I-am trimis mamei din Spania un frigider nou-nouț, cu de toate — mi-a răspuns, într-o scrisoare scrisă de mână, că ea îl ține gol și acoperit, fiindcă nu are cu cine să-l umple de când am plecat eu…

Plicul a stat două zile printre facturi, pe colțul mesei din bucătăria mea din Valencia, până am băgat de seamă scrisul de pe el. Scrisul mamei. Litere mari, apăsate, cu coada tremurată, ca și cum mâna care le trăgea s-ar fi oprit din când în când să-și adune puterile.

Eu, Cătălin, la 41 de ani, primeam de la mama o scrisoare SCRISĂ DE MÂNĂ. Când noi ne auzeam la telefon de 3 ori pe săptămână.

Nu-mi mai trimisese o scrisoare de 9 ani, de când plecasem la muncă în Spania. Vorbeam doar la telefon — „ce mai faci, maică”, „ai mâncat?”, „îmbracă-te că afară e frig”.

De ce să scrie, când putea să sune?

Am pus deoparte pâinea și cuțitul, m-am șters pe mâini de blugi și m-am așezat pe scaun. Afară, vecinii spanioli râdeau la o masă în curte. La mine în bucătărie era o liniște de-ți auzeai inima.

Și, ținând plicul nedeschis, mi-am adus aminte de frigider.

Îl trimisesem anul trecut. Un frigider mare, alb, cu de toate — congelator încăpător, sertare pentru legume, un raft anume pentru borcane. Îl alesesem o seară întreagă, de pe telefon, până mă dureau ochii. Plătisem transportul până în satul nostru din Vaslui și-l rugasem pe Ilie, un consătean, să i-l care în casă și să i-l pornească.

Eram atât de MÂNDRU. O sunasem chiar în ziua aia.

— Gata, mamă, i-am zis. Acum ai tot ce-ți trebuie în casă. Nu mai cari borcane la beci pe frigul ăla, nu mai urci scările. Ai frigider ca la oraș.

— Mulțumesc, maică, mi-a răspuns. Să-ți dea Dumnezeu sănătate.

Dar vocea ei era stinsă. Ca un bec care mai pâlpâie o dată înainte să se ardă. Am pus-o pe seama oboselii. Mi-am zis că îmbătrânește, că poate n-a dormit bine. Am închis telefonul mulțumit de mine.

Acum, cu plicul în mână, îmi suna în cap vocea aia stinsă.

Am rupt marginea plicului cu degetul. Înăuntru, o singură foaie de caiet, îndoită în patru, cu pătrățele. Scrisul se lăsa spre dreapta, ca un om obosit care se sprijină de gard.

„Dragul mamei, Cătălin”, scria.

„Am primit frigiderul. E frumos, maică, mare și alb, se vede că e scump. Ilie mi l-a pus la punct, merge, nu face zgomot. L-am acoperit cu un ștergar curat, ăla cu cusătură roșie de la bunica ta, ca să nu se prăfuiască.”

Am zâmbit puțin. Mi-o vedeam aievea, cu ștergarul ei.

Apoi am citit mai departe și zâmbetul mi-a înghețat.

„Da’ să-ți spun un lucru, și să nu te superi pe mine. Îl țin mai mult gol. Că pentru unul singur nu merită să gătesc, maică. Fac o supă și o mănânc 3 zile. Iar când deschid ușa lui și-l văd așa, gol și curat pe dinăuntru, mă apucă un dor că nu mai pot. Și stau și mă uit la el, și mă gândesc că poate chiar azi intri tu pe poartă, și-l umplem amândoi. Punem brânză, punem ouă, punem o oală de sarmale. Îl umplem cum era pe vremuri.”

M-am oprit.

„Eu îl țin gol și acoperit, Cătăline. Nu de zgârcenie. Îl țin gol fiindcă n-am cu cine să-l umplu de când ai plecat tu.”

Am rămas cu foaia în mână, în bucătăria mea din Spania, la aproape 3.000 de kilometri de poarta aia la care se uita ea.

Și mi s-a făcut, deodată, o rușine cum nu mai simțisem de mult.

Îi trimisesem un frigider. Îi trimisesem an de an câte ceva — mașină de spălat, telefon nou, o pilotă groasă, bani de lemne. Îi trimisesem lucruri, lucruri, lucruri. Aparate care să-i țină de urât, care să-i ușureze căratul, care să-mi ușureze mie, de fapt, conștiința.

Iar ea, acolo, în casa aia cu sobă și cu tăcere, nu-mi ceruse niciodată nimic din toate astea.

Ea voia un singur lucru, pe care nu i-l trimisesem în 9 ani.

Mă voia pe mine. La masa ei. Cu picioarele sub fața aia de masă. Să-i umplu scaunul gol din capul mesei și frigiderul gol din colțul bucătăriei.

Am pus foaia jos, pe masă, cu grijă, ca și cum ar fi fost de sticlă. Și am stat mult, cu privirea în perete.

Nu m-am mai atins de mâncarea din farfurie în seara aia.

Frigiderul plin de altădată

N-am dormit aproape deloc în noaptea aceea. M-am întors de pe o parte pe alta, iar când s-a făcut dimineață am luat iar foaia de pe masă și am recitit-o de la cap la coadă. La lumina zilei, scrisul tremurat părea și mai obosit, iar rândul cu „n-am cu cine să-l umplu” mi se lipise de creier ca un cui.

Mi-am amintit cum era frigiderul nostru când eram copil. Nu mare, nu alb — un frigider vechi, cu o dungă de rugină pe la colț și cu ușa care se închidea greu. Dar plin. Mereu plin. Borcane cu zacuscă, o oală cu ciorbă acoperită cu o farfurie, brânză în tifon, ouăle de la găinile din curte, o bucată de slană pentru tata. Când deschideai ușa, mirosea a mâncare, a usturoi și a pâine caldă. Duminica, mama punea masa și n-avea loc de farfurii.

Tata, Vasile, murise acum 6 ani. De atunci, mama rămăsese singură în casa aia. La telefon părea că se descurcă. „Sunt bine, maică, nu-ți face griji, am tot ce-mi trebuie.” Și eu o credeam, fiindcă îmi convenea s-o cred. E mai ușor să crezi că mama e bine când tu ești la 3.000 de kilometri și n-ai ce face.

Adevărul e că plecasem de 9 ani și-mi tot spuneam aceeași minciună: încă un an. Încă un an strâng bani, mai pun deoparte, mai iau un contract, și pe urmă mă întorc, cu bani frumoși, și-i fac mamei o viață bună. Trecuse an după an. Îi trimisesem un frigider în care ea nu avea ce pune, fiindcă lucrul de care avea nevoie eram eu, iar pe mine tot amânam să mă trimit.

Mama avea 68 de ani. Eu îi socoteam anii în bani strânși. Ea și-i număra în duminici singură la masă, cu o supă mâncată 3 zile.

În dimineața aceea m-am dus la Manuel, patronul la care lucram pe șantier de mai bine de 5 ani. Un om cumsecade. I-am spus drept că mă întorc în țară, la mama, și că de data asta nu e vorba de o vacanță de două săptămâni. M-a privit, mi-a strâns mâna și mi-a zis că îi pare rău că mă pierde, dar că bine că am un motiv atât de bun. Mi-am făcut cinstit cele câteva săptămâni de preaviz, până la ultima zi. Am predat cheile de la camera pe care o închiriam. Mi-am strâns toată viața de 9 ani în două geamantane și o cutie de carton legată cu sfoară.

Am sunat-o cu vreo săptămână înainte.

— Mamă, vin acasă. Iau avionul duminică.

— Vai de mine, în vizită? s-a luminat vocea ei toată deodată. Câte zile stai, maică? Să-ți fac plăcintă?

— Fă-mi plăcintă, i-am zis, și mi-a tremurat glasul. Restul ți-l spun când ajung.

N-am avut curaj să-i zic la telefon că de data asta nu mai plec înapoi. Voiam să-i văd fața când o aude. Voiam să fiu acolo, în carne și oase, când o să priceapă.

Prima duminică

Am zburat până la Iași într-o duminică rece de toamnă. De acolo am luat o mașină până în satul nostru din Vaslui, pe drumul ăla cu gropi pe care-l știam cu ochii închiși. Priveam pe geam gardurile, fântânile, oamenii ieșiți la poartă, și-mi bătea inima ca la 20 de ani, când mă întorceam de la armată.

Mama era în curte, cu o basma pe cap, dădea la găini dintr-o strachină. Când a auzit poarta, s-a întors. A rămas cu strachina în mână, nemișcată, de parcă nu-i venea să creadă. Câteva boabe de porumb i-au căzut pe jos, la picioare, și găinile s-au repezit la ele.

— Cătălin? a zis încet, aproape în șoaptă, ca și cum i-ar fi fost frică să nu se spargă cuvântul.

Am lăsat geamantanele în praful din curte și m-am dus la ea. Am strâns-o în brațe și am simțit cât de mică se făcuse, cât de subțiri îi erau umerii sub pulover. Mirosea a fum de lemne și a plăcinta pe care mi-o promisese la telefon.

A început să plângă fără zgomot, cu fața în pieptul meu.

— Cât stai, maică? m-a întrebat printre lacrimi. Spune-mi de pe acum, ca să știu, ca să nu mă doară așa de tare când pleci iar.

M-am dat un pas înapoi, ca să mă poată vedea în ochi.

— Nu mai plec, mamă. M-am întors acasă. De tot.

N-a spus nimic o vreme. Doar m-a privit lung, ca și cum verifica dacă sunt adevărat sau visează. Apoi mi-a luat fața în palmele ei aspre, bătătorite de-o viață de muncă, și a zis doar atât:

— Bine, maică. Bine.

Atât. Dar în „bine”-ul ăla încăpeau toți cei 9 ani.

În duminica următoare am gătit împreună. Fusesem sâmbătă cu ea la piața din oraș și cumpărasem de toate: o varză mare pentru sarmale, carne, orez, mărar, o bucată de afumătură, brânză, ouă, lapte. Ea alegea, eu căram plasele, și zâmbea de una singură la fiecare tarabă, de parcă nu-i venea încă să creadă că am pe cine să duc plasele.

Acasă, am pus amândoi mâna la treabă. Ea opărea foile de varză, eu tocam ceapa și plângeam de la ea, iar mama râdea de mine că un bărbat în toată firea nu rabdă o ceapă. A pregătit tocătura cum știa ea, cu toate cele, și ne-am așezat față în față la masă și am rulat sarmalele una câte una. Bucătăria s-a umplut încet de aburi și de mirosul ăla pe care-l uitasem — a varză, a cimbru, a duminică de acasă.

Frigiderul stătea în colțul bucătăriei, mare și alb, cu ștergarul acela cu cusătură roșie așezat frumos peste el. M-am ridicat și l-am dat jos. L-am împăturit cu grijă și l-am pus într-un sertar, la păstrare.

— Ce faci, maică? a întrebat ea.

— Îl umplem, mamă. Cum ai scris tu.

Și am început să-l umplem. Oala de sarmale, pusă la fiert, avea să-și găsească locul pe raftul de sus. Am pus brânza în cutie, ouăle în ușă, laptele, untul, borcanele ei de zacuscă din cămară, o bucată de afumătură, mărar legat cu ață. Am pus și două sticle de suc, ca la sărbători. Mama îmi dădea din urmă câte un lucru și eu îl așezam, iar frigiderul acela care stătuse gol un an întreg se umplea de viață sub ochii noștri.

Când am închis ușa lui plină, mama stătea lângă mine, cu mâinile împreunate în poală și cu ochii uzi.

— Vezi? i-am zis. Ți-am spus că-l umplem amândoi.

N-a mai putut vorbi. Doar a dat din cap și și-a șters ochii cu colțul șorțului.

În seara aia am mâncat sarmale la masa din bucătărie, cu mămăligă și cu smântână, din farfuriile ei bune, cele cu flori albastre pe margine. Scaunul din capul mesei nu mai era gol. Mama povestea, mă întreba, se ridica să-mi mai pună, îmi tot îndesa în farfurie de parcă voia să recupereze într-o singură seară toți anii în care gătise pentru unul singur. Iar eu o priveam și mă gândeam ce prost fusesem: crezusem tot timpul că grija de fiu se măsoară în lucruri trimise prin curier.

Nu i-am mai trimis mamei nimic de atunci. Fiindcă acum sunt aici, lângă ea. Îi tai lemne, o duc la doctor, mâncăm împreună, iar duminica frigiderul e plin, ca pe vremuri. Uneori o prind cum se uită la scaunul meu, ca și cum se asigură că sunt tot acolo, și-mi vine să plâng.

De atunci mă tot întreb un lucru, și poate vă întreb și pe voi: de câte ori le trimitem alor noștri lucruri, când ei ne cer, de fapt, doar pe noi?