Bunicul a plantat nucul din fața porții în 1956 și, din prima zi, îl striga „tovarășe” – iar când l-am întrebat de ce, mama a zâmbit și mi-a spus că e singurul tovarăș care nu l-a turnat niciodată la Securitate…

„Bună dimineața, tovarășe.”

Așa începea fiecare zi în curtea bunicului meu, în satul Bogata, din județul Mureș. Bunicul Gheorghe ieșea în prag cu cana de cafea aburindă în mână, cobora cele trei trepte de ciment și se ducea drept la poartă. Acolo se oprea, își dregea glasul și saluta. Nu pe bunica, nu pe vecini, nu pe mine.

Saluta nucul.

Eram mic și mi se părea cel mai firesc lucru din lume. Toți copiii au un bunic ciudat, îmi ziceam. Al meu vorbea cu un pom. Îl bătea prietenește pe coajă, îi spunea cum a dormit, se plângea de reumatism și de prețul motorinei, apoi se întorcea în casă mulțumit, de parcă purtase cea mai importantă discuție a dimineții.

Seara, aceeași poveste. Înainte de culcare mai făcea un drum până la poartă. „Noapte bună, tovarășe”, zicea, și abia după aia încuia.

Nucul ăla era bătrân și gros. Bunicul îl plantase în primăvara lui 1956, când avea 30 de ani — un puiet subțire cât degetul meu de copil. Până l-am prins eu, se făcuse un uriaș. Coaja i se crăpase în pătrate adânci, ca un caldarâm vechi ridicat de rădăcini, și îmi plăcea să-mi vâr degetele în crăpăturile alea. Pământul de la rădăcină era bătătorit și lucios, călcat de mii și mii de pași — ai bunicului mai ales, dus și întors, dimineața și seara, ani la rând.

Vara ne adăpostea pe toți sub el. Bunica întindea o pătură în umbra lui și curăța fasole, eu mă jucam cu mașinuțe în praful de la rădăcină, iar frunzele foșneau deasupra noastră cu un sunet gros, ca o respirație. Când bătea vântul mai tare, tot pomul se legăna și parcă îți răspundea. Poate de-aia bunicul vorbea cu el. Parcă avea cu cine.

Am crescut și am început să pun întrebări.

— Bunicule, de ce-i zici nucului „tovarășe”?

Bunicul mijea ochii și zâmbea pe sub mustață.

— Pentru că el chiar e, zicea. Singurul adevărat.

Atât. Nu-mi explica mai mult. Îmi punea o mână grea pe cap, mă întorcea spre casă și-mi spunea să nu mai calc florile bunicii.

Eu m-am născut în 1991 și n-am prins nici măcar o zi din vremurile alea despre care vorbeau bătrânii cu jumătate de gură. Pentru mine „tovarăș” era un cuvânt de la televizor, dintr-un film vechi. Pentru bunicul meu fusese altceva. Fusese un cuvânt pe care trebuia să-l spui. La primărie: „tovarășe primar”. La cooperativă: „tovarășe contabil”. Copiii la școală: „tovarășa învățătoare”. Un cuvânt lipit de tine ca o haină pe care nu ți-o alesese nimeni și pe care nu ți-o puteai da jos.

Ce am înțeles de mic e că bunicul nu era singurul „ciudat” de pe uliță.

Vecinul de peste drum, nea Ilie, avea un obicei la fel de năstrușnic. Când își răsucea țigara pe prispă, îi vorbea tutunului: „Hai, tovarășe tutun, nu mă lăsa.” Îl auzeam peste gard și râdeam. Iar Saveta, vecina de la colț, o femeie uscată și iute la gură, își striga capra din fundul curții cu glas de comandant: „Vino încoace, tovarășa capra, că te belesc!” Capra, firește, nu venea.

Mie mi se părea un joc al bătrânilor, ceva ce înțelegeau numai ei. Abia mult mai târziu am priceput că nu era deloc un joc. Fiecare își găsise câte un „tovarăș” al lui — un pom, un pumn de tutun, o capră râioasă — și-l saluta apăsat, cu un respect batjocoritor pe care ani întregi nu îndrăzniseră să-l arate în altă parte.

Într-o vară, aveam vreo 9 ani, l-am prins pe bunicul lângă nuc și n-am mai vrut să plec până nu-mi spunea adevărul.

— Bunicule, spune-mi drept. De ce-i zici „tovarășe”? De ce tocmai nucul?

Bunicul s-a rezemat cu palma de trunchi, a tăcut o vreme lungă și s-a uitat în lungul uliței, de parcă verifica dacă nu trage cineva cu urechea. Apoi a oftat adânc.

Nu mi-a răspuns el în ziua aia. A intrat în casă, s-a așezat greoi pe scaun și i-a făcut semn mamei. Mama a lăsat lucrul din mână, s-a așezat lângă mine și m-a luat de umeri.

— Vrei să știi de ce, da? a zâmbit ea trist.

Am dat din cap.

Și mama mi-a spus atunci ceva ce n-am să uit cât trăiesc.

Singurul tovarăș care nu l-a turnat niciodată

— Bunicul tău a urât cuvântul ăsta toată viața, a început mama încet. Nu pentru cum sună. Pentru ce-a pățit din cauza lui.

Și mi-a povestit.

Prin anii ’50, când bunicul era tânăr și abia se însurase cu bunica, lucra la cooperativă. Era un om vesel, cu gura mare, îi plăcea să spună glume. Într-o iarnă, la un pahar, a spus și el o glumă despre conducere — una din alea pe care le spuneau toți pe atunci, în șoaptă, la câte o nuntă sau la tăiat porcul. Un om de la masă a râs cu el, i-a dat un ghiont prietenesc, i-a mai turnat un pahar. Un om pe care bunicul îl socotea prieten. Îi zicea „tovarășe”, ca la toată lumea, dar în capul lui era mai mult decât atât — copilăriseră împreună, păscuseră vacile pe același deal.

Peste trei zile au venit după bunicul.

Mama nu știa toate amănuntele, că bunicul nu le spunea nici ei tot. Știa doar că l-au luat, că l-au ținut zile bune și că l-au întrebat mereu aceleași lucruri: ce-a spus, cu cine, cine i-a băgat în cap. Bunicul a negat, a tăcut, a răbdat. L-au speriat, l-au amenințat, apoi i-au dat drumul, cu un avertisment care i-a rămas în oase toată viața. A venit acasă alt om — mai tăcut, mai atent la cine trece pe uliță, cu obiceiul de a se uita peste umăr înainte să spună orice.

Și, când a ieșit, primul lucru pe care l-a aflat a fost cine-l turnase.

Tovarășul lui. Prietenul din copilărie. Cel care râsese cu el la masă.

— De-aia, a zis mama, și mi-a strâns puțin umărul. De-aia n-a mai avut niciodată încredere în cuvântul ăsta. Pentru bunicul tău, „tovarăș” a rămas mereu omul care râde cu tine la masă și te toarnă a doua zi.

În primăvara aia, în 1956, bunicul a luat un puiet de nuc și l-a pus în fața porții. L-a udat, i-a bătătorit pământul în jur și, când s-a ridicat, în loc să intre în casă, i-a spus, jumătate în glumă, jumătate în serios:

— Bună dimineața, tovarășe.

Bunica l-a auzit de la geam și a crezut că-i vorbește ei. A ieșit în prag râzând, l-a întrebat ce face. Iar bunicul, care nu se pricepea să spună lucruri mari, i-a răspuns simplu:

— Ăsta măcar nu mă toarnă.

De atunci n-a mai lipsit o zi. Ploaie, ninsoare, arșiță — dimineața și seara, bunicul se ducea la poartă și-și saluta tovarășul. Nu pe cel de la primărie, nu pe cel de la cooperativă. Pe singurul care nu putea să scrie nimic despre el, care nu putea să-l cheme nicăieri, care nu-i cerea nimic. Un tovarăș care doar creștea și făcea umbră și, din când în când, câte un pumn de nuci.

Vecinii au priceput, cred, mai repede decât mine. N-au întrebat niciodată de ce. Doar și-au găsit, fiecare, câte un tovarăș al lui. Era felul lor de a râde de o frică pe care n-o puteau spune cu voce tare. Un sat întreg care saluta pomi, capre și pungi de tutun — și, prin gluma asta amară, își lua înapoi, în șoaptă, un cuvânt care le fusese furat.

În seara de 22 decembrie 1989

Mama mi-a povestit și seara aceea, deși ea o trăise, nu o auzise de la alții. Avea grijă când o spunea, ca și cum ar fi atins ceva fierbinte.

Era 22 decembrie 1989. Toată casa stătea lipită de televizor. Se schimba ceva, se vedea pe fețele oamenilor de la oraș, în glasurile care tremurau, în cuvintele pe care nimeni nu îndrăznise să le rostească vreodată tare. Bunica plângea, mama nu-și găsea locul, iar bunicul — bunicul stătea drept pe scaunul lui, cu mâinile pe genunchi, și nu zicea nimic.

La un moment dat s-a ridicat. Și-a luat scurta de pe cuier, și-a pus căciula și a ieșit în frigul de afară. Mama a crezut că i s-a făcut rău și s-a dus după el, dar s-a oprit în prag.

Bunicul stătea la poartă, lângă nuc, în întunericul de decembrie. Ninsese puțin peste zi, iar coaja crăpată avea fâșii albe în adânciturile ei. Bunicul, un om de 63 de ani care nu plângea niciodată, plângea acum cu fața ridicată spre crengile golașe. Și-a pus palma pe trunchi, așa cum făcea în fiecare dimineață, și i-a vorbit cu un glas gros, sugrumat:

— Gata. S-a terminat. De mâine ești prietenul meu. Am terminat cu tovărășia.

Mama zice că a rămas în ușă și n-a îndrăznit să iasă. Simțea că nu e treaba ei să vadă. A intrat înapoi în casă și l-a lăsat singur cu pomul, așa cum fusese mereu, cei doi, la poartă.

De a doua zi, bunicul și-a schimbat salutul. „Bună dimineața, prietene”, zicea acum. Uneori, din obișnuință, îi mai scăpa „tovarășe” — 33 de ani de deprindere nu se șterg peste noapte — și atunci se corecta singur și râdea de el, bătea pomul pe coajă și zicea: „Iartă-mă, prietene, greu se dezvață omul.” Iar eu, copil, credeam că e doar un fel de a vorbi al bunicilor.

Abia în ziua în care mi-a povestit mama am înțeles că nu salutase niciodată un pom. Salutase libertatea de a nu-i mai fi frică. O ținuse ascunsă în fața porții aproape 60 de ani, sub forma unui nuc pe care nimeni nu-l putea aresta.

Frunza din sicriu

Bunicul a murit în 2015, la 89 de ani. Într-o vară, liniștit, în casa lui, cu nucul plin de frunze la poartă. Eu aveam 24 de ani și mi-l amintesc și acum, în ultimele luni, sprijinit de trunchiul ăla, tot mai gârbov, tot mai mic pe lângă pomul care se făcuse cât toată poarta.

La priveghi, în camera din față, era liniște și miros de ceară și de busuioc. Vecinii veneau, se așezau, tăceau. Nea Ilie, bătrân și el acum, s-a oprit în prag, s-a uitat la poartă, apoi la sicriu, și n-a zis nimic. Doar a dat din cap, o singură dată, ca și cum ar fi salutat pe cineva.

Înainte să se închidă sicriul, am văzut-o pe mama ieșind în curte. S-a dus la poartă, s-a întins și a rupt o frunză verde de nuc, una singură, lată și sănătoasă. A intrat înapoi și a pus-o încet, lângă mâna bunicului.

M-am apropiat de ea, cu gâtul strâns.

— De ce, mamă?

Mama nu s-a întors spre mine. Se uita la frunza aceea verde, așezată pe pânza albă.

— Pentru că tovarășul lui trebuie să-l însoțească, a zis. Cel care nu l-a turnat niciodată. Nu poate să plece singur, după aproape 60 de ani.

Am înțeles atunci de ce spusese „tovarăș”, și nu „prieten”, deși bunicul îl rebotezase de mult. Pentru că, între ei doi, cuvântul acela nu mai era o rușine. Îl luaseră înapoi. Îl făcuseră al lor. Era, până la urmă, cel mai frumos lucru pe care i-l putea spune: că a fost singurul tovarăș adevărat pe care l-a avut vreodată.

Nucul a rămas la poartă. Nimeni nu s-a atins de el. Face umbră, face nuci pe care le adună copiii de pe uliță, își crapă coaja mai adânc în fiecare an. Casa a rămas în familie, poarta e aceeași, doar treptele de ciment s-au mai tocit.

Sâmbăta trecută am fost la Bogata. E toamnă acum, s-a mai răcorit, iar seara am ieșit la poartă să fumez o țigară, așa cum ieșea și bunicul, doar că el ieșea să vorbească, nu să fumeze. M-am rezemat cu spatele de trunchiul crăpat, am simțit sub omoplați pătratele alea de coajă pe care le pipăiam când eram copil, și pământul bătătorit sub tălpi, lucios și tare de la atâtea drumuri.

Nu știu ce m-a apucat. Poate dorul. Poate doar curiozitatea. Am ridicat privirea printre crengi și am șoptit, ca un prost:

— Bună seara, tovarășe. Sau prietene, cum preferi tu acum?

În clipa aia a trecut un vânt mai tare prin curte și frunzele s-au mișcat toate deodată, cu foșnetul ăla gros pe care-l țin minte de când mă știu. Știu că era doar vântul de toamnă. Știu. Dar am rămas acolo, cu țigara stinsă în mână, până s-a făcut întuneric de tot, și mi s-a părut, o clipă, că nu sunt singur la poartă.

Voi câți ați avut în curtea bunicilor un pom, o capră sau vreo altă ființă botezată în glumă „tovarăș”, ca să se poată râde de o frică pe care n-o puteau spune tare? Și, dacă îl mai țineți minte — mai trăiește azi copacul acela?