La 9 ani țineam punga la cântar în piață, în timp ce mama striga „mărar, leuștean, un leu legătura”, iar colegele mă porecliseră „aia cu noroi sub unghii” – acum, la 38 de ani, sunt singurul medic de familie din satul unde m-au râs…

La 5 dimineața, mâinile mele de 9 ani țineau punga deschisă la cântar, iar aburul din gura mea se amesteca cu ceața de deasupra tarabelor. Mama striga în piața din Slatina, cu vocea aia care spărgea frigul: „Mărar, leuștean, un leu legătura!” Eu număram.

Adunam în cap banii înainte să-i învăț la școală: 8 legături a 1 leu, plus 3 de mărar a 50 de bani, făceau 9 lei și 50 de bani, și rotunjeam mereu în favoarea femeii care cumpăra, ca să mai vină o dată.

Ca să ajungem acolo, plecam de acasă pe întuneric. 6 kilometri pe jos, de la marginea comunei până la șosea, cu sacoșele grele în mâini. Iarna, degetele mi se făceau roșii și apoi nu le mai simțeam deloc.

Mama îmi sufla în palme la câteva minute și-mi zicea: „Rabdă, Daniela, că la prânz îți iau o bomboană.” Bomboana aia, una singură, din banii zilei, era tot ce-mi doream între orele în care legam verdeața — nici prea strâns, că se rupea firul, nici prea slab, că se desfăcea legătura și femeile se supărau.

Nodul acela l-am învățat înaintea alfabetului.

Luni dimineața, la școală, veneam cu unghiile curățate de mama cu peria, dar tot rămânea ceva. Un semn. Colegele au găsit repede cum să mă cheme. „Uite-o pe aia cu noroi sub unghii”, șușoteau când treceam. Râdeau. Iar eu învățasem deja să nu plâng în fața lor — plângeam acasă, cu fața în pernă, ca să nu mă audă mama, care avea destule pe cap.

Aveam 13 ani când a venit omul de la fabrica din Slatina și a bătut la poartă seara. Tata, Gheorghe, lucra pe o schelă. A căzut. L-au dus la spital și 4 zile am stat toți în curte, cu ochii pe ușa de la Terapie. N-a mai deschis ochii.

A patra zi ne-au chemat înăuntru și mama ne-a strâns pe toți 3 de umeri, atât de tare că mă durea, dar niciunul n-a scâncit.

Din ziua aia, sâmbăta la piață n-a mai fost o corvoadă. A fost singura noastră pâine.

Mama a rămas cu 3 copii, cu o grădină de zarzavat și cu o casă în care iarna se făcea gheață pe geam pe dinăuntru. Eu eram cea mare. Marius avea 6 ani, Lenuța abia 2. Împărțeam totul în trei: mâncarea, hainele care treceau de la unul la altul și frica. Purtam paltonul unei verișoare, cu nasturii schimbați, și știam din priviri care fete de la liceu observaseră asta.

Ce nu știau ele era că, în banca din spate, eu terminam problemele de fizică înaintea tuturor. Nu pentru că eram mai deșteaptă. Pentru că, la o tarabă în frig, un copil învață să socotească repede sau pierde banii.

Profesoara de biologie, doamna Verginica, m-a chinuit odată la tablă cu sistemul circulator și, când am răspuns tot, s-a uitat lung la mine peste ochelari. După oră m-a oprit pe hol.

— Tu ce vrei să faci după liceu?

Am ridicat din umeri. Ce puteam vrea?

— Vino marțea și joia la mine acasă, mi-a zis. Fără bani. Să nu te aud că spui că nu-ți trebuie.

3 ani m-a meditat gratis. 3 ani, în bucătăria ei mirosind a gutui, mi-a pus în față cărți pe care noi nu ni le-am fi permis niciodată. Îmi zicea doar: „Învață, ca să nu mai depinzi de nimeni.”

Am dat la Medicină. Am intrat pe buget.

În anul întâi eram cea mai săracă din tot anul. Mâncam o dată pe zi. Împărțeam fiecare leu venit de acasă în trei: o parte mie, o parte mamei, o parte fraților. Colegele își luau cafea la automat de două ori pe zi; eu calculam dacă îmi ajunge pâinea până vineri.

Și, în fiecare seară, când închideam cartea, îmi apărea în minte piața aceea, ceața, vocea mamei strigând „un leu legătura” — și strângeam din dinți și mai învățam o oră.

Nimeni din anul meu nu știa că, în vacanțe, mă întorceam la tarabă.

Plăcuța de pe ușă

Am terminat facultatea și am intrat la rezidențiat, medicină de familie. Erau ani de gărzi, de somn furat pe scaune tari, de învățat cu ochii care-mi ardeau. Dar frigul de la 5 dimineața din piață mă vaccinase împotriva oricărei oboseli. Ce era o gardă de noapte pe lângă 6 kilometri prin ceață cu sacoșele în mâini?

Când mi-am dat ultimul examen, un coleg de an, băiat cumsecade, m-a chemat să lucrez cu el la o clinică privată din București. Salariul pe care mi l-a spus era mai mult decât câștiga mama într-un an întreg de tarabe. M-am dus acasă în seara aia și am pus banii ăia, în minte, lângă bomboana de 50 de bani. Și n-am putut.

M-am întors în comuna Dobroteasa, județul Olt. În satul unde mă porecliseră. În locul unde învățasem că un copil poate fi judecat după unghii.

Nu aveam cabinet. Nu aveam nimic. Dar în centrul comunei era o clădire părăsită, fosta bibliotecă, cu tencuiala căzută și cu porumbei în tavan. M-am dus la primărie și am cerut-o. Am semnat un comodat, mi-au dat-o în folosință pe zece ani, cu condiția s-o pun pe picioare pe banii mei.

Am pus-o. Din tot ce strânsesem din gărzi și dintr-un împrumut la Casa de Ajutor Reciproc, pe care l-am plătit trei ani. Am zugrăvit-o cu mâinile mele în serile în care meșterii plecau. Mama venea și freca geamurile, exact cum îmi frecase mie unghiile cândva.

În ziua în care am înșurubat plăcuța pe ușă, mi-au tremurat mâinile. Scria: „Dr. Daniela G. — medic de familie.” Am stat câteva minute în fața ei, în frig, și mi-am adus aminte de vocea aia de fetiță din spatele meu, de acum atâția ani: „aia cu noroi sub unghii”.

Aceleași mâini. Alt cuvânt scris deasupra lor.

„N-o să faci bani aici”

La o săptămână după deschidere, a venit primarul. Om nu rău, dar dintre cei care măsoară totul în profit. S-a uitat prin cabinet, la aparatura pe care o luasem în rate, și a clătinat din cap.

— Fată dragă, a zis el, ai făcut o treabă frumoasă aici. Dar să știi de la mine: aici e o comună de bătrâni. Jumătate au pensii de 900 de lei. N-o să faci bani în veci din locul ăsta. Puteai să rămâi la oraș.

M-am șters pe mâini de halat și l-am privit.

— Domnule primar, i-am spus, eu am plecat de aici de la o tarabă. Nu m-am întors să fac bani. M-am întors ca femeia care mi-a legat pătrunjel în mână la 5 dimineața să aibă unde să-și măsoare tensiunea fără să meargă 30 de kilometri până la Slatina.

N-a mai avut ce să-mi răspundă. A dat mâna cu mine și a plecat.

Bătrânii au început să vină. Întâi timid, apoi cu ciorbă în borcan „pentru doamna doctor”, cu ouă, cu un pui, cu ce aveau. Le luam, ca să nu-i jignesc, și le lăsam pe masă altora și mai săraci. Îi cunoșteam pe toți pe nume. Știam care doarme singur, care are băiatul plecat în Spania, care se teme mai tare de singurătate decât de boală.

Uneori, seara, rămâneam ultima în cabinet, cu lumina aprinsă, și mă gândeam că biblioteca asta, în care copil fiind nu îndrăznisem să intru pentru că-mi era rușine de hainele mele, era acum a mea. Că fetița care număra legături în cap ajunsese să pună diagnostice.

Fetița de la cântar

Luna trecută, într-o marți, am fost în piața din Slatina. Mă duc și acum acolo — nu la supermarket, ci la tarabe. Cumpăr de la femeile care stau în frig, pentru că știu ce înseamnă să treacă lumea pe lângă tine fără să se oprească.

Și atunci am văzut-o.

O fetiță de vreo 7 ani, cu o căciuliță trasă pe urechi, ținea punga deschisă la cântar în timp ce maică-sa striga: „Pătrunjel, mărar, luați pătrunjel proaspăt!” Copila avea mâinile roșii, umflate de frig, și le trăgea din când în când în mânecile hainei, apoi le scotea iar, pentru că trebuia să țină punga.

M-am oprit. Și n-am mai putut să plec.

Am stat acolo, pe loc, vreo 10 minute, fără să spun nimic. Oamenii treceau. Fetița mă privea nedumerită, poate crezând că mă hotărăsc dacă să cumpăr. Dar eu nu mă uitam la ea. Mă uitam prin ea, în urmă cu 29 de ani, la o altă fetiță care ținea exact aceeași pungă, cu exact aceleași degete înghețate, și care se ruga în gând să treacă mai repede orele ca să primească bomboana.

Nodul de la legătură era făcut la fel. Nici prea strâns, nici prea slab.

M-am apropiat de tarabă. Mama fetiței s-a luminat, gata să-mi vândă.

— Cât pătrunjel aveți? am întrebat-o.

— Vreo 20 de legături, doamnă. Vi le dau la un leu.

— Le iau pe toate, am spus. Și mărarul. Tot.

Femeia a rămas cu mâna în aer. A început să le adune, mișcată, mulțumindu-mi. I-am pus banii în palmă, mai mulți decât făcea marfa, și n-am lăsat-o să-mi dea rest.

Apoi m-am aplecat până la nivelul fetiței. I-am luat mâinile roșii în mâinile mele și le-am ținut o clipă, să se încălzească. Erau reci ca gheața și mici, atât de mici.

— Cum te cheamă? am întrebat-o.

— Ana, a șoptit ea.

— Ana, tu socotești banii în cap, când vinde mama?

A dat din cap că da, rușinată.

— Așa am făcut și eu, i-am spus. Am stat și eu aici, la cântarul ăsta, acum 29 de ani. Fix pe locul ăsta. Și uite că mi-a fost de folos că știam să socotesc.

Am scos din geantă o carte de vizită și i-am dat-o mamei.

— Dacă are febră, dacă tușește, dacă aveți nevoie de un medic și nu vă ajung banii — sunați. Nu vă costă nimic. Eu sunt doctorul din Dobroteasa. Și eu am fost fata care ținea punga.

Femeia a început să plângă, acolo, în piață, cu legăturile de pătrunjel în brațe. Nu de milă. De felul acela de emoție care te apucă atunci când cineva îți arată, dintr-odată, că drumul greu pe care mergi are și o ieșire.

M-am urcat în mașină cu tot pătrunjelul aia pe scaunul din dreapta, mult mai mult decât mi-ar fi trebuit vreodată. Nu-l voiam pe el. Voiam doar ca, măcar în ziua aia, o fetiță de 7 ani să nu mai stea încă trei ore cu mâinile în frig pe un cântar.

Am plâns tot drumul până acasă. Și în ceafă simțeam privirea mamei mele, care mi-a legat pătrunjel în palme la 5 dimineața, ca să pot ajunge, într-o zi, doamna doctor care oprește o mașină în fața unei tarabe.

Câte fete cu pătrunjel mai stau azi la cântar prin piețele noastre — și cine le va da o șansă?