Mi-am condus fiul la aeroport, i-am pus în mână un plic gros de bani pentru „luna de miere”, iar la 10 minute după ce m-am urcat în mașină, femeia care-mi îngrijea casa de 12 ani mi-a scris trei cuvinte: „Nu veniți acasă.” Apoi al doilea mesaj: „Uitați-vă pe camere.”…

I-am strecurat plicul în buzunarul de la piept al lui Cătălin, chiar lângă banda de bagaje, ca să nu-l vadă lumea, și l-am bătut ușor cu palma peste piept, așa cum făceam când era mic și-l lăsam la poarta școlii.

— Tată, e prea mult, a zis el, pipăind cu degetele grosimea plicului.

— Sunt 30.000 de lei. Luna de miere se face o singură dată. Duceți-vă și nu vă mai gândiți la nimic.

Roxana, nora mea, m-a sărutat pe obraz. Mirosea a parfumul acela dulce, de fructe, pe care-l punea mereu.

— Ce ne facem noi fără dumneavoastră două săptămâni? a râs ea și mi-a aranjat gulerul cămășii. Aveți grijă de inima aia. Și să nu uitați ceaiul de seară, tată. V-am lăsat plantele cântărite, doar puneți apă fiartă peste ele.

Am zâmbit. De 7 luni, de când se mutaseră amândoi la mine, Roxana îmi făcea în fiecare seară un ceai „de sănătate”, într-o cană mare cât un bol. Zicea că e pentru tensiune, pentru inimă, pentru somn. Îl beam până la fund și mă gândeam ce noroc pe băiatul meu că a găsit, la a treia încercare, o femeie cu suflet bun.

I-am privit cum se pierd în mulțime, spre îmbarcare, cu trolerele după ei. Cătălin s-a întors o dată și mi-a făcut cu mâna, ca la 6 ani. La 70 de ani, cu inima cât un purice, am simțit că mi se umezesc ochii.

Pe Cătălin îl crescusem singur. Doina, mama lui, se stinsese de cancer când băiatul avea 8 ani, și de atunci fusesem și tată, și mamă. Construisem totul din nimic — o firmă mică de transport, o casă cu etaj la marginea orașului — și aproape tot ce câștigasem se dusese spre el. I-am plătit datoriile când a dat faliment cu o afacere. I-am plătit avocații la două divorțuri. Nu i-am refuzat niciodată nimic, fiindcă îmi spuneam că un băiat fără mamă are dreptul măcar la un tată care nu-l lasă.

Afară începuse ploaia. M-am urcat în mașină, am pornit ștergătoarele și am ieșit din parcarea aeroportului cu o căldură în piept pe care n-o mai simțisem de mult. Îmi făcusem datoria de tată până la capăt.

Nu trecuseră nici 10 minute.

Telefonul a vibrat pe scaunul de lângă mine. Era Viorica, femeia care-mi îngrijea casa de 12 ani. Trei cuvinte:

„Nu veniți acasă.”

Am crezut că s-a spart vreo țeavă, că s-a inundat ceva. Am zâmbit chiar — Viorica era fricoasă, se speria și de o siguranță arsă. Am dat să-i scriu că întorc imediat. Atunci a intrat al doilea mesaj:

„Uitați-vă pe camere. Acum. Și nu sunați pe nimeni.”

Ceva rece mi s-a strâns în stomac. Am tras pe dreapta, pe banda de urgență, am pus luminile de avarie. Ploaia bătea în parbriz de nu mai vedeam nimic în față. Degetele îmi tremurau atât de tare că am greșit de trei ori codul la telefon.

Am deschis aplicația de la camera din birou — cea pe care o montasem chiar eu, acum 2 ani, după ce dispăruseră niște bani dintr-un sertar și n-am vrut să bănuiesc pe nimeni pe nedrept.

Nu erau în niciun avion.

Erau în casa mea. În biroul meu. Cătălin stătea în fotoliul meu de piele, cu picioarele pe birou, pe hârtiile mele. Iar Roxana… Roxana se plimba prin cameră îmbrăcată în halatul Doinei — halatul soției mele moarte, cel bej cu flori mici, pe care nu lăsasem pe nimeni să-l atingă 27 de ani. Ținea în mână sticla mea de vin și turna din ea, râzând, direct pe covor.

Am dat volumul telefonului la maximum, cu inima bubuindu-mi în urechi. Și atunci am auzit ce vorbeau.

— Ai văzut ce cuminte și-a băut aseară ceaiul? a zis Roxana, învârtindu-se cu paharul în mână. Ca un copil. Nici nu se mai uită ce bea.

Cătălin a râs scurt, fără să-și ia picioarele de pe birou.

— L-am obișnuit tu bine.

— Diseară îi pun doza dublă. Ca data trecută, dar mai mare. Îi crește tensiunea, i se strânge inima și gata. La 70 de ani, cu inima lui bolnavă, nimeni nu stă să se mire.

— Și dacă întreabă cineva? a zis el, turnându-și și lui vin în paharul meu de cristal.

— Cine să întrebe? Băiatul de la care iau plantele mi-a făcut rost și de un medic. Un prieten. Semnează „infarct” cu ochii închiși. Noi suntem, chipurile, în luna de miere. Plângem la telefon, luăm primul avion, venim și-l îngropăm frumos, cu preot, cu tot. Casa, terenul de la șosea, banii din bancă — toate rămân ale noastre. Mai durează câteva zile.

Fiul meu a rămas o clipă tăcut, privind în tavan. Apoi a zâmbit. Un zâmbet leneș, mulțumit, exact zâmbetul lui de copil când îi promiteam că-i cumpăr ceva.

— Cât mai durează? a întrebat.

Atât. „Cât mai durează?” Nu „chiar vrei să facem asta?”. Nu „e tatăl meu”. Doar „cât mai durează?”, ca și cum ar fi așteptat un colet.

N-am țipat. N-am plâns. Am rămas cu telefonul în mână, ascultând ploaia cum bate în tablă, și mi-au trecut prin cap, toate deodată, imagini de care uitasem că le am. Cătălin la 5 ani, pe bicicletă, în parcul din centru, cu mine alergând în spatele lui, ținând șaua și mințindu-l că nu-i dau drumul, deși îi dădusem de mult. Cătălin la 8 ani, în noaptea în care a murit Doina, adormit pe pieptul meu fiindcă îi era frică singur. Cătălin la 26 de ani, plângând că-l dă în judecată un asociat, și eu golind un cont ca să-l scap. Toată viața mea încăpuse în băiatul ăsta. Și băiatul ăsta stătea acum cu picioarele pe biroul meu și întreba cât mai durează până mor.

Am închis aplicația. Am rămas nemișcat cât să numeri până la o sută. Apoi am pornit mașina.

Dar n-am întors spre casă.

Noaptea în care nu m-am dus acasă

Am condus fără să știu prea bine încotro, până am ajuns la o pensiune la ieșirea din oraș, dintre alea cu firmă cu neon și parcare de pământ. Am plătit o cameră cu banii din portofel, ca să nu las urmă pe card. Femeia de la recepție s-a uitat lung la mine — un bătrân ud leoarcă, la ora aia, fără bagaj. N-a zis nimic.

M-am așezat pe marginea patului și, cu mâinile tot tremurânde, am făcut singurul lucru care mi-a venit în minte: am intrat din nou în aplicație și am salvat pe telefon tot ce înregistrase camera în ultima oră. Apoi am urcat fișierul și în mail-ul meu, să nu-l pot pierde. Camera aia, pe care o pusesem pentru niște bani dintr-un sertar, tocmai îmi salvase viața. Mi-a trecut prin cap ce ironie — de doi ani stătea acolo, degeaba, și eu îi ceream iertare Vioricăi în gând că am fost în stare s-o bănuiesc.

I-am scris Vioricăi un singur rând: „Am văzut tot. Mâine dimineață găsești un motiv și pleci din casă devreme. Nu le spune nimic. Ai grijă de tine.” Mi-a răspuns imediat, cu greșeli de la degetele grăbite: „Am auzit acum trei zile ce vorbeau în bucătărie și n-am mai putut dormi. Iertați-mă că n-am știut cum să vă spun mai devreme.” O femeie plătită cu 2.000 de lei pe lună riscase tot ca să nu mă lase să mor. Fiul meu, pentru care golisem conturi, aștepta să mă îngroape.

N-am dormit deloc. Am stat cu spatele la perete, cu ochii pe telefon, ascultând ploaia. Pe la trei dimineața mi-a scris Cătălin, dulce: „Ai ajuns bine acasă, tată? Nu uita ceaiul 😊.” M-am uitat la mesaj mult timp. Apoi am scris, cu mâna cât se poate de calmă: „Am ajuns. L-am băut. Sunt bine.” Voiam să doarmă liniștiți. Voiam să nu bănuiască nimic până dimineață.

Ce nu știau ei că știu

La opt am fost primul la ușa secției de poliție. Am depus plângere pentru tentativă de omor și am pus pe masă telefonul cu înregistrarea. Un ofițer tânăr a ascultat de două ori pasajul cu „doza dublă” și cu „infarctul”, și l-am văzut cum și-a schimbat fața. Mi-au explicat că filmarea trebuie ridicată oficial, că vor cere și analize, că se deschide dosar. Nu-i ridică nimeni pe loc, cu cătușe, ca-n filme — dar mi-au spus limpede că, cu o asemenea probă, cei doi nu mai umblă liberi cum le place. Ordin de a nu se apropia de mine, control judiciar, restul le face ancheta.

De acolo m-am dus drept la notar. Mi-am refăcut testamentul de la un capăt la altul. Casa, terenul de la șosea, ce am strâns o viață — nimic nu mai rămâne pe numele lui Cătălin. Am trecut o parte pe seama unei case de copii din oraș și am pus deoparte o sumă pentru Viorica, „pentru grijă”, cum am scris eu acolo. Notarul m-a întrebat dacă sunt sigur. I-am spus că nu fusesem niciodată mai sigur de ceva în viața mea.

Abia seara m-am dus acasă.

Am intrat pe ușă exact ca-n orice altă zi. Roxana a sărit de pe canapea, în hainele ei, nu în halatul Doinei — pe ăla îl pusese la loc. A venit spre mine cu cana în mână, aburindă, zâmbind până la urechi.

— Tată, ce bine că v-ați întors mai devreme! Uite, v-am făcut ceaiul, e cald încă. Beți-l până nu se răcește.

Cătălin s-a ridicat și el din fotoliu, la fel de cald, la fel de zâmbitor. M-am uitat la cană. Apoi la ea. Apoi la el. Și, pentru prima dată în 7 luni, n-am luat cana.

Am dus-o eu, cu mâna mea, până la chiuvetă, și am vărsat ceaiul până la ultima picătură. Se auzea doar apa curgând. Roxanei i-a înghețat zâmbetul pe față.

— De ce faceți asta, tată? a întrebat ea, dar vocea nu-i mai era la fel.

— Fiindcă am oprit ieri pe banda de urgență, în ploaie, am spus. Și m-am uitat pe camere.

N-am mai zis nimic altceva. N-a fost nevoie. Am văzut cum se albește Cătălin, cum caută cu privirea ușa, cum Roxana se prinde de spătarul canapelei. „Cât mai durează?” întrebase el pe cameră. Le-am spus doar atât, de la chiuvetă:

— Nu mai durează. S-a terminat.

Au plecat din casa mea în seara aceea, cu o geantă făcută în grabă, sub privirile vecinilor ieșiți la scară. Restul l-a dus mai departe hârtia de la poliție și dosarul care se deschisese deja. „Medicul prieten” a aflat și el, pe pielea lui, că o semnătură dată cu ochii închiși se plătește.

Au trecut de atunci câteva luni. Casa e a mea, liniștită. Viorica vine în continuare, iar acum stă și la masă cu mine, nu doar la bucătărie. Halatul Doinei l-am spălat cu mâna mea, l-am împăturit și l-am pus în sertarul de sus, unde nu-l mai atinge nimeni. Iar seara, când mi-e frig, îmi pun singur apă la fiert și-mi fac un ceai — pe care mi-l aleg eu, din cutia mea, și pe care nu mi-l mai pregătește nimeni „pentru sănătate”.

De multe ori mă întorc cu gândul la clipa aceea, pe banda de urgență, cu ștergătoarele mișcându-se în gol și telefonul tremurând în mână. Aveam în față drumul spre casă și tot ce iubisem pe lume la capătul lui. Voi ce ați fi făcut în locul meu în seara aceea — v-ați fi întors acasă sau nu?