La 18 ani plecam la cules de roșii în Italia cu 40 de lei în buzunar, iar în sat toți râdeau: „ce să faci tu, fată needucată, fără școală?”. Astăzi exact aceleași femei îmi cer un loc de muncă în solariile mele…

Mama a numărat de trei ori cele 40 de lei pe mușamaua înflorată din bucătărie, i-a strâns într-o batistă albă și mi i-a îndesat în palmă exact când autocarul claxona la capătul uliței.

— Atât am, Mariana. Iartă-mă că nu-i mai mult.

Aveam 18 ani, un geamantan de carton legat cu sfoară și niște pantofi cu talpa deja crăpată. Afară, jumătate din sat ieșise la porți. Nu ca să-mi ureze drum bun, ci ca să se uite la mine ca la circ.

Geta, vecina de peste drum, stătea rezemată de gard cu mâinile în șorț.

— Unde te duci tu, fată needucată, fără școală? a zis, destul de tare cât s-o aud. Mai bine te măritai. Ce viitor ai tu?

Femeile din jurul ei au râs. Râsul acela l-am dus cu mine în autocar, peste tot drumul, și l-am ținut minte 7 ani.

Lăsasem școala după 6 clase. Nu pentru că nu-mi plăcea. Când aveam 14 ani, tata a murit într-un accident la fabrică, strivit de un utilaj într-o tură de noapte. Mama a rămas singură cu 5 copii și o pensie de urmaș care nu ajungea nici de pâine. Eu eram cea mai mare. Așa că mi-am pus caietele într-o cutie, le-am urcat în pod și m-am dus să muncesc cu ziua pe la vecini — la sapă, la cules, la spălat putini.

Cei 40 de lei din batistă erau strânși de mama bob cu bob, din ouăle vândute la piață. Îi văzusem cum îi punea deoparte, câte unul, într-o cutie de tablă. Nu m-a sărutat la plecare. Ne era amândurora frică să nu ne rupem dacă ne atingem. Doar mi-a spus, cu bărbia tremurând:

— Să nu te faci de râs. Și să mănânci, auzi? Să mănânci.

Drumul până în Puglia a ținut două zile. Am dormit cu capul lipit de geam, cu batista aia strânsă în pumn de parcă mi-ar fi luat-o cineva.

Baraca în care ne-au dus era la marginea unei ferme uriașe, între câmpuri care nu se mai terminau. Paturi supraetajate, câte 8 într-o cameră, un bec chior și miros de transpirație și de motorină. Femeia care ne-a primit ne-a împărțit saltele și ne-a spus, în italiană, ceva ce nu am înțeles. Am înțeles doar gestul: mâine, la 5, afară.

A doua zi dimineață am intrat prima oară într-o seră de roșii. Nu o să uit niciodată căldura aceea. Te izbea ca un perete. Aer gros, umed, dulceag, cu miros de roșii coapte și de frunză strivită, un miros care ți se lipea de gât. În câteva minute cămașa mi se udase de tot pe spate.

Ne-au arătat cum se culege: repede, cu amândouă mâinile, fără să strivești fructul, aruncând în lădiță. Ore în șir, aplecată. La prânz nu-mi mai simțeam spatele. Seara, palmele îmi erau numai bătături crăpate, iar în crăpături intrase zeama verde și acră a plantelor. Mă usturau de nu puteam ține lingura.

Patronul, un bărbat scund și gros pe nume Giuseppe, a trecut pe lângă noi spre seară. S-a uitat la mine, la mâinile mele, și a râs. I-a spus ceva vătafului, arătând din bărbie spre mine. Am prins un singur cuvânt, „romena”, și tonul. Mai târziu o fată din Craiova, care era acolo de doi ani, mi-a tradus:

— A zis că românca asta nu ține nici o săptămână.

M-am dus la culcare fără să mănânc, deși mama mă rugase. M-am întins pe salteaua de sus, cu fața la perete, ca să nu mă vadă nimeni. Am plâns încet, cu pumnul la gură. Îmi era dor de casă, de mama, de mirosul din bucătăria noastră. Mă durea tot. Și îmi răsuna în cap, în două limbi deodată, același lucru: „ce viitor ai tu?” și „nu ține nici o săptămână”.

Atunci am scos batista din buzunar. Am desfăcut-o pe genunchi și m-am uitat la ea în întuneric, deși nu mai era niciun ban în ea — banii îi dădusem pe drum, pe mâncare și pe taxa de transport. Rămăsese doar batista, cu mirosul mamei încă în ea.

Și mi-am spus, acolo, în baraca aceea: nu mă întorc. Nu mă întorc până nu se schimbă râsul ăla.

Șapte ani în care n-am plâns decât noaptea

Nu m-am întors. Am rămas 7 ani.

A doua zi m-am trezit la 4 și jumătate și am fost prima în seră. Mâinile mă usturau la fel, dar am strâns din dinți. Am cules mai mult decât în prima zi. A treia zi, la fel. Giuseppe nu mai râdea, dar nici nu se uita la mine. Nu-mi trebuia să se uite. Îmi trebuia doar salariul, pe care îl împărțeam în două: o parte într-un plic pentru mama, cealaltă într-un sac de pânză pe care îl țineam sub saltea.

Serile, când celelalte fete se prăbușeau de oboseală, eu adunam revistele pe care le aruncau italienii — reclame, ziare gratuite, foi de la supermarket. Nu aveam bani de dicționar, așa că învățam cuvintele de pe ele, unul câte unul, potrivindu-le după poze. „Offerta.” „Pomodoro.” „Lavoro.” Vorbeam singură noaptea, în șoaptă, ca să nu râdă nimeni de accentul meu.

După un an și jumătate înțelegeam tot. După doi, vorbeam ca ei. Când a venit un transport nou de sezonieri care nu se descurcau, vătaful m-a pus pe mine să le traduc. Așa am ajuns, fără să-mi dau seama, puntea dintre patron și oameni.

La 3 ani de când venisem, Giuseppe m-a chemat în biroul lui. Îmbătrânise, mergea greu. Mi-a spus, în italiana lui repezită, că are nevoie de cineva care să știe și limba oamenilor, și socoteala fermei. „Tu”, a zis, și a împins spre mine un caiet cu evidența sezonierilor. Fata care „nu ținea o săptămână” ajunsese să facă pontaje, să împartă munca, să spună la 200 de oameni unde și ce se culege.

Nu m-am îmbătat de asta. Am strâns și mai mult. Trimiteam acasă cât să-și repare mama acoperișul, să-și pună dinți, să nu mai numere ouăle. Restul, în bancă. Aveam un plan pe care nu-l spuneam nimănui, ca să nu-l râdă cineva înainte de vreme.

În al 7-lea an, am pus punct.

Când am coborât din autocar în satul meu, era o dimineață de mai. Nimeni nu m-a așteptat la stație în afară de mama, mai măruntă și mai căruntă decât o țineam minte. M-a privit, m-a pipăit pe obraz și a spus doar atât:

— Ai mâncat?

Am râs și am plâns în același timp.

Am ridicat solariile cu mâna mea, exact ca alea din Puglia

Nu am cumpărat mașină. Nu mi-am luat haine. M-am dus la primărie, apoi la doi oameni care aveau pământ lăsat în pârloagă la marginea satului. Am luat în arendă 8 hectare. Cu banii strânși sub salteaua aia și în bancă, am ridicat primele două solarii. Le-am făcut cu mâna mea și cu doi zilieri, exact ca alea din Puglia — numai că astea erau ale mele.

Primul an a fost cumplit. Am dormit iar pe o saltea, de data asta în baraca de scânduri de lângă solarii, ca să sar noaptea dacă dă înghețul. M-am speriat de fiecare grindină și de fiecare factură. Dar știam ce fac. Cunoșteam roșia mai bine decât știam să scriu fără greșeli. Iar roșia nu întreabă câte clase ai.

Roșiile mele s-au dus repede, întâi la piața din oraș, apoi la un lanț de magazine. Am mai luat pământ, am mai ridicat solarii. Astăzi am 30 de oameni angajați, mai toți din satele din zonă. Femei care leagă, care plivesc, care culeg. Iar într-o dimineață, la poartă, a apărut Geta.

Îmbătrânise. Ținea o pungă goală în mână, nu știu de ce, poate din obișnuință. Nu m-a recunoscut imediat. Când a înțeles că patroana solariilor despre care se vorbea în trei sate sunt eu, fata pe care o făcuse „needucată”, a lăsat privirea în pământ.

— Mariana, maică… n-ai vrea și tu o femeie la legat? Că eu mai pot încă…

Am tăcut o clipă. Aș fi putut să-i spun exact vorbele ei de la gardul acela, cuvânt cu cuvânt. Le știam pe de rost. Dar m-am uitat la mâinile ei, noduroase ca ale mamei, și mi-a trecut.

— Fii mâine la 6, Geta. Ți se dau bască și mănuși.

A dat din cap de mai multe ori, repede, și a plecat fără să mai spună nimic. Nu i-am cerut scuze și nici ea nu mi le-a cerut. Nu mai era nevoie. Munca ei la mine, cu salariul luat din mâna mea la sfârșit de lună, spunea mai mult decât orice reproș.

Nu-i singura. Vreo trei-patru dintre femeile care râdeau la gardul ăla lucrează acum la mine. Nu le port pică. Le dau de lucru cinstit, plătit la timp, ca lumea. E singura răzbunare care mi-a plăcut vreodată: să le fiu tocmai eu cea care le pune pâinea pe masă.

Ieri, la poartă, m-am văzut pe mine

Iar ieri s-a întâmplat ceva ce m-a răscolit mai tare decât toate.

Am auzit poarta și am ieșit din seră ștergându-mi mâinile de șorț. La poartă stătea o fată. Să tot fi avut 17 ani. Slăbuță, cu părul strâns la spate, îmbrăcată curat, dar sărăcăcios, din satul vecin. Se juca cu marginea bluzei, exact cum mă jucam și eu cândva.

— Bună ziua… am auzit că angajați, a zis încet. Dar eu… eu am doar 8 clase. N-am mai putut de-acolo.

A spus „doar 8 clase” cu o rușine pe care o cunoșteam prea bine. Aceeași rușine pe care mi-o vârâse Geta în suflet la 18 ani. Fata aștepta să râd. Se pregătise deja pentru „nu”.

M-am uitat la ea și, pentru o clipă, n-am mai văzut-o pe ea. M-am văzut pe mine, cu geamantanul de carton și cu 40 de lei într-o batistă.

— Cum te cheamă?

— Nicoleta.

— Nicoleta, mâine la 6 dimineața să fii în seră. Vino cu o bască pe cap și cu răbdare. Restul înveți aici. Nimeni nu s-a născut știind roșia.

A ridicat capul și m-a privit de parcă nu auzise bine. Ochii i s-au umplut de lacrimi, dar și-a mușcat buza să nu plângă — exact cum făcusem eu, cândva, pe salteaua de sus. A zis „mulțumesc” de trei ori și a plecat aproape alergând, întorcând capul o dată, parcă să se asigure că nu visase.

Seara m-am dus la mama. Stă acum într-o casă cu acoperiș nou, pe care i l-am pus eu, și cu geamuri termopan. Am găsit-o în bucătărie, la aceeași mușama înflorată — a păstrat-o, deși i-am cumpărat alta.

I-am povestit despre Nicoleta. A ascultat, a dat din cap, apoi s-a ridicat, a scotocit într-un sertar și a scos ceva. Batista albă. Aceea în care numărase cei 40 de lei, acum 21 de ani. O păstrase tot timpul.

Mi-a pus-o în palmă, la fel ca atunci.

— Ține-o tu de-acum, a zis. Eu mi-am făcut treaba cu ea.

Am strâns-o în pumn, exact ca fata de 18 ani din autocar. Numai că de data asta nu mai plângeam de frică. Plângeam pentru toate fetele de la noi care aud vorba aceea, „ce viitor ai tu?”, și-și îngroapă visul înainte să apuce să-l trăiască.

Câte fete de la noi își îngroapă visul pentru că cineva le-a spus, într-o zi, la un gard, că nu sunt destul de bune? Voi ce i-ați spune uneia ca Nicoleta, dacă v-ar bate mâine la poartă?