După ce am intrat cu mașina în stâlp și abia mai respiram, cu umărul scos din loc, l-am sunat pe soțul meu să vină la spital. Mi-a scris: „Sunt la un prânz important cu o clientă, cheamă un taxi.” I-am răspuns un singur cuvânt: „Bine.” Nu știa că prânzul acela avea să-l lase și fără nevastă, și fără slujbă…

Am auzit sunetul înainte să simt durerea. Un pocnet umed, surd, ca o creangă udă frântă în două — numai că era umărul meu.

Zăceam pe trecerea de pietoni, cu obrazul lipit de vopseaua albă, și primul gând, absurd, a fost că-mi spălasem geaca cu o seară înainte. Deasupra mea, o femeie țipa. Un bărbat îngenunchease pe asfalt și-mi ținea capul, să nu-l mișc. La câțiva metri, mașina care mă lovise stătea de-a curmezișul străzii, cu farul făcut țăndări, iar din ea cobora un om alb la față, cu mâinile în cap.

Brațul drept nu mai era al meu. Îl simțeam ca pe o piatră fierbinte, atârnată de umăr într-un loc greșit.

— Nu vă mișcați, doamnă, a spus bărbatul de lângă mine. Vine salvarea. Stați liniștită.

Am vrut să-i spun că sunt bine, că mă ridic imediat, că am o cină importantă diseară. Din gură mi-a ieșit doar un sunet pe care nu mi-l cunoșteam.

Diseară. Cuvântul mi s-a agățat de minte ca un cui. Diseară era gala. Diseară trebuia să urc pe scenă, în rochia albastră pe care o țineam de două săptămâni în dulap cu eticheta pe ea, și să primesc premiul pentru care muncisem un an întreg. Dimineață îi amintisem lui Andrei, în bucătărie, peste ceașca de cafea.

— Vii și tu, da? Măcar diseară.

— Încerc, îmi spusese, fără să ridice ochii din telefon. Dacă nu mă ține clienta.

Clienta. Mereu clienta.

Salvarea a venit repede. M-au ridicat pe targă, m-au fixat cu niște curele și tot drumul până la spital am privit tavanul de tablă al mașinii zdruncinându-se. Umărul îmi urla la fiecare groapă. O paramedică tânără îmi vorbea încontinuu, mă întreba cum mă cheamă, în ce an suntem, dacă știu unde sunt.

— Cristina, am șoptit. Mă cheamă Cristina.

— Foarte bine, Cristina. Rămâi cu mine, da?

La camera de gardă, lumea se mișca în viteză. Mi-au tăiat mâneca gecii cu o foarfecă. Un medic mi-a pipăit umărul și a spus, către altcineva, două cuvinte din care am prins doar „luxație”. Durerea era atât de mare încât vedeam pete negre.

Și, totuși, primul lucru pe care l-am cerut, cu vocea sugrumată, a fost telefonul.

— E în buzunarul de la geacă, am spus. Vă rog.

Asistenta mi l-a pus în mâna stângă. Dreapta nu mai putea ține nimic. Ecranul era crăpat într-un colț, dar mergea. L-am deschis cu degetul mare, tremurând, și literele îmi jucau în fața ochilor, înmuiate de lacrimi pe care nici nu le simțisem pornind.

Am scris cu o singură mână, greșind și ștergând de trei ori aceleași cuvinte:

„Andrei, am avut un accident. Sunt la spital, la Urgențe. Mi-am scos umărul din loc. Vino te rog să mă iei.”

Am trimis și am rămas cu ochii pe ecran, cu telefonul tremurându-mi pe piept, în ritmul respirației.

Trei puncte. Scria. Se opreau. Iar scria.

Apoi a venit.

„Sunt la un prânz important cu o clientă, chiar acum. Nu pot să plec. Cheamă un taxi, te descurci. Vorbim diseară.”

Am citit mesajul o dată. De două ori. De cinci ori.

Zăceam pe un pat de spital, cu brațul scos din umăr, cu geaca tăiată pe mine, și soțul meu de 9 ani îmi scria să-mi chem un taxi.

N-am plâns. Ciudat, dar în clipa aia lacrimile s-au oprit brusc, ca și cum cineva ar fi închis un robinet. A rămas doar o liniște albă, curată, în care se auzeau foarte clar toate lucrurile pe care mă prefăcusem că nu le aud în ultimele 6 luni.

Toate joile în care „ieșea cu băieții” și se întorcea la miezul nopții, cu cămașa mirosind a un parfum de femeie care nu era al meu. Dulceag, cu vanilie. Nu-l cumpărasem niciodată.

Toate serile în care telefonul lui stătea cu fața în jos pe masă și se aprindea, și se tot aprindea.

„Ești paranoică, Cristina.” De câte ori îmi spusese asta? Până ajunsesem să-mi cer scuze. Să mă simt vinovată. Să cred că eu sunt cea care strică totul.

Am tastat cu degetul mare, încet, un singur lucru:

„E în regulă.”

Și chiar era. Doar că el încă nu știa ce pusese în mișcare cuvintele alea.

Asistenta cea tânără s-a întors lângă patul meu. Se uita la telefonul din mâna mea, apoi la mine, și în ochii ei era mila aia pe care o urăsc cel mai tare pe lume.

— Vreți să sunăm pe cineva? m-a întrebat blând. Un aparținător?

Am privit-o lung. Și atunci mi-a venit ideea.

Un singur telefon, dat cu mâna stângă

Nu m-am gândit la Andrei. M-am gândit la Radu.

Radu e fratele lui mai mare, cu 3 ani. Un om greoi, tăcut, cu palme late de bărbat care a muncit toată viața. Acum 3 ani, Andrei l-a convins să bage bani într-o firmă împreună — banii pe care Radu îi moștenise de la părinți, plus un credit pe care tot Radu îl garantase cu casa lui. Andrei era administratorul, cel cu vorba dulce și cu costumul călcat. Radu era cel care semnase la bancă și care tremura în fiecare lună pentru rate.

„Prânzul important cu clienta” era, de fapt, o masă la o terasă din centru, la care Radu stătea chiar în clipa aia. O știam pentru că Andrei mi-o spusese dimineață: „Vine și frate-miu, semnăm cu Roxana, e client mare.” Roxana. Numele îl auzisem de atâtea ori în ultimele luni, întotdeauna urmat de „e doar o clientă, Cristina, ce Dumnezeu”.

Am cerut apă. Mi-am umezit buzele. Am format numărul lui Radu cu degetul mare, iar la al doilea apel a răspuns, cu gura plină, pe fundal de zumzet de restaurant și tacâmuri.

— Cristina? Ce faci, fată? a râs el. Suntem la masă, tocmai…

— Radu, am spus, și vocea îmi ieșea foarte calmă, aproape blândă. Sunt la Urgențe. M-a lovit o mașină pe trecere acum două ore. Am umărul scos din loc.

S-a lăsat o tăcere. Am auzit cum pune furculița jos.

— Cum? Unde? Andrei știe?

— Andrei știe, am spus. Uite ce mi-a scris.

Și i-am citit mesajul. Cuvânt cu cuvânt. „Sunt la un prânz important cu o clientă. Nu pot să plec. Cheamă un taxi.”

Tăcerea de la celălalt capăt s-a făcut atât de adâncă încât auzeam doar respirația lui. Mi-am imaginat cum ridică ochii de la telefon și se uită peste masă, la fratele lui, care în secunda aia îmi tasta mie „descurcă-te”.

— Stai puțin, a zis Radu, foarte încet. Stai că… el chiar acum a scris ceva la telefon. Râdea. Zicea că-i de la un furnizor.

— Radu, am spus. Nu e client. Sunt 6 luni de când vine acasă noaptea cu parfumul ei pe cămașă. Vanilie. De 6 luni mă face pe mine nebună când întreb. Astăzi zăceam pe asfalt și primul om pe care l-am sunat a fost soțul meu. Iar el mi-a spus să iau un taxi ca să nu se ridice de la masa aia. Nu te sun ca să-l pârăsc. Te sun pentru că tu ai pus casa ta la bancă pentru afacerea lor.

N-a mai spus nimic multă vreme. Apoi:

— Vin la tine. Acum. La ce spital?

Ce s-a întâmplat la terasă

Ce s-a petrecut la acea masă am aflat abia peste câteva zile, bucată cu bucată, de la Radu, care nu e un om care înflorește lucrurile.

A pus telefonul jos. S-a uitat la Andrei, care râdea de ceva cu Roxana — o femeie tânără, frumoasă, cu unghiile lăcuite și cu un parfum dulceag pe care Radu avea să-l țină minte pentru tot restul vieții. Și l-a întrebat, simplu, de față cu ea:

— Cine te-a sunat adineauri?

— Un furnizor, a zis Andrei, fluturând mâna. Lasă, nu-i nimic important.

— Cristina m-a sunat pe mine, a spus Radu. E la Urgențe. A călcat-o o mașină. Are umărul scos din umăr. Și zice că ție ți-a scris acum o oră, iar tu i-ai spus să ia un taxi.

Radu spune că, în clipa aia, Roxana a pus și ea furculița jos. Că s-a uitat la Andrei altfel. Că întrebarea care i-a ieșit ei pe gură n-a fost „e adevărat?”, ci „ești însurat?”. Iar Andrei, care mințise atâta timp și pe atâția, a rămas cu gura deschisă, fără nicio minciună pregătită pentru situația asta.

Radu s-a ridicat. A scos din portofel banii pentru masa lui și i-a pus pe față de masă, lângă farfurie. Și i-a spus fratelui său ceva ce nu-mi mai iese din minte de când mi l-a repetat:

— Mama, Dumnezeu s-o odihnească, te-a crescut mai bine de-atât. Eu am pus casa mea chezășie pentru tine. De mâine mă duc la notar și ies din firma asta. Descurcă-te. Ție îți place cuvântul ăsta.

Și a plecat. A condus până la spital cu florile luate din prima benzinărie, niște garoafe roșii nepotrivite, și a stat cu mine pe holul de la Urgențe până când mi-au pus umărul la loc și m-au bandajat.

„E în regulă”

Andrei m-a sunat pentru prima dată la ora șapte seara, când eu eram deja externată și stăteam pe scaunul din față al mașinii lui Radu, cu brațul într-o eșarfă. N-am răspuns. A sunat a doua oară. A treia. Le-am numărat, apoi m-am plictisit să le mai număr. Peste 20 de apeluri, unul după altul, ca un om care abia acum, când i se surpa totul, își amintea că are o nevastă.

Apoi au început mesajele.

„Cristina, răspunde-mi.”

„N-am înțeles că e grav, credeam că e o zgârietură.”

„Radu a înnebunit, a zis că iese din firmă. Trebuie să vorbim.”

„Roxana nu înseamnă nimic, jur pe mama.”

Și, în cele din urmă, cel care spunea totul despre el:

„Ți-am chemat un taxi la spital, să te ia. De ce n-ai așteptat?”

Îmi chemase și el, până la urmă, un taxi. La ore după ce ceruse eu unul. Am citit mesajul acela și, pentru prima dată în ziua aia lungă, mi-a venit să râd. Un râs scurt, care m-a durut în umăr.

În seara aceea am dormit în apartamentul meu. Al meu — și nu spun asta ca să mă laud. Apartamentul îl moștenisem de la bunica, acum 11 ani, cu 2 ani înainte să mă mărit. Trecut pe numele meu la Cartea Funciară, dinainte de Andrei, dinainte de tot. Bun propriu. Cuvintele astea, pe care le înveți de obicei prea târziu, aveau să însemne, la divorț, că el nu avea ce să ceară din casa în care trăisem 9 ani. Nici o cameră. Nici un perete.

A venit a doua zi cu geanta lui, convins că ne împăcăm, că e „criza mea”, că trece. L-am lăsat în hol. Nu am țipat. Învățasem de la el cât de tare lovește liniștea.

— Andrei, i-am spus, apartamentul e al meu, de la bunica. Ai știut asta când te-ai mutat aici. Firma era pe banii lui Radu, ai știut și asta. Eu ce ți-am cerut ieri a fost un singur lucru: să vii să mă iei de la spital. Tu ai ales masa. Acum trăiește din masa aia.

— Unde să mă duc? a întrebat, și în glasul lui era o panică pe care n-o mai auzisem niciodată.

— Nu știu, am spus. Poate te descurci.

Divorțul a durat luni de zile, cum durează la noi, cu termene și cu hârtii. Radu s-a dus la notar și a ieșit din firmă, iar firma, fără banii lui, s-a stins ca o lumânare fără seu — Andrei rămăsese administrator peste niște datorii și un birou cu chirie neplătită. Roxana dispăruse din prima seară, cum dispar „clientele” când află că bărbatul nu e nici liber, nici bogat, ci doar mincinos.

Gala am pierdut-o, firește. În seara aceea eu eram la Urgențe. Dar premiul mi l-a adus o colegă a doua zi, acasă, o plachetă mică și rece pe care scria numele meu. Am pus-o pe polița din bucătărie, lângă ceașca din care băusem cafea în dimineața în care încă mai credeam că am un soț.

Umărul mi s-a vindecat mai repede decât aș fi crezut. Am făcut recuperare toată toamna, cu o kinetoterapeută răbdătoare care mă punea să ridic o minge de cauciuc, tot mai sus, tot mai sus. Azi îmi mișc brațul ca înainte. Doar când plouă mă mai înțeapă puțin, ca să-mi aduc aminte.

Radu trece pe la mine de sărbători. Mi-a rămas cumnat, deși fratele lui nu-mi mai e nimic. Îmi aduce un borcan de miere de la un om al lui de la țară și stăm de vorbă la aceeași masă din bucătărie. Nu vorbim despre Andrei. Vorbim despre altele.

Uneori, seara, mă gândesc la femeia care zăcea pe targă și tasta cu o singură mână, cu ochii înecați, „E în regulă”. Aș vrea să pot ajunge la ea, s-o iau de mână și să-i spun că da, chiar avea să fie în regulă. Doar că nu așa cum credea ea atunci.

Voi ce ați fi făcut cu acel „E în regulă”? Ați fi iertat, sau ați fi dat și voi acel telefon?