Tata zăcea în pat cu picioarele zdrobite de un copac răsturnat de furtună, iar negustorul din satul vecin abia aștepta să-i cumpere oile pe nimic. Am 26 de ani și sunt femeie — dar în noaptea aia am luat traista și-am urcat singură la stână…

Tata zăcea în pat cu picioarele zdrobite sub un copac pe care furtuna îl răsturnase peste el, iar negustorul din satul vecin abia aștepta să-i cumpere oile pe nimic.

Am 26 de ani și sunt femeie. Dar în noaptea aia am luat traista, mi-am pus bocancii tatei, care-mi jucau în picioare, și-am urcat singură la stână.

— Doina, lasă prostiile, mi-a zis tata din pat, cu fața galbenă de durere. Cheamă-l pe Aurel din Poiana, ia el turma, ne dă jumătate de preț și scăpăm. N-are cine să ție 90 de oi pe munte. Nu poți tu.

I-am pus mâna pe frunte. Ardea.

— Pot, tată.

N-a mai zis nimic. A întors capul spre perete și l-am auzit cum îi tremură respirația. Costache al meu, care-și crescuse oile de când se știa, ajunsese să ceară să le vândă pe nimic unui om care mirosea de la o poștă a hoție.

Afară ploua mărunt și rece. Am pus în traistă o pâine, o bucată de brânză, o cutie de chibrituri și cuțitul tatei. Am plecat pe întuneric, cu felinarul legănându-mi umbra pe cărare.

Stâna era sus, la două ceasuri de urcat. Câinii m-au simțit de departe și-au început să latre, apoi m-au recunoscut și-au tăcut. Oile s-au foit în țarc când am intrat, calde, aburinde, cu mirosul lor gras care mi s-a lipit de haine și n-avea să mă mai părăsească luni de zile.

Prima mulsoare am făcut-o în zori, cu mâinile înțepenite de frig. Nu știam pe de rost mișcarea, o văzusem doar la tata. La a zecea oaie mă dureau încheieturile. La a cincizecea îmi tremurau brațele. La a nouăzecea nu-mi mai simțeam degetele. Seara mi-au crăpat palmele și mi s-au umflat, iar noaptea le țineam în apă rece ca să pot dormi.

Dar am muls. În fiecare zi. Toate 90.

Vestea a coborât în sat mai repede decât mine. Când m-am dus, după o săptămână, să iau făină de la prăvălie, s-a făcut liniște când am intrat.

— Uite ciobănița, a râs unul de la tejghea. Femeie la stână! Cine te mai ia de nevastă, că miroși a berbec de la un kilometru?

Au râs toți. Simțeam mirosul de oaie în părul meu, în palme, în haine, și mi se făcea rușine și ciudă în același timp.

Duminică m-am dus la biserică. Voiam doar să stau în fund, la umbră, să mă rog pentru tata. Preotul s-a oprit din slujbă când m-a văzut.

— Tu ce cauți aici? a zis tare, de-au întors toți capetele. Umbli noaptea pe munte, singură, între câini și berbeci, ai stricat rânduiala femeii în satul ăsta. Ieși până nu spurci sfânta zi.

Am ieșit. Cu tot satul uitându-se după mine. Am mers pe uliță cu capul plecat și cu lacrimile curgându-mi pe obraji, până am ajuns în dreptul prăvăliei.

Acolo, bătrâna Ilinca, care ținea prăvălia de 40 de ani, ieșise în prag cu mâinile în șorț. M-a privit lung. Apoi a zis, tare, să audă toată ulița:

— Fata asta ține singură 90 de oi și un tată olog, în timp ce voi, bărbații, stați la crâșmă și-o arătați cu degetul. Rușine să vă fie! Ea e mai bărbat decât toți la un loc.

S-a lăsat o tăcere de-am auzit găinile din curte.

Credeam că răul s-a oprit aici. Mă înșelam.

Trei zile mai târziu, coboram de la stână pe înserat, cu traista goală, să mai iau merinde. La marginea pădurii, unde cărarea intră în întuneric, m-au așteptat trei flăcăi. Beți. Le simțeam din câțiva pași.

— Unde te duci, ciobănițo? a zis unul și mi-a tăiat calea.

Am dus mâna la brâu, unde aveam cuțitul tatei.

Cuțitul de la marginea pădurii

— Scoate-l, hai, scoate-l, a râs cel din mijloc. Vitel, a mai zis, tu ai văzut vreodată o muiere care taie cu briceagul? Hai, arată-ne.

Mâna îmi tremura, dar am scos cuțitul. Lama a lucit puțin în ce mai rămăsese din lumina zilei. N-aș fi știut ce să fac cu el, dar l-am ținut între mine și ei, cu brațul întins.

— Lasă-mă în pace, am zis. Am tată bolnav acasă și oi de muls la patru dimineața. N-am ce vorbi cu voi.

— Auzi-o, a zis altul și-a făcut un pas. Miroase a berbec și se dă mare cu cuțitul. Hai să vedem cât ești tu de bărbată.

Am simțit cum mi se usucă gura. Erau trei, eu una, iar pădurea era pustie. Am strâns coada cuțitului până m-au durut palmele crăpate. Și atunci, din întunericul de sub brazi, s-a auzit un zgomot pe care oamenii de la munte îl cunosc din leagăn: trosnetul unei puști care se armează.

— Care se mai apropie de fata asta un pas, îl împușc ca pe iepure și spun la toți că l-a mâncat ursul.

Era unchiul Gheorghe, fratele tatei. Venise să vadă ce fac cu oile și mă căutase pe cărare când m-a văzut întârziind. A ieșit din umbră cu pușca la umăr și cu fața neagră de furie.

Flăcăii au înghețat. Unul a scăpat o înjurătură, altul a început să dea înapoi.

— Nea Gheorghe, glumeam și noi…

— Acasă la mă-ta să glumești, i-a zis unchiul. Cărați-vă. Și dacă mai aud că i-ați ieșit în drum, vin la fiecare acasă și vorbesc cu tații voștri, apoi vorbesc și altfel.

S-au dus. I-am auzit alunecând pe frunzele ude, poticnindu-se, înjurând. Eu am rămas cu cuțitul în mână, până unchiul mi l-a luat încet dintre degete.

— Bagă-l în teacă, fată. Ți-au albit degetele pe el.

Am început să plâng. Nu de frică. De rușine, de oboseală, de tot ce se strânsese în mine de-o săptămână. Unchiul m-a lăsat să plâng, apoi m-a luat de umăr și m-a urcat înapoi la stână, să nu cobor singură.

În noaptea aia a rămas cu mine. A făcut foc, a pus mămăliga la ceaun și m-a pus să-mi ung palmele cu untură. Se uita la mâinile mele umflate și clătina din cap.

— Taică-tu, când era de vârsta ta, avea mâinile la fel, a zis. Nu te rușina de ele. Astea sunt mâini de om care muncește.

Ce mi-a numărat tata din priviri

Am stat pe munte până la prima ninsoare. Aproape două luni. Am învățat singură ce nu apucasem să învăț de la tata: cum să întorc turma din vânt, cum să cunosc oaia care șchioapătă după cum calcă, cum să fac brânza să nu se acrească, cum să dorm cu o ureche la câini. Mâinile mi s-au vindecat, apoi s-au bătătorit, apoi n-au mai crăpat. Palmele mele au ajuns tari ca ale unui bărbat, și n-am mai roșit când le vedeam.

Ilinca de la prăvălie îmi trimitea vorbă din când în când, cu cine urca la stânile de sus. Îmi trimitea sare, chibrituri, o dată o pereche de mănuși groase și un bilet scris cu creionul, cu litere mari și strâmbe: „Ține-te tare, fata mea. Satul ăsta a mai văzut femei tari, dar le-a uitat repede. Pe tine să nu te uite.”

Negustorul, Aurel din Poiana, a mai urcat o dată la stână, cică „să vadă ce mai fac”. De fapt venise să vadă dacă m-am predat, ca să ia oile pe nimic. A umblat printre ele, le-a pipăit lâna, s-a strâmbat.

— Slabe, a zis. Nemulse cum trebuie. Pe astea nu mai dai mare lucru pe ele. Dacă vrei, ți le iau eu acum, cât mai valorează ceva.

M-am uitat la el și-am înțeles, dintr-odată, de ce venise. Le-am pus mâna pe spinare uneia și-am simțit-o grasă, sănătoasă, cu lâna deasă de toamnă.

— Nu-s de vânzare, nea Aurele. Nici acum, nici la primăvară.

A plecat bombănind. N-a mai urcat.

Când a căzut prima ninsoare, am coborât turma. Le-am adunat pe toate, le-am numărat de trei ori până m-am convins, și-am pornit-o la vale pe cărarea albită. Ningea mărunt și oile mergeau una după alta, cu clopotele lor sunând înfundat prin ninsoare. Mie îmi bătea inima ca la examen.

Tata ieșise la poartă, în cârje. Stătea în frig, fără căciulă, sprijinit de stâlp. Îl anunțase cineva din sat că cobor. Când a văzut turma intrând pe uliță, s-a oprit din răsuflat.

Nu m-a întrebat nimic. A început să numere. Îi vedeam ochii cum aleargă peste spinările lor, cum le socotește, una câte una, cu privirea de om care și-a numărat oile o viață întreagă. Buzele i se mișcau fără sunet.

Am oprit turma în fața lui.

— 90, tată. Toate. N-am pierdut niciuna.

Costache al meu, care nu plânsese nici la moartea mamei în fața oamenilor, a rămas cu privirea în oi și i s-au umplut ochii. Nu și-a șters lacrimile. Le-a lăsat să curgă pe obrajii lui aspri, în timp ce se ținea de cârje ca să nu cadă.

— Vino încoace, a zis într-un târziu, cu vocea ruptă.

M-am dus. M-a luat cu un braț de după cap, cu celălalt sprijinit în cârjă, și m-a strâns la piept. Mirosea a tutun și a casă. Eu miroseam a oaie și a fum de stână. Am stat așa, în mijlocul uliței, cu ninsoarea căzând peste noi și peste turmă.

— Oile nu judecă, mi-a șoptit la ureche. Știu doar cine le iubește și cine le îngrijește. Restul e zgomot, fata mea. Restul e zgomot.

Vecinii se uitau din spatele perdelelor. Nu mai râdea nimeni.

Zgomotul care s-a stins

Tata s-a pus pe picioare încet, într-un an și mai bine. A rămas cu un baston, șchiopăta pe vreme rea, dar s-a întors la oi. Acum lucram doi. Iar turma a crescut, an de an. Din 90 s-au făcut 120, apoi 150. Vindeam brânză la târg, la Vatra Dornei, și miei primăvara. Puneam ban peste ban.

Flăcăii care mă pândiseră la marginea pădurii s-au însurat, unul câte unul, cu fete care nu miroseau a berbec și care, la câțiva ani, se plângeau la fântână că bărbatul stă la crâșmă. Preotul care mă alungase a fost mutat la altă parohie și a venit altul, tânăr, care a urcat o dată la stână, a mâncat din brânza mea și a zis că nu știe unde-i scris în Scriptură că o femeie n-are voie să-și îngrijească oile.

Ilinca a ținut prăvălia până la 74 de ani, apoi a lăsat-o unei nepoate. Mă opream la ea de fiecare dată când coboram în sat. Îmi punea mâna ei uscată pe obraz și zicea: „Ți-am spus eu, fata mea. Ți-am spus.”

Peste vreo cinci ani de la iarna aceea, a urcat la stână un cioban dintr-un sat de peste vale, Radu. Venise să cumpere berbeci de prăsilă și a rămas o zi întreagă, uitându-se cum lucrez. Nu s-a strâmbat de mirosul de oaie. Dimpotrivă. La plecare mi-a zis că n-a mai văzut o femeie care să știe turma pe de rost, oaie cu oaie. Ne-am luat după un an. Acum avem un băiat de 2 ani care doarme în leagăn la stână, cu câinii de pază la ușă, și o turmă de 200 de capete pe care o ținem împreună.

Iar acum vine partea de care mi se strânge și azi inima.

Anul trecut, la un târg de la Câmpulung, am auzit doi oameni lăudându-se la o tarabă cu brânză. Erau din satul meu. Nu m-au recunoscut cu basmaua trasă pe frunte.

— A noastră brânza asta e cea mai bună de pe vale, spunea unul unui cumpărător. O face ciobănița. Ehei, femeie pricepută cum rar găsești. Din satul nostru e, mândria noastră.

„Mândria noastră.” Aceiași oameni. Aceleași guri care râdeau la tejghea că cine mă mai ia de nevastă. Care întorceau capul când treceam pe uliță. Care râdeau când preotul m-a dat afară din biserică.

Am rămas locului, cu coșul în mână, și n-am știut dacă să râd sau să plâng. Nu i-am înfruntat. Nu le-am zis nimic. M-am dus acasă și i-am povestit tatei, care stătea pe prispă, la soare, cu bastonul lângă el.

A ascultat, a dat din cap și-a zâmbit cu jumătate de gură.

— Ți-am zis eu. Zgomotul se stinge, fata mea. Oile rămân.

Câte femei din satele noastre au fost judecate exact pentru curajul lor, iar la urmă tot cei care le-au arătat cu degetul s-au lăudat cu ele? Ați cunoscut vreuna?