Am plecat din Vaslui la 24 de ani cu un rucsac în spate și cu o vorbă aruncată peste umăr, de pe treapta autocarului: „Mă întorc într-un an, mamă.” Ea stătea în poartă, cu o batistă mototolită în mână, și dădea din cap de parcă m-ar fi crezut. Cred că și eu mă credeam atunci.
Aveam un an în cap. Doar un an, cât să strâng niște bani, să pun un acoperiș nou și să mă întorc om așezat. Din anul ăla s-au făcut 19.
Am ajuns la Torino cu 40 de euro în buzunar și cu numărul de telefon al unui băiat din Bârlad care spăla vase într-un restaurant de lângă gară. M-a băgat și pe mine la spălat vase. Apoi am cărat mobilă pe scări, în spinare, la oameni care nici nu se uitau la tine. Apoi iar vase, alt restaurant, alt cartier. Așa au trecut, unul câte unul, toți anii ăștia — cu mâinile în apă fierbinte și cu spatele îndoit sub dulapuri străine.
În fiecare primăvară făceam același lucru. Îi trimiteam mamei bani printr-un transfer de la un magazin din centru și pe urmă o sunam. Și de fiecare dată îi spuneam aceeași vorbă:
— La vară vin sigur, mamă. Anul ăsta vin.
Iar ea râdea încet, cu râsul ăla subțire al ei, și zicea:
— Vino, tată, că te aștept. Ți-am pus gutui pe pervaz, să ai când vii.
Venea vara. Veneau și facturile. Venea și câte un prieten care-mi zicea că e păcat să pierd o lună de muncă tocmai acum, că vara se câștigă cel mai bine. Și rămâneam. Îmi spuneam că banii sunt mai importanți. Că o ajut mai mult trimițând, decât stând degeaba lângă ea.
Credeam că banii înseamnă grijă. Trimiteam și mă simțeam liniștit, ca un om care și-a făcut datoria. Nu pricepeam, prostul de mine, că ea nu voia banii. Ea voia doar să mă vadă intrând pe poartă.
Îmi povestea la telefon lucruri mărunte, de parcă erau mari. Că a văruit bucătăria. Că vecina de la trei i-a adus plăcintă. Că a pus iconița pe care i-o lăsasem eu la plecare — una mică, de lemn, pe care o dusesem cândva în rucsacul meu — pe noptieră, lângă pat, „ca să te am aproape când mă culc”. Eu ascultam cu jumătate de ureche, obosit, cu televizorul pornit în spate. „Da, mamă. Bine, mamă. Te sun eu.”
Anii ăștia toți, mama a îmbătrânit singură într-un apartament la etajul 3, într-un bloc din Vaslui. Singură la masă. Singură de sărbători. Singură când i se strica robinetul și trebuia să bată la ușa vecinilor. Iar eu, la mii de kilometri, îmi numărăm turele și îmi ziceam că mai e timp. Că o să vină și anul în care chiar mă întorc.
Anul ăsta, primăvara, am făcut transferul ca de obicei. Am pus banii, am îndesat bonul în buzunar și, seara, am sunat-o.
A sunat o dată. De două ori. De 5 ori. Nu răspundea.
Am sunat iar. Nimic. Mi-am zis că poate a coborât la vecina, că poate n-aude bine, că a lăsat iar telefonul în bucătărie. Am mai încercat peste o oră.
Și atunci mi-a răspuns. Dar nu era vocea ei. Era o voce de femeie mai tânără, pe care o cunoșteam vag — vecina de palier, cea de la trei. Vorbea rar, apăsat, ca un om care caută cuvintele și nu le găsește pe cele bune.
— Cătălin… tu ești? Cătălin, dragul meu…
Am rămas cu telefonul lipit de ureche și cu o frică pe care n-o mai simțisem niciodată.
— Da, eu sunt. Ce e cu mama? De ce aveți dumneavoastră telefonul ei?
A tăcut o clipă. O clipă cât un an.
— Cătălin… mama ta s-a stins aseară. În somn, liniștită. Am fost lângă ea. Am chemat salvarea, dar…
Nu mai auzeam nimic. Mă uitam la o vitrină de magazin din Torino, la niște pantofi așezați pe raft, și nu înțelegeam cum de mai stau acolo pantofii aceia, cum de mai merge lumea pe stradă, cum de nu s-a oprit totul.
— Cum adică s-a stins? am zis prostește. Vorbisem cu ea acum două săptămâni. Mi-a spus că e bine. Că a pus gutuile pe pervaz.
Vecina a început să plângă în surdină.
— Era slăbită de mult, dragul meu. Dar nu voia să-ți spună, ca să nu te sperie. Zicea mereu: „Nu-l chema degeaba, că el muncește acolo, sărăcuțul, și-i e greu.”
Și pe urmă mi-a spus lucrul care m-a rupt în două. Mi l-a spus rar, apăsat, ca și cum ar fi știut că fiecare cuvânt o să mă însoțească toată viața.
— Aseară, înainte să adoarmă, m-a rugat să mă uit pe geam. Zicea că vii. Că i-ai spus la telefon că vii cu trenul. M-a întrebat de vreo trei ori dacă a ajuns trenul de la București. „N-a ajuns Cătălin? Uită-te, poate întârzie.” Aia au fost ultimele ei cuvinte. Te aștepta, Cătălin. Te-a așteptat până în ultima clipă.
Am ajuns acasă abia la înmormântare
Mi-am luat bilet de avion în noaptea aia și pe urmă un tren, și pe urmă un autobuz vechi care mergea spre Vaslui hurducăind pe toate gropile. Aceleași gropi peste care trecusem la 24 de ani, în sens invers. Numai că atunci plecam plin de planuri, iar acum mă întorceam cu 19 ani în spate și cu o valiză de vinovăție pe care n-aveam s-o mai las jos niciodată.
Am ajuns dimineața. Blocul era la fel, doar mai scorojit. Am urcat la etajul 3 cu picioarele grele, tot repetând în cap o rugăciune fără cuvinte.
Ușa era descuiată.
Vecina mi-a spus mai târziu că mama lăsa mereu ușa descuiată în ultimul timp. „Zicea că, dacă vii pe neașteptate și ea doarme, să poți intra fără s-o trezești.”
Am împins ușa și am intrat în casa în care crescusem. Mirosea a var proaspăt — chiar văruise, cum îmi spusese. Și mai era un miros, dulce-acrișor, de la niște gutui puse pe pervazul din bucătărie, îngălbenite, aproape trecute, dar puse acolo. Pentru mine. „Să ai când vii.”
În dormitor, patul era făcut. Nu desfăcut, nu răvășit, cum îl lasă un om bolnav. Făcut cu grijă, cu cearșaful întins și perna bătută, ca pentru cineva care mai vine acasă. Ca pentru mine.
Pe noptieră era iconița. Iconița mea de lemn, cea pe care o cărasem cândva în rucsac și pe care i-o dădusem în poartă, la plecare. Era acolo, lângă pat, cu lemnul tocit de atâta ținut în mână. M-am așezat pe marginea patului și am luat-o. Era caldă. Sau mie mi s-a părut că e caldă.
Și atunci, sub iconiță, am văzut caietul.
Un caiet vechi, dictando, cu coperta îndoită la colțuri. L-am deschis fără să știu ce e. Și mi s-a oprit inima.
Erau numere. Pagină după pagină, an după an, mama scrisese cu mâna ei tremurată, în stânga sus, câte o dată, și lângă ea un număr. „Azi mai sunt 214 zile până vine Cătălin al meu.” „Azi mai sunt 118 zile.” „Azi a zis că vine la vară. Mai sunt 96 de zile.” „S-a făcut vară și n-a venit. Dar vine la anul. Sigur.”
Ani întregi. În fiecare an își începuse socoteala din nou, plină de speranță, numărând zilele până la vara în care „vine sigur”. Și în fiecare an ștergea totul și o lua de la capăt, fără să scrie o vorbă de reproș. Nicăieri, în tot caietul acela, nu era un cuvânt de supărare. Doar numere care se micșorau, se apropiau de zero — și pe urmă o luau iar de la început, de la câteva sute.
Am întors filele cu mâinile tremurând, până la ultima pagină scrisă.
Data era de acum câteva zile. Scrisul, mai firav ca oricând. Scria: „Azi mi-a zis la telefon că vine cu trenul. Mâine. Mai e o singură…”
Și acolo se oprea. Fără număr. Nu mai apucase să scrie câte zile mai sunt. Pentru că nu mai era niciuna. Pentru că, în capul ei, a doua zi eu coboram din tren și intram pe ușa aia pe care o lăsase descuiată.
M-am prăbușit cu caietul la piept, acolo, pe patul făcut pentru mine, și am plâns cum nu plânsesem în 19 ani. Am plâns pentru toate primăverile în care i-am trimis bani în loc să-i trimit chipul meu. Pentru toate „te sun eu, mamă” spuse cu televizorul pornit. Pentru gutuile pe care le pusese degeaba pe pervaz, an după an, așteptând un fiu care avea mereu altceva mai important de făcut.
Îi trimisesem bani cât să nu-i lipsească nimic. Și îi lipsise singurul lucru pe care nu i-l puteam trimite prin transfer: eu.
Am rămas în casa în care ea mă așteptase
Înmormântarea a fost mică. Preotul, câțiva vecini, două femei bătrâne care o știuseră de-o viață. Una dintre ele m-a luat de mână și mi-a zis: „Vorbea numai de tine, maică. Se lăuda cu tine în tot blocul. «Băiatul meu e la Torino, muncește, mi-a trimis iar bani.» Era mândră de tine, să știi.”
Mândră de mine. Iar eu nu fusesem în stare să mă urc într-un avion nici măcar o dată în 19 ani, cât să stau o săptămână lângă ea.
N-am mai plecat înapoi. Am dat un telefon la Torino și am spus că nu mă mai întorc. M-am mutat în apartamentul mamei, cu patul ei, cu iconița pe noptieră, cu caietul pus la loc de cinste, în sertar. Am găsit de lucru la o firmă de mobilă din Vaslui — tot mobilă car, dar acum o car acasă, în orașul meu.
În fiecare primăvară pun gutui pe pervaz. Nu le mănâncă nimeni. Stau acolo, se îngălbenesc, se trec. Dar nu pot să nu le pun.
Și în fiecare seară, înainte să sting lumina, iau iconița în mână, mă uit la patul făcut și îi spun cu voce tare, ca și cum m-ar auzi:
— Am ajuns, mamă. Am ajuns cu trenul. Iartă-mă că am întârziat 19 ani.
Voi când v-ați sunat ultima oară părinții doar ca să-i auziți vocea — nu pentru o vorbă anume, ci doar ca să știe că v-ați gândit la ei?
📖 Notă despre această poveste
Povestea de mai sus este fictivă, dar se inspiră din întâmplări care se petrec în viața reală. Scopul ei este să atragă atenția asupra unor situații prin care pot trece oamenii din jurul nostru. Personajele și numele lor sunt imaginare, iar întâmplările descrise nu sunt corelate cu instituțiile sau cu locurile menționate.
Imaginile care însoțesc povestea sunt generate cu inteligența artificială și au rol strict ilustrativ — persoanele din imagini nu există în realitate și nu trebuie confundate cu persoane reale. Orice asemănare cu persoane, fapte sau locuri din realitate este pur întâmplătoare.
Îți place ce citești?
Urmărește-ne pe Facebook ca să nu ratezi articolele noi.