Aveam 16 ani și vindeam roșii în piață când m-a văzut un coleg de clasă și a râs de mine să audă toată lumea. I-am răspuns o singură propoziție și a plecat fără să mai zică nimic…

Piața din Târgoviște abia se trezea, plină de miros de roșii coapte și pământ ud, când Cătălin s-a oprit fix în fața tarabei mele și a început să râdă tare, să audă toată lumea.

— Tu nu erai tocilarul clasei? a zis, arătând cu bărbia spre lădițele din fața mea. Ce cauți aici, cu roșiile?

Aveam 16 ani și-mi petreceam vara dintre clasa a X-a și a XI-a în spatele unei tarabe de lemn, între lădițe cu roșii și ardei grași pe care îi crescusem cu tata în grădina din spatele casei. Mâinile îmi erau negre de pământ, șorțul, pătat, iar în urechi îmi bâzâia gălăgia pieței — cântarul zăngănind, cucoanele tocmindu-se, un difuzor care striga prețul la cartofi.

Nu era prima dimineață în care stăteam acolo și nici nu mă rușinam. Mă trezeam pe întuneric, încărcam lădițele în roaba veche și, până se făcea ziuă, aveam prețurile scrise cu mâna pe niște cartonașe. Roșiile noastre erau dulci, coapte în grădină, nu forțate — și se vindeau repede. Doar că, în dimineața aia, printre cumpărători a apărut și Cătălin.

Am simțit cum îmi ard obrajii.

Nu era singur. În spatele lui, doi băieți dintr-o clasă mai mare rânjeau și ei. Purta adidași albi, de-ăia care costau cât câștigam eu într-o săptămână bună, și ținea în mână un pahar de cafea de la cofetăria din centru, aia cu vitrine mari, unde ai lui aveau 2 magazine.

— Serios, băi, a continuat el, și mai tare. Tocilarul care lua numai note de 10 stă cu roșiile în piață. Stai să-ți fac o poză, s-o vadă toată clasa.

S-a auzit un hohot. Femeia de la taraba de brânză de lângă mine s-a oprit din cântărit. Un domn mai în vârstă, care tocmai alegea ardei din lădița mea, a ridicat capul.

Mi se pusese un nod în gât. Aș fi vrut să mă strecor sub tarabă, să dispar între lădițe. O clipă m-am gândit să râd și eu, să dau totul pe glumă, să scap mai repede.

Dar mi-am adus aminte de mâinile tatei.

De cum săpase el, gâfâind, cu pastila sub limbă, brazdele din care ieșeau acum roșiile pe care Cătălin le arăta cu atâta dispreț. De cum se sculase mama pe întuneric să lege pătlăgelele, cu degetele ei umflate de la diabet. Mi-am adus aminte cum îmi spusese tata, cu o seară înainte, punându-mi o mână pe cap: „Omul care muncește nu trebuie să-și plece capul în fața nimănui.”

Am pus jos punga pe care o țineam în mână. M-am uitat fix la el. Și, nu știu de unde, nu mi-a mai tremurat vocea deloc.

— Banii ăștia, Cătăline, i-am zis, plătesc pastilele de inimă ale lui tata și medicamentele mamei. Atât câștig eu aici, cu roșiile astea, cât să nu rămână ei fără tratament. Ai mei m-au învățat să-mi fie rușine doar dacă fur, nu dacă muncesc.

M-am oprit o clipă. În jur se făcuse o liniște ciudată. Parcă și difuzorul tăcuse.

— Pe tine ai tăi ce te-au învățat?

Cătălin a rămas cu paharul în mână și cu zâmbetul înghețat pe față. A deschis gura, dar n-a mai ieșit nimic din ea. Cei doi băieți din spatele lui se uitau acum în pământ. S-a întors și a plecat, repede, fără un cuvânt, printre tarabe, până s-a pierdut în mulțime.

Femeia de la brânză a clătinat din cap și mi-a spus încet: „Bravo, băiete.” Domnul cu ardeii a scos portofelul și, în loc de plasa lui obișnuită, mi-a cumpărat 3. „Să-i dai lui tac-tu multă sănătate”, a zis, și s-a dus și el.

Am rămas în spatele tarabei cu inima bătându-mi de parcă alergasem un kilometru. Abia acum îmi tremurau genunchii, când se terminase totul.

Iar seara, când m-am întors acasă cu lădițele goale și cu banii în buzunar, încă nu știam că partea cea mai grea a zilei ăleia abia urma — la masa din bucătărie, când aveam să-i povestesc lui tata tot ce se întâmplase.

Acasă mirosea a mămăligă caldă și a roșii coapte din lădițele pe care le lăsam peste noapte pe hol. Becul din bucătărie, cu abajurul crăpat, arunca umbre lungi și tremurătoare pe pereții văruiți. Tata stătea deja la masă, cu cămașa descheiată la gât, palid cum era mereu spre seară, iar mama tocmai răsturna mămăliga aburindă pe fundul de lemn.

Le-am povestit tot, în timp ce mâncam. Cum s-a oprit Cătălin, cum a râs de față cu toți, cum s-au întors oamenii spre mine. Și ce i-am răspuns.

Tata a lăsat lingura jos. N-a mai zis nimic o vreme. Apoi și-a întors capul spre fereastră, spre grădina care se topea în întuneric, și am văzut cum îi tremura bărbia. Nu voia să-l prind cu ochii umezi.

— Îmi pare rău, Andrei, a spus într-un târziu, cu glasul răgușit. Alți copii de vârsta ta se duc la mare, ies cu prietenii, râd. Iar tu stai în arșiță, în piață, pentru niște pastile de-ale mele.

Am vrut să-i răspund, dar m-a luat mama înainte. Și-a pus mâna pe umărul meu — mâna aceea cu degete îngroșate de la diabet, cu care lega roșiile în zori — și a zâmbit. Pentru prima dată în seara aceea. Pentru prima dată în multe zile.

— Nu-i pare rău, Costele, a zis ea încet. Uită-te bine la el. Nu-i pare deloc.

Și tata s-a uitat la mine. Lung. Cum nu se mai uitase până atunci.

După ce am strâns masa, mi-am scos banii din buzunar și i-am numărat pe mușamaua înflorată, la lumina becului. Nu erau mulți — câteva bancnote mototolite și un pumn de monede lipicioase de la roșii. Dar erau ai mei. Îi scosesem din pământul nostru, cu mâinile mele, și nimeni de pe lumea asta nu putea râde de ei. Am pus deoparte cât trebuia pentru pastilele tatei și pentru cutiile mamei, iar restul l-am îndesat într-o cutie de tablă ruginită în care strângeam de mic tot ce aveam.

Vara a curs mai departe, la fel. Mă trezeam pe întuneric, pe la 4 și jumătate, încărcam lădițele în roabă și porneam spre piață cu tata, când se simțea în stare, sau singur, când nu era. Orașul se trezea în urma noastră: felinare care se stingeau, câini care ne miroseau gleznele, mirosul cald de pâine dinspre brutărie.

Erau dimineți în care tata se oprea la jumătatea drumului, se sprijinea de un gard și-și punea pastila sub limbă, iar eu mă făceam că-mi potrivesc lădițele, ca să nu-l fac de rușine cu grija mea. Alte zile era vesel, glumea cu vânzătoarele, spunea că roșiile noastre sunt cele mai bune din piață pentru că-s crescute „cu inimă, nu cu chimicale”.

La sfârșitul fiecărei săptămâni treceam pe la farmacia de lângă piață și scoteam pastilele tatei și tot ce-i trebuia mamei — teste, ace, câte-o cutie. Farmacista, o doamnă cu ochelari, mă știa deja. Într-o zi, când i-am întins banii adunați bănuț cu bănuț, m-a privit peste ramă și mi-a zis:

— Tu ești băiatul care vinde roșii colo, în capăt? Mi-a povestit o clientă ce-ai pățit deunăzi. Bravo ție.

Am roșit și-am ieșit repede. Dar toată ziua aia am cărat lădițele mai ușor.

S-a întors după 2 săptămâni

Pe Cătălin l-am revăzut la vreo 2 săptămâni după dimineața aia.

Era tot o zi de piață, dar de data asta a venit singur. Fără băieții din spate, fără paharul de cafea, fără rânjet. S-a apropiat de tarabă cu mâinile în buzunare și s-a oprit la câțiva pași, de parcă nu era sigur dacă are voie să vină mai aproape.

— Salut, a zis.

— Salut, i-am răspuns și am continuat să aranjez ardeii.

A stat așa o vreme, mutându-se de pe un picior pe altul. Apoi a arătat spre lădiță.

— Dă-mi și mie un kilogram.

I-am cântărit, i-am pus roșiile în pungă. Mi-a întins banii și, când i-am luat, n-a plecat. A rămas acolo, uitându-se la lădițe, la cântar, la mâinile mele pline de pământ.

— Andrei, a zis într-un final, fără să mă privească. Ce-am zis atunci… n-a fost frumos. Îmi pare rău.

Am ridicat capul, surprins. El se uita undeva în pământ, între tarabe. Și atunci mi-a spus, dintr-o suflare, ceva la care nu mă așteptam. Că la el acasă nu-l așteaptă nimeni seara cu mămăligă caldă. Că ai lui pleacă la magazine dis-de-dimineață și se întorc noaptea, frânți și nervoși, că el mănâncă de cele mai multe ori singur, cu telefonul în față, și că nu-și amintea când se așezaseră ultima dată toți trei la o masă, ca lumea.

— Tu ai zis că ai tăi te-au învățat să fii mândru de ce faci, a spus. Pe mine nu m-au învățat nimic. Doar mi-au dat.

N-am simțit nicio bucurie răutăcioasă. Nici urmă. Mă uitam la băiatul ăsta care avea de toate și mi-am dat seama, acolo, între lădițele mele, că eu, cu mâinile negre de pământ și cu banii mototoliți din buzunar, aveam mai mult decât el.

— Hai, treci pe-aici când vrei, i-am zis. Îți dau cei mai buni ardei.

A zâmbit strâmb, a dat din cap și a plecat. De data asta, încet.

Spre sfârșitul lui august, când lădițele se împuținaseră și se simțea deja toamna în aer, domnul acela mai în vârstă — cel care-mi cumpărase 3 plase de ardei în dimineața cu Cătălin — a rămas la vorbă mai mult decât de obicei. Se numea domnul Ilie și avea o firmă mică de materiale de construcții, un depozit la marginea orașului. Nu cumpăra niciodată mult, dar întreba mereu de școală, de grădină, de tata.

— Andrei, mi-a zis, la vară, dacă vrei, treci pe la mine la depozit. Am nevoie de un băiat serios, care nu se ferește de treabă. Plătesc corect, iar de școală n-o să te-ncurce.

Mi-a lăsat un bilet cu un număr de telefon. L-am pus în cutia de tablă, lângă bani.

A venit toamna

S-a făcut septembrie. Am intrat în clasa a XI-a cu palmele bătătorite și cu pielea arsă de soare. În prima zi, în pauză, colegii se lăudau cu vacanțele — cine la mare, cine în Grecia, cine la bunici, la munte. Când a venit vorba de mine, m-am gândit o clipă să zic doar că am stat acasă și să schimb subiectul.

Dar n-a mai fost nevoie.

O colegă, Larisa, a cărei mamă venea des în piață, a spus cu voce tare, de față cu toată clasa:

— Andrei a muncit toată vara. L-am văzut, vindea roșii în piață, de dimineața până seara, pentru părinții lui.

M-am pregătit să roșesc, să aud iar un hohot. Dar în clasă s-a lăsat o liniște. O liniște altfel. Câțiva s-au uitat la mine altcumva — nu cu milă, ci cu un fel de respect pe care nu-l ceruse nimeni.

Cătălin stătea în ultima bancă. N-a râs. A ridicat ochii spre mine și mi-a făcut, scurt, semn din cap. Atât. Dar mie mi-a fost de-ajuns.

Când am ajuns acasă în ziua aia, tata stătea pe un scăunel în grădină, între ultimele rânduri de roșii. Era o seară blândă, cu lumina aceea aurie de septembrie, care se agăța de frunze. L-am întrebat ce face.

— Mă uit la ele, a zis. La ce-am făcut noi doi.

M-am așezat lângă el, direct pe pământ. Am stat așa, în tăcere, în mirosul de frunză de roșie strivită, până s-a aprins primul felinar la poartă.

— Andrei, a zis el la un moment dat, fără să se uite la mine. Tot ce-am putut să-ți las eu ție a fost o grădină și niște mâini care știu să muncească.

— Mi-ai lăsat destul, tată, i-am răspuns.

Și pentru prima dată în vara aia, l-am văzut zâmbind cu adevărat, din toată inima, fără să-și mai întoarcă fața de la mine.

Voi ați muncit de mici? V-a fost vreodată rușine că munceați sau, dimpotrivă, ați fost mândri? Povestiți-mi în comentarii — vreau să le citesc pe toate.