mai stați o clipă. Am să vă spun ceva.

S-a făcut liniște. M-am făcut mic pe treapta mea, cu coșul strâns la piept.

— Vedeți băiatul acesta de pe trepte? a spus și a arătat spre mine. Îl știți toți. E Costel, al Marioarei. De luni de zile urcă în fiecare sâmbătă pe deal, singur, pe frig, și adună plante ca să aibă mama lui cu ce-i lua un caiet și un ghiozdan. Tatăl e departe, la muncă. Băiatul ăsta, de 12 ani, e bărbatul casei.

Simțeam toate privirile pe mine. Îmi venea să intru în pământ.

— Eu am umblat prin satul ăsta la botezuri și la înmormântări, a continuat părintele, și vă spun un lucru: mulți oameni în toată firea n-au făcut pentru părinții lor cât face copilul acesta. Iar unii dintre voi, mari și mici, l-ați luat în râs. „Baba cu buruieni”, așa i-ați zis. Rușine să vă fie. Rușine că ați râs de un copil care-și cinstește mama.

Nimeni nu mai mișca. Am văzut-o pe mama, la marginea mulțimii, cum și-a dus batista la ochi.

— Cimbrișorul acesta, a zis părintele și a ridicat un fir pe care-l luase din coșul meu, îl punem în ceai când ne doare pieptul. Sunătoarea o punem pe rană. Ei bine, eu vă spun: luați plante de la Costel nu de milă. Luați-le pentru că-s culese cu mâini curate și cu inimă curată. Și așa ceva nu se găsește la magazin.

A pus firul înapoi în coș, m-a bătut o dată pe umăr și a coborât în mijlocul oamenilor.

Ce s-a întâmplat după aceea n-am să uit cât oi trăi.

Prima a venit tanti Veta, vecina noastră, și mi-a luat trei mănunchiuri de sunătoare, deși știam bine că nu era bolnavă. După ea s-a strâns lume. Femeile scotoceau prin poșete după mărunțiș, bătrânii întindeau mâna după cimbrișor, cineva mi-a cerut coada-șoricelului pentru un nepot. Nu mai apucam să dau restul. În mai puțin de o jumătate de oră coșul se golise de tot — toate firele, toate mănunchiurile. Aveam pumnii plini de bănuți și de bancnote mototolite, mai mulți bani decât strânsesem în două luni la un loc.

Și atunci, când credeam că s-a terminat totul, l-am văzut venind spre mine pe Robert.

Venea cu capul plecat, roșu la față, împins ușor de la spate de mama lui. S-a oprit în fața mea și câteva clipe n-a scos o vorbă. Apoi a scotocit în buzunar, a scos o bancnotă mototolită de 10 lei și mi-a întins-o.

— Dă-mi și mie un fir de cimbrișor, a zis încet.

L-am privit. Coșul era gol.

— S-a terminat, i-am spus.

A înghițit în sec. Se uita în pământ, la vârfurile adidașilor lui noi.

— Costel… iartă-mă. Am fost un prost. N-am vrut să…

Nu și-a mai terminat vorba. I s-au umezit ochii și a întors capul, să nu-l văd. Mi-am pipăit mâneca și am dat de un fir de cimbrișor rămas agățat de manșetă, cine știe de când. L-am desprins și i l-am întins.

— Na, i-am zis. Ăsta-i pe gratis.

A luat firul, a dat din cap și a plecat repede. Nu m-a mai făcut niciodată „baba cu buruieni”. Ba, peste ani, când ne întâlneam prin sat, îmi zicea „meștere” și mă întreba de sănătate.

Coșul bunicii îl mai am și azi

În seara aceea am pus toți banii pe masă, în bucătărie. Mama i-a numărat de două ori, în tăcere. Ajungeau de ghiozdan și mai rămâneau și de caiete, și de un pachet de mărgele pe care mi le-a cumpărat mie, deși eu îi spuneam că nu-mi trebuie. M-a luat în brațe și mi-a șoptit la ureche ceva ce n-am să repet niciodată nimănui, pentru că e numai al nostru.

Tata s-a întors din Spania peste încă un an. Lucrurile dintre ai mei n-au mai fost niciodată chiar cum fuseseră, dar asta e o altă poveste. Bunica s-a stins la câțiva ani după aceea. Coșul ei împletit, cu toarta roasă de-atâta cărat, îl mai am și azi, agățat într-un cui în cămară. Nu l-aș da pe nimic.

Au trecut 15 ani. Azi am 27 de ani și lucrez ca tehnician la o firmă de plante medicinale, tocmai în zona de unde adunam eu cimbrișor pe deal, copil fiind. Toată ziua umblu printre saci de sunătoare, de tei, de coada-șoricelului. Uneori, când desfac câte unul, mă opresc și-l miros cu ochii închiși — exact așa cum a făcut părintele Ilie pe treapta aceea rece.

Părintele s-a prăpădit acum 3 ani. La înmormântare a venit tot satul; abia încăpea lumea în curtea bisericii, pe aceleași trepte pe care mă găsise el atunci. Am stat în spate, printre oameni, și când s-au cântat cele de pe urmă m-am strecurat până în față și i-am pus, pe piept, un mănunchi mic de cimbrișor de munte, cules de mine de dimineață, de pe dealul de deasupra satului. Nu m-a văzut nimeni. Așa am vrut.

Fiindcă omul acela, într-o jumătate de oră dintr-o duminică oarecare, a văzut în mine ceea ce eu nu izbuteam să văd. Nu m-a scos din sărăcie și nu mi-a adus tata înapoi. Mi-a dat înapoi altceva, mai greu de câștigat la 12 ani: curajul să nu-mi fie rușine de mine.

Voi cine ați avut? Cine a fost preotul, învățătorul sau bunicul care a văzut în voi, la vremea aceea, ceea ce voi nu vedeați? Spuneți-mi în comentarii — vreau să știu că n-am fost singurul.