Am încuiat poarta casei părintești a doua zi după înmormântarea mamei și, pentru prima oară în 47 de ani, n-a mai rămas nimeni înăuntru care să mă aștepte…

Am încuiat poarta casei părintești a doua zi după înmormântarea mamei și, pentru prima oară în 47 de ani, n-a mai rămas nimeni înăuntru care să mă aștepte.

Am rămas cu mâna pe zăvor mai mult decât trebuia. Poarta de lemn scârțâie la fel de când mă știu — un scârțâit lung, cunoscut, pe care mama îl auzea din bucătărie și știa imediat că am venit. „Sorine, tu ești?” striga, deși nu putea fi altcineva. Acum am tras zăvorul și n-a strigat nimeni. Doar scârțâitul, apoi liniștea.

Mă gândisem că o să intru, o să iau câteva lucruri și o să plec. Atât. Venisem cu o geantă goală și cu mintea făcută: strâng actele, câteva fotografii, poate șorțul mamei, și încui.

Am pus cheia în broască și am împins ușa.

M-a lovit mirosul. Nu e un miros urât — e mirosul de casă în care nu mai gătește nimeni de câteva zile, un aer închis, cu ceva dulce-vechi de la merele puse pe dulap și cu răceala aceea de pereți groși care nu se încălzesc singuri. Mirosul copilăriei mele, dar oprit, ca și cum cineva îl pusese pe pauză.

Am intrat în tindă și m-am oprit.

Totul era la locul lui.

Ochelarii tatei stăteau pe pervaz, lângă ziarul pe care nu apucase să-l termine — un ziar de acum 3 ani, îngălbenit, împăturit la pagina cu decesele, cum îi plăcea lui să citească întâi cine s-a mai dus dintre cunoscuți. Tata se stinsese cu 3 ani înainte, într-o iarnă, și de atunci mama nu mutase ziarul de acolo. Nici ochelarii. Îi ștergea de praf și îi punea la loc.

În bucătărie, șorțul ei atârna în cui, cel cu floricele albastre, spălat și călcat. Oala de pe aragaz era spălată și pusă cu fundul în sus, să se scurgă, așa cum o lăsase în ultima ei dimineață. Pe masă, o cană și o farfurie, una singură. De 3 ani gătea pentru un singur om și tot pentru un singur om spăla.

M-am așezat pe scaunul meu de la masă — al meu, cel dinspre geam, unde stăteam de mic. Am ascultat casa. Nu se auzea nimic. Niciun pas, niciun clămpănit de oală, niciun radio pornit încet dimineața. Doar tic-tacul ceasului de pe perete, pe care cineva — mama, cine altcineva — îl întorsese de curând, ca să meargă mai departe și după ea.

Liniștea aceea are o greutate. Nu e goală. E plină de toți cei care au vorbit acolo și acum tac.

Am umblat din cameră în cameră, cu geanta goală în mână, și n-am reușit să pun nimic în ea.

În camera din față, patul făcut, cu macatul cel bun întins, scos doar când veneau musafiri sau preotul. Pe noptieră, poza de la nunta lor — mama tânără, cu fața rotundă, tata cu mustață și cu privirea aceea serioasă pe care o avea în fotografii, deși acasă râdea des. Lângă poză, cartea de rugăciuni a mamei, cu un colț de batistă între file, în loc de semn.

Am deschis dulapul. Hainele lor, aranjate, mirosind a levănțică din săculețele pe care le punea printre ele. Paltonul tatei, pe care nu-l dăduse nimănui. Le-am atins și le-am lăsat la loc. Nu eram în stare.

M-am dus la geam și am privit curtea. Nucul din fund era înflorit. Sub el, banca de lemn făcută de tata, unde stăteau amândoi serile de vară, fără să-și spună mare lucru. Locul unde învățasem să merg pe bicicletă. Unde întindea mama rufele.

Casa asta mă știa pe mine mai bine decât mă știu eu.

Știa unde scârțâie fiecare scândură. Știa că treapta a treia de la cerdac e mai înaltă și că, dacă nu bagi de seamă, te împiedici — de câte ori mă împiedicasem de ea, copil, și de câte ori mă prinsese tata de guler. Mă cunoștea în fiecare centimetru al ei.

Și acum eu eram cel care umbla prin ea ca un străin. Cu geanta goală. Cu cheia în buzunar. Venit s-o golesc.

M-am oprit iar în tindă, sub grinda cea groasă, afumată, care ține casa de când o știu.

Și atunci am ridicat, din obișnuință, ochii spre ea.

Crestăturile de sub grindă

Pe lemnul negru de fum și de ani erau crestăturile. Le uitasem. Cum de le uitasem?

În fiecare an, de ziua mea, tata mă punea cu spatele lipit de grindă, drept — „stai drept, băiete, nu te cocoșa” —, îmi așeza o riglă pe cap și trăgea o linie cu briceagul. Apoi scria anul lângă ea, mărunt. Prima crestătură era jos de tot, de la 4 ani, când abia îi ajungeam tatei la genunchi. Urcau apoi, an de an, tot mai sus, până pe la 16-17, când l-am ajuns din urmă și l-am întrecut.

Am pus palma pe ele.

Lemnul era rece. Am urmărit cu degetul liniile, de jos în sus, și mi s-a pus în gât un nod pe care nu l-am mai putut înghiți. Am pipăit crestătura de la 7 ani, cea de la 10, cea de la 12, și la fiecare îmi venea în minte câte ceva — un tort, o bicicletă, o palmă pe care o meritasem, o îmbrățișare într-o seară în care plânsesem. Toată copilăria mea era acolo, tăiată în lemn, la un metru și ceva de podea.

Și mi-au dat lacrimile. Nu plânsul acela cu sughițuri de la înmormântare, ci unul tăcut, care curge singur, fiindcă dintr-odată am înțeles: eram un străin care încuie o ușă. Casa mă crescuse, mă măsurase an de an pe grinda ei, iar acum eu venisem cu o geantă goală s-o golesc și cu gândul, ascuns undeva în fundul minții, s-o vând.

N-am mai putut. Am lăsat geanta jos, așa goală cum o adusesem, și m-am așezat pe prag.

Afară se îngâna ziua cu seara. Prin geamul din tindă, lumina se făcea din galbenă portocalie, apoi cenușie. N-am aprins becul. Am stat pe întuneric, cum stăteam când eram mic și rămâneam singur acasă, așteptând să aud scârțâitul porții și pașii lor pe alee.

Nu i-am mai auzit.

Târziu, mi-a sunat telefonul. Era Camelia, soția mea.

— Sorine, unde ești? E întuneric afară.

— Sunt la casă, am zis. Mai stau puțin.

— Ai luat ce trebuia?

M-am uitat la geanta goală de lângă mine.

— Nu. Nu azi.

A tăcut o clipă. Mă cunoaște.

— Bine. Vino când poți. Copiii întreabă de tine.

Am închis și m-am ridicat cu greu, cu genunchii înțepeniți. Am mai trecut o dată prin toate camerele, de data asta aprinzând pe rând becurile, ca și cum aș fi vrut să mai țin casa trează încă puțin. Bucătăria. Camera din față. Odaia mea de copil, cu patul îngust și cu raftul pe care mama îmi lăsase cărțile de școală, toate, nearuncate.

Apoi le-am stins, unul câte unul, în urma mea.

Când am ajuns înapoi în tindă, mai ardea doar becul de acolo. Am stat cu mâna pe întrerupător mai mult decât trebuia. Cât timp ardea lumina aceea, casa părea încă locuită. Se vedea de la poartă un geam galben, cald, ca serile în care mă întorceam de la joacă și știam că înăuntru mă așteaptă cineva.

Am stins.

Și odată cu becul s-a stins și ultima fereastră luminată din toată casa. A rămas neagră, tăcută, o casă mare cu ferestrele oarbe, într-un sat în care, una câte una, se aprindeau luminile la ceilalți. Am încuiat ușa. Am pus cheia în buzunar. Am tras zăvorul porții — scârțâitul acela — și de data asta l-am auzit ca pe ceva definitiv.

Toți îmi spuneau s-o vând

În lunile care au urmat, mai toți mi-au spus același lucru.

Vărul meu, la parastas:

— Sorine, ce faci cu ea? Stă goală. O casă nelocuită se dărâmă în câțiva ani, o știi și tu. Vinde-o cât mai are cine s-o cumpere.

Un vecin mi-a bătut la poartă într-o duminică și mi-a spus, jenat, că un om dintr-un sat vecin caută casă cu grădină și dă bani buni, pe loc.

— Nu te grăbesc, a zis. Dar să știi că se dau 30.000 de euro pe una ca asta, la drum, cu pământ cu tot. Nu-i de aruncat.

30.000 de euro. Bani care mi-ar fi prins tare bine, cu doi copii, cu rate, cu toate. Camelia n-a zis niciodată „vinde”, dar odată, când socoteam facturile la masa din bucătărie, a oftat:

— Plătim curent și acolo, degeaba. Și impozit. Și trebuie reparat acoperișul până la iarnă.

Toate erau adevărate. Fiecare cuvânt. Cu mintea, le dădeam dreptate tuturor.

Dar de câte ori mă gândeam serios s-o vând, îmi venea în față grinda aceea cu crestături. Și mă întrebam: pe cine măsor eu cu 30.000 de euro? Copilăria mea? Serile pe banca de sub nuc? Vocea mamei strigând „Sorine, tu ești?” când scârțâia poarta? Cum vinzi tu casa în care ai învățat să mergi?

Nu am vândut.

Am reparat acoperișul în toamna aceea, cu un meșter din sat, și am dat pe el o parte din banii pe care i-aș fi luat, poate, dacă o vindeam. Nu m-am uitat la asta ca la o pagubă. Am plătit ca să țin ceva în viață.

Merg acolo de câteva ori pe an. Nu locuiesc — n-am cum, cu serviciul și cu școala copiilor la oraș. Dar de Paști, vara, de Sfântă Marie, de ziua mamei, încarc mașina și plec spre sat.

Când ajung, primul lucru pe care-l fac e să deschid larg toate ferestrele. Casa trage aer, se dezmorțește, iese mirosul acela de închis și intră vântul cu iz de iarbă și de nuc. Apoi șterg praful de pe fotografii — de pe mama tânără de la nuntă, de pe tata cu mustață, de pe bunicii pe care abia i-am apucat. Le șterg pe rând, cu o cârpă moale, și le vorbesc, prostește, ca și cum m-ar auzi.

Îmi aduc și copiii. Pe Matei, care are 12 ani, și pe Ilinca, de 9.

La început se plictiseau. „Tati, ce facem aici, nici net nu e”, zicea Matei. Dar de vreo doi ani ceva s-a schimbat. Anul trecut l-am dus în tindă și i-am arătat crestăturile.

— Astea sunt tot eu, i-am spus. De la 4 ani până m-am făcut mare. Bunicul le tăia cu briceagul, în fiecare an, de ziua mea.

Matei s-a lipit singur cu spatele de grindă, drept, și s-a măsurat cu palma.

— Eu unde aș fi?

Am luat un creion și, deasupra ultimei mele crestături, fix unde ajungea creștetul lui, am tras o linie. Am scris anul lângă ea, mărunt, cum scria tata.

— Aici.

Ilinca a vrut și ea. Am măsurat-o și pe ea, mai jos.

Acum sunt trei crestături noi pe grinda aceea. Ale lor, lângă ale mele. Iar Matei, când plecăm, întreabă de fiecare dată același lucru:

— Tati, la anul mă mai măsori?

Casa asta m-a cunoscut pe mine în fiecare centimetru, iar acum, pentru câteva zile pe an, învață pe de rost doi copii noi. Le știe deja treapta care scârțâie, colțul în care se ascund, geamul dinspre nuc.

Nu e logic ce fac. Un om cu mintea limpede ar fi vândut demult, ar fi băgat banii în ceva, ar fi scăpat de griji. Dar sunt lucruri pe care nu le poți socoti la masa din bucătărie, cu facturile în față.

Cât timp mai calc eu pragul, cât timp mai deschid eu ferestrele și mai șterg praful de pe fața mamei din poza de la nuntă, ceva din ea și din tata încă trăiește acolo. Casa nu e goală. E doar în așteptare, între două veniri ale mele.

Iar când n-oi mai putea eu, poate o să vină Matei. Cu spatele lipit de grindă. Cu copiii lui.

Voi ați mai putea vinde casa în care v-ați născut?