A plecat la 24 de ani cu o pungă de sport și 300 de euro, mi-a promis la poartă că se întoarce. Au trecut 22 de ani și în fiecare duminică nevastă-mea încă pune la masă și farfuria lui…

A plecat la 24 de ani cu o pungă de sport într-o mână și 300 de euro puși de maică-sa în buzunarul de la piept, cusut cu ață groasă să nu-i cadă pe drum. La poartă s-a oprit o clipă, a pus palma pe stâlpul de beton pe care-l turnasem împreună cu o vară înainte și mi-a zis: „Mă întorc, tată. Doi ani, trei, și vin înapoi cu bani de-o viață.” Au trecut 22 de ani de la poarta aceea.

În fiecare duminică, Lenuța, nevastă-mea, pune și acum farfuria lui la masă.

O ia din dulap, cea cu marginea albastră, i-o așază în capul mesei și pune tacâmul drept, cu cuțitul la dreapta, cum l-a învățat ea pe băiat de mic. Apoi ne așezăm noi doi, unul în fața altuia, și mâncăm în tăcere, cu farfuria plină între noi, ca și cum ar fi ieșit doar până în grădină și se întoarce imediat.

Numele meu e Gheorghe. Am 71 de ani și o casă mai frumoasă decât aș fi visat vreodată, într-un sat de lângă Vaslui, unde iarna vântul bate prin toate ulițele deodată. Am gard nou de fier, vopsit verde. Am acoperiș de tablă care nu curge nicăieri. Am pus gresie în bucătărie și centrală pe lemne. Toate cu banii lui Marius. Și n-aș da nimic din toate astea pentru o singură duminică în care să-l văd intrând iar pe poartă.

Primul an a fost aproape frumos. Suna aproape în fiecare seară. „Ce faceți, mă? Ați mâncat? Tată, ai grijă la spate, nu mai ridica tu sacii ăia.” Trimitea bani și-mi zicea la telefon ce să fac cu ei. „Schimbă acoperișul, tată, să găsească Marius casa frumoasă când vine.” Și eu îi spuneam Lenuței, mândru, seara, la lampă: „Pentru el le facem. Să găsească Marius casa frumoasă.”

Al doilea an a sunat mai rar. Al treilea, și mai rar. Banii veneau la fel de regulat, ca ceasul, dar vocea se auzea tot mai puțin. Am învățat, fără să vrem, că un transfer de bani e felul lui de a spune „îmi pare rău că nu vin încă”.

S-a însurat acolo, în Spania, cu o femeie pe care nu am văzut-o niciodată. Nici la telefon nu i-am auzit bine glasul. Ni s-a născut un nepot, David, iar Lenuța i-a zis din prima „Daviduț”, de parcă l-ar fi ținut ea în brațe. Îl știm doar din poze — un băiețel blond care crește de la o fotografie la alta și care nu ne-a spus niciodată „bunicule”.

Sus, la etaj, e camera lui Marius. De 22 de ani, Lenuța o aerisește în fiecare săptămână. Deschide fereastra, scutură perna cea bună, cea cu puf, și schimbă cearșafurile ca și cum ar veni cineva să doarmă diseară. Le calcă. Le pune lavandă între ele. „Să miroasă frumos când vine băiatul”, zice. Iar eu tac, pentru că știu că, dacă ar înceta să facă patul, ar însemna că a încetat să mai aștepte.

De Paște zicea: „Poate vine de Paște, Gheorghe. Fac cozonac și de-al lui, cu mac.” De Crăciun zicea: „Poate vine de Crăciun. E frig acolo, poate i se face dor de casă.” Și punea un scaun în plus la masă, în fiecare an, la fiecare sărbătoare, ca și cum speranța se putea reînnoi la nesfârșit, doar dacă îi pregăteai un loc.

Anul trecut, într-o dimineață de noiembrie, Lenuța a căzut jos în bucătărie, lângă aragaz. Am ridicat-o eu, cu greu, și am dus-o la spital, la Vaslui. Medicii au vorbit încet, cu mine pe hol, cuvinte pe care nu vreau să le mai spun. M-am întors acasă seara, singur, într-o casă în care tăcerea era mai grea decât toate.

Și atunci am făcut ceva ce nu făcusem în 22 de ani. Am luat telefonul, am căutat numărul băiatului meu și, cu mâinile tremurând, l-am sunat eu primul. Prima dată în viața mea.

Am ascultat cum sună departe, în altă țară

A sunat de multe ori. Îmi imaginam telefonul acela vibrând undeva, într-o casă pe care n-o știu, într-un oraș al cărui nume nu-l pot rosti. Era târziu la noi, deci și acolo. Mă gândeam: doarme, poate n-aude. Și tocmai voiam să închid, când am auzit un clic și, în urechea mea, după 22 de ani, glasul lui, îngroșat, mai bărbat, dar tot al lui:

— Tată? S-a întâmplat ceva?

Nu mă întrebase „ce faci”. Mă întrebase „s-a întâmplat ceva”. Un tată nu-și mai sună niciodată copilul degeaba, după atâția ani. Amândoi știam asta.

— Marius, maică-ta e la spital, i-am zis. E rău, tată. Doctorii… nu-mi dau speranțe multe. Te roagă mama. Te rog și eu. Vino. Vino s-o vezi cât mai e.

S-a lăsat o tăcere lungă pe fir. Se auzea, în spatele lui, un ceas care ticăia și, undeva mai departe, un televizor pe spaniolă. Îl auzeam respirând. Îl auzeam căutându-și cuvintele într-o limbă care fusese cândva a lui.

— Vin, tată, a zis într-un târziu. Vin luna viitoare. Acum am ceva la muncă, nu pot lăsa, mă dau afară. Dar luna viitoare aranjez și vin. Ai grijă de mama. Vă trimit de medicamente, orice trebuie, spune-mi tu.

„Luna viitoare.” Am strâns telefonul în mână și am zis „bine, tată”, pentru că ce altceva să-i spui unui copil pe care l-ai crescut și pe care nu-l mai poți convinge de nimic. A doua zi a venit transferul. Bani de medicamente, mulți, mai mulți decât ceruserăm. Am plătit tot ce trebuia. Le-am dus Lenuței, la spital, cutiile alea colorate, și i-am zis: „Uite, Marius a trimis. Zice că vine luna viitoare.”

Ea a zâmbit. Un zâmbet care mi-a rupt inima mai tare decât plânsul. Și a șoptit, cu buzele uscate:

— Vine băiatul. Trebuie să mă fac bine până vine băiatul. Să nu mă găsească urâtă și bolnavă.

Luna viitoare care n-a mai venit

Am adus-o acasă după trei săptămâni. Am urcat-o eu, ținând-o de subsuoară, treaptă cu treaptă, până sus, în pat. Prima grijă a ei, slabă cum era, a fost la camera lui Marius. „Ai aerisit sus, Gheorghe? Ai schimbat cearșafurile? Dacă vine și găsește praf?” Am mințit-o că da, deși nu intrasem acolo de o lună. În noaptea aceea am urcat, am deschis fereastra și am făcut eu patul, stângaci, cum m-am priceput, ca să nu o mint a doua zi.

A venit decembrie. Lenuța număra zilele pe calendarul din bucătărie, cel de la moară, cu poze de tractoare. „Poate vine de Crăciun”, zicea, ca în toți anii. A făcut, de pe scaun, dirijându-mă pe mine la aluat, un cozonac cu mac, „de-al lui Marius”. L-am pus pe raft, învelit în ștergar. A stat acolo până s-a uscat și l-am dat la găini, fără să-i spun.

Marius a sunat de Crăciun. Zece minute. I-a spus mamei că o iubește, că îi pare rău, că are David examene, că biletele sunt scumpe în sărbători, că vine în primăvară, sigur, de Paște. Lenuța a ținut telefonul la ureche cu amândouă mâinile, ca pe ceva sfânt, și a zis doar: „Bine, mamă. Te aștept. Am grijă de patul tău.” După ce a închis, s-a uitat la mine și, pentru prima dată în 22 de ani, n-a mai zis „poate vine”. A zis doar atât:

— L-am pierdut de mult, Gheorghe. Numai că eu tot îi mai fac patul.

N-a apucat Paștele. S-a stins într-o dimineață de februarie, liniștită, cu mâna în mâna mea. L-am sunat pe Marius. A plâns la telefon, un plâns adevărat, sfâșiat, de om care înțelege prea târziu. A zis că vine la înmormântare. N-a venit nici atunci. „Nu mi-au dat viza la timp pentru avion, tată, jur că am încercat, am stat la coadă…” Poate era adevărat. Nu l-am întrebat a doua oară. Am îngropat-o pe Lenuța fără fiul ei, între vecini și rude, cu preotul de la noi, iar la parastas am pus, din obișnuință, farfuria cu marginea albastră la capul mesei. Nimeni n-a îndrăznit s-o miște.

Băiatul acela nu mai există

Acum sunt singur în casa cea frumoasă. Duminica pun două farfurii, nu trei. A mea și a Lenuței, pentru că pe a ei n-o pot lua din dulap fără să simt că o îngrop încă o dată. Locul gol de lângă mine e mai mare decât toată casa asta cu acoperiș nou și gard vopsit verde.

Ieri am șters praful de pe polița din sufragerie. Am luat în mână poza lui Marius, cea din rama de lemn, făcută în ziua în care a plecat. Am suflat praful de pe sticlă și m-am uitat lung la el. Are 24 de ani în poza aceea. Zâmbește, cu punga de sport pe umăr, cu tot viitorul înainte. Și mi-am dat seama, ținând rama în mâinile astea bătrâne, de un lucru simplu și cumplit: băiatul acela nu mai există. Băiatul de 24 de ani care mi-a promis la poartă că se întoarce a rămas în poză. Omul de 46 de ani din Spania, cu casa lui, cu David al lui, cu viața lui, e altcineva. Un străin bun, care trimite bani. Eu tot pe cel din poză îl aștept. Și pe el nu-l mai aduce nimeni înapoi.

Am pus rama la loc. Am urcat sus, în camera lui. Am deschis fereastra, am scuturat perna cea bună și am schimbat cearșafurile. Pentru mine. Pentru ea. Pentru un băiat de 24 de ani care nu mai vine. Pun în continuare lavandă între ele, cum făcea Lenuța, și las fereastra deschisă până se aerisește bine. E singurul fel în care o mai țin pe nevastă-mea lângă mine — făcând patul unui om care nu se mai întoarce.

Voi câți mai țineți un loc gol la masă pentru cineva plecat departe? Câți mai aerisiți o cameră, mai puneți o farfurie în plus, mai spuneți „poate vine de Paște”? Spuneți-mi în comentarii — poate, dacă suntem mai mulți, ne e mai ușor.