În prima mea seară ca ospătăriță, patronul m-a pus să merg în genunchi prin toată sala, „ca un cățel”, ca să-i distreze musafirii. A doua zi a intrat în restaurant femeia care semna salariile lui… și era fiica mea…

— În patru labe. De la ușă până la masa mea. Ca un cățel.

Am crezut că am auzit greșit. Muzica din difuzoare, clinchetul paharelor și râsetele de la mesele din jur păreau că se opresc undeva departe, în timp ce cuvintele astea rămâneau atârnate în aer, chiar deasupra capului meu.

Era prima mea seară acolo. Îmi legasem șorțul alb apretat de dimineață și, de emoție, îl netezisem de vreo zece ori cu palmele. Restaurantul mirosea a unt, a vin scump și a lemn lustruit. Fețele de masă erau atât de albe încât mi-era teamă să le ating.

Bărbatul care vorbise se numea Robert. Administratorul. Omul de care depindea dacă mai ai sau nu un loc de muncă a doua zi. În seara aia adusese niște invitați pe care voia să-i impresioneze.

— N-ai auzit? a repetat, mai tare, ca să-l audă toată sala. În patru labe. Adu-mi meniul ca un cățeluș. Musafirii mei vor să râdă puțin.

Unul dintre invitați a pufnit. Femeia de la masă și-a dus paharul la gură ca să-și ascundă zâmbetul.

M-am uitat în jur. La mesele din apropiere oamenii se prefăceau că nu aud. Un coleg de-al meu și-a lăsat privirea în podea și a început să șteargă un pahar care era deja curat. Nimeni n-a spus nimic. Nimeni nu s-a ridicat.

Mi-au dat lacrimile. Le-am simțit fierbinți și am strâns din pleoape ca să nu curgă. Nu de rușine. De frică. Pentru că, dacă plângeam, plecam. Și dacă plecam…

M-am gândit la Ilinca. La cei 4 ani ai ei, la felul în care adormise cu o seară înainte pe canapeaua din sufrageria unei prietene, cu obrazul lipit de brațul meu și cu păpușa fără un ochi strânsă la piept.

De luni de zile dormeam amândouă acolo, pe o canapea care se lăsa la mijloc, în casa cuiva care avusese milă de noi când n-a mai avut cine.

Peste 3 zile trebuia să dau prima tranșă de chirie pentru o garsonieră — 1.800 de lei pe care nu-i aveam încă. Un loc mic, cu o chiuvetă crăpată și o fereastră care dădea spre un zid. Dar al nostru. Îi promisesem Ilincăi că o să aibă patul ei.

Banii din seara aia, bacșișul dintr-o sală plină, erau exact ce-mi lipsea.

Așa că am făcut ceea ce nu credeam că sunt în stare să fac. Am pus meniul jos, pe parchet. M-am uitat o ultimă dată spre ușă, ca și cum cineva ar fi putut intra să oprească totul. N-a intrat nimeni.

Și m-am lăsat în genunchi.

Parchetul era rece prin colanții subțiri. Am mers palmă după palmă, genunchi după genunchi, de la ușă până la masa lui. Simțeam privirile ca niște ace pe ceafă. Cineva a râs scurt, apoi s-a oprit. Un pahar a fost pus jos prea tare.

Robert se uita la mine de sus, cu un colț al gurii ridicat, savurând fiecare secundă, în timp ce le explica invitaților ceva despre „cum se ține personalul în frâu”.

Când am ajuns lângă masă, i-am întins meniul de jos, cu mâna tremurând.

— Vedeți? le-a spus el invitaților. Așa se face.

M-am ridicat cu greu. Mă dureau genunchii. Mi-am netezit șorțul și m-am întors spre bucătărie cu spatele drept, deși pe dinăuntru mă prăbușeam. În baia de serviciu am plâns fără zgomot, exact două minute, cât mi-am dat voie. Apoi mi-am șters fața și m-am întors în sală. Aveam mese de servit. Aveam o chirie de plătit.

Robert a mai stat o oră. La plecare mi-a aruncat, în trecere:

— Să fii cuminte, fetițo. Mâine am o întâlnire importantă aici. Vreau să fie totul perfect.

N-am răspuns. Am strâns paharele. Am numărat bacșișul în palmă, în bucătărie, și mi-am zis că pentru Ilinca merită orice.

Nu știam atunci cine urma să intre pe ușa aia a doua zi. Și nu știam că femeia aceea avea să-i ceară lui Robert, cu o voce mai liniștită decât toate țipetele din lume, un singur lucru.

A doua zi, la ora prânzului

Am venit la muncă mai devreme, cu ochii încă umflați de la o noapte în care abia închisesem un ochi. Ilinca dormise liniștită lângă mine, iar eu mă uitasem în tavan și-mi repetasem că pot să duc orice, numai să nu rămânem pe drumuri.

Robert era deja acolo. Agitat, transpirat pe la tâmple, dădea ordine în toate direcțiile. Voia fețe de masă noi, voia flori la intrare, voia ca fiecare pahar să fie șters de două ori.

— Azi vin cei de la firmă, îl auzeam repetând. Cei care au cumpărat restaurantul. Vreau totul impecabil.

Se zvonea de vreo lună că localul fusese cumpărat de o societate nouă, dar nimeni dintre noi nu văzuse pe cineva „de sus”. Robert se purta ca și cum de ziua aia depindea toată cariera lui. Nu bănuia cât de adevărat era.

Pe la prânz, ușa s-a deschis.

A intrat o femeie într-un palton bej, cu părul strâns simplu la spate și cu un dosar subțire sub braț. Mergea fără grabă, calmă, în felul acela al oamenilor care nu simt nevoia să ridice vocea ca să fie ascultați. În spatele ei au intrat doi bărbați în costume.

Am scăpat tava din mână. Nu s-a spart nimic, dar zgomotul m-a făcut să mă lipesc de perete.

Era Corina. Sora mea.

Sora mea mai mare, singura care mă ținuse pe linia de plutire în lunile alea. Cea care îmi strecurase bani pentru scutece și pentru medicamente, deși eu îi înapoiam de fiecare dată jumătate și mă certam cu ea că nu vreau să trăiesc din mila nimănui. Nu-i spusesem unde mă angajasem. Voisem s-o sun abia după prima leafă, să-i zic mândră că mă descurc singură, că mi-am găsit un loc fără ajutorul ei.

Nu știusem niciodată numele firmei care cumpărase restaurantul. Nici nu-mi trecuse prin cap să întreb. Corina avea mai multe localuri, în mai multe orașe; pentru mine era doar „sora care muncește mult”. Nu făcusem niciodată legătura.

Robert a țâșnit spre ea, cu cel mai larg zâmbet al lui.

— Bine ați venit, doamnă! Vă rog, cea mai bună masă, chiar aici, lângă fereastră. Vă aduc imediat ceva de băut, din partea casei.

Corina nici nu s-a uitat la el. Ochii ei se plimbau prin sală, dintr-un obicei vechi, ca și cum număra scaunele. Și s-au oprit pe mine.

M-a văzut. A văzut șorțul, tava căzută, ochii mei roșii. A încremenit o clipă, iar între noi două s-a lăsat o tăcere care nu mai avea nimic de-a face cu restaurantul din jur.

— Roxana? a spus încet.

Nu i-am putut răspunde. Mi se pusese un nod în gât.

Robert a râs stânjenit, neînțelegând nimic.

— O cunoașteți pe fata asta? E nouă, abia a început ieri. Încă învață. Dacă a greșit ceva, vă asigur că…

— Taci, te rog, a spus Corina. Fără să ridice tonul. Doar atât.

În clipa aia s-a apropiat colegul meu, băiatul care în seara dinainte își ținuse privirea în podea. Era palid și i se vedea că nu mai doarme de rușine. S-a oprit lângă Corina și, cu voce joasă, dar destul de tare cât să audă și cei doi bărbați în costume, i-a spus tot. Cum mă pusese Robert să merg în patru labe. Cum râseseră invitații. Cum niciunul dintre noi nu făcuse nimic.

Am văzut cum se schimbă fața surorii mele. Nu a țipat. Nu a făcut scandal. A rămas dreaptă, cu dosarul sub braț, doar că i s-a înăsprit privirea și i-a albit un pic linia gurii.

S-a întors spre Robert.

— Dumneavoastră conduceți localul ăsta?

— Da, doamnă, eu sunt administratorul, a spus el, umflându-se puțin în pene. Cu cine am plăcerea?

Unul dintre bărbații din spatele ei a făcut un pas în față.

— Dânsa e doamna care semnează statele voastre de plată, a spus sec. Administratorul firmei care a cumpărat lanțul acum o lună.

Am văzut cum îi pică fața lui Robert. Încet, ca și cum cineva îi scotea aerul din el, bucată cu bucată. A înțeles în cinci secunde ce nu înțelesese toată seara dinainte: că omul pe care voia să-l impresioneze a doua zi era chiar femeia care semna hârtia din care își lua el salariul.

Un singur lucru

Corina s-a apropiat de el. Nu mai mult de un pas. Când a vorbit, a vorbit atât de calm încât a trebuit să mă apropii și eu ca să aud.

— Îți iei haina și ieși din restaurantul meu. Acum. Cheile și legitimația le lași la recepție.

— Doamnă, pot să vă explic, a bâiguit el. A fost o glumă, atât, o glumă între…

— Restul îl rezolvă departamentul de resurse umane, l-a întrerupt ea, tot fără să ridice vocea. O să primești decizia acasă, cu totul pe articol, cum scrie la lege. N-o să lipsească nimic. Dar aici, în sala asta, nu mai stai nici cinci minute.

Și a fost mai tăios decât orice țipăt. Robert a deschis gura, a închis-o la loc. S-a uitat spre invitații din ziua dinainte, care oricum nu mai erau acolo, apoi spre colegii care acum îl priveau pe el de sus. A înțeles că nu mai are pe cine să pună în genunchi.

Și-a luat haina de pe scaun cu mâini care nu-l mai ascultau. La recepție a pus cheile jos, exact așa cum pusesem eu meniul pe parchet cu o seară înainte. A ieșit pe ușă fără să se mai uite la nimeni.

Când s-a închis ușa după el, în sală s-a lăsat o liniște ciudată. Apoi Corina s-a întors spre mine. Toată asprimea îi dispăruse de pe față. Rămăsese doar sora mea.

— Vino încoace, a spus.

M-a luat de mână și m-a dus deoparte, lângă fereastra unde Robert voise s-o așeze. Mi-a dat la o parte o șuviță de pe frunte, așa cum făcea când eram mici și mă loveam prin curte.

— De ce nu mi-ai spus? m-a întrebat. De ce nu mi-ai spus că lucrezi aici? De ce nu mi-ai spus în ce hal ați ajuns?

— Pentru că voiam să reușesc singură, am șoptit. Voiam măcar o dată să te sun și să-ți spun că mă descurc. Că nu mai trebuie să-ți faci griji pentru mine și pentru Ilinca.

Corina a clătinat din cap și m-a strâns la piept, acolo, de față cu toată lumea, cu șorțul meu apretat mototolindu-se de paltonul ei bej.

— Prostuțo, mi-a spus în păr. Nu trebuie să te descurci singură. Trebuie doar să nu mă minți.

Am plâns amândouă, în picioare, lângă fereastra aia. De data asta nu m-am mai grăbit să-mi șterg fața.

În aceeași după-amiază am stat cu ea la o masă, nu în genunchi lângă ea, ci pe scaun, în față. Mi-a spus că garsoniera rămâne a mea, că-mi dă ea garanția și prima chirie, cei 1.800 de lei, și că i-i înapoiez când pot, fără grabă, dar că de data asta n-am voie să refuz. Mi-a mai spus că, dacă vreau, rămân să lucrez într-unul dintre localurile ei, dar nu ca să mă umilească nimeni, iar dacă nu vreau, găsim altceva împreună.

Peste trei zile am mutat lucrurile în garsonieră. Erau puține: două valize, o cutie cu jucării și păpușa fără un ochi. Ilinca a alergat de la ușă direct la patul ei, s-a aruncat în așternut și a rămas acolo, râzând cu fața în pernă.

— E al meu? m-a întrebat, neîncrezătoare.

— E al tău, i-am spus.

Seara, când s-a întunecat, am rămas mult timp în ușa camerei ei, uitându-mă cum doarme. Fereastra dădea tot spre un zid, chiuveta tot crăpată era. Dar pentru prima dată de foarte multă vreme, casa aia mică mirosea a noi, nu a mila nimănui.

M-am gândit la seara aceea, la parchetul rece prin colanți, la râsetele din spatele meu. Și m-am gândit că, dacă a doua zi n-ar fi intrat Corina pe ușă, eu tot m-aș fi ridicat de jos și tot m-aș fi întors în sală, pentru fetița care mă aștepta pe canapea. Nu pentru că Robert merita să fie servit. Ci pentru că Ilinca merita un pat.

Voi ce ați fi făcut în locul meu — v-ați fi lăsat în genunchi pentru chirie?