Toți colegii mei de la facultate din Cluj s-au însurat cu fete „de oraș”, cu joburi în corporații și poze din vacanțe scumpe. Eu, la 29 de ani, m-am întors în satul copilăriei să-mi cer în căsătorie vecina de peste drum — și în ziua nunții, un unchi băut m-a întrebat de față cu toți dacă nu-mi pare rău…

— Serios, te însori cu o fată de la țară?

Bogdan a pus paharul pe masă și a râs, iar ceilalți colegi de la birou au râs cu el. Eram pe o terasă din centrul Clujului, cu berea transpirată în față și cu luminile orașului tremurând în geamuri.

— O cheamă Mioara, am spus.

— Mioara, a repetat el, de parcă numele ăsta ar fi fost o glumă.

Toți băieții cu care terminasem facultatea se însuraseră cu fete „de oraș”. Neveste cu joburi în corporații, cu poze din Grecia și din Dubai, cu pantofi care costau cât salariul meu pe o lună. La petrecerile lor se vorbea despre credite, despre mașini și despre cărțile pe care le citea toată lumea în anul ăla. Eu tăceam și mă gândeam la satul de lângă Bistrița în care crescusem.

Pentru că în fiecare vineri, după program, urcam în mașină și făceam 3 ore pe drumul acela care se îngusta tot mai mult, până când asfaltul se preda și începea pământul. Acolo, peste drum de casa părinților mei, era o poartă albastră scorojită de soare. Și în spatele ei, Mioara.

O știam de când mă știam. De la 7 ani fugeam împreună prin livada de peri a bunicilor ei, ne umpleam buzunarele cu fructe tari și verzi și mâncam până ne durea burta. Ea avea două codițe și genunchii juliți și râdea cu gura până la urechi. Când am căzut din părul cel mare și mi-am rupt mâna, ea a plâns mai tare decât mine, de parcă osul ei se rupsese.

La școală îmi împrumuta creioanele. Îmi sufla la geografie. Împărțea cu mine sendvișul cu unt și zahăr pe care i-l punea maică-sa în ghiozdan.

Eu am plecat la liceu la oraș, apoi la facultate. Ea a rămas. A îngrijit-o pe bunică-sa până la capăt, a ținut gospodăria, a învățat să facă pâine de la zero — o frământa cu mâinile ei și mirosul acela de pâine caldă îmi umplea pieptul de fiecare dată când intram pe poarta ei vineri seara.

Nu se machia. Nu purta haine de firmă. Nu știa despre cărțile la modă. Dar când îi povesteam despre un proiect care-mi ieșise prost, mă asculta până la capăt, cu bărbia în palmă, fără să mă judece. Lângă ea respiram altfel.

Când i-am spus mamei că vreau s-o iau de nevastă, a lăsat lingura în oală și s-a întors încet spre mine.

— Vlad, mamă, tu ai carte, ai un serviciu bun în Cluj. De ce nu-ți găsești una educată, una cu facultate?

— Am găsit ce-mi trebuie, am spus.

— Lumea o să vorbească.

— Lasă lumea.

N-a mai zis nimic atunci. Dar am văzut cum strângea din buze de câte ori venea vorba de nuntă.

Am hotărât s-o facem în curtea casei. Fără restaurant cu sute de invitați, fără fotograf cu dronă, fără meniu pe cartonașe aurii. Mesele le-am întins sub nucul din mijlocul curții. Mâncarea au gătit-o mamele noastre, două zile în șir, cu oalele aburind pe plită. A cântat formația din sat, aceeași care cânta la toate nunțile de 30 de ani.

Eu am purtat costumul lui tata din anii ’90, ăla gri cu care se însurase și el. Croitoreasa din sat mi l-a ajustat pe umeri și pe talie, l-a călcat până lucea și mi-a spus, cu acele în gură:

— Îți vine mai bine decât orice costum de la magazin, băiete.

Mioara a purtat o rochie pe care i-o cususe bunică-sa cu ani în urmă, dinainte să moară, și pe care o ținuse într-un cufăr învelită în cearșafuri. Când a ieșit pe poartă în rochia aceea, cu un fir de busuioc prins în păr, mi s-a pus un nod în gât.

Toată ziua a fost caldă și plină. Copiii se fugăreau printre mese, bătrânii ciocneau țuică, focul din mijlocul curții trosnea și arunca scântei spre cerul care se întuneca. Mioara râdea lângă foc cu verișoarele ei, cu obrajii roșii de fericire.

Și atunci s-a ridicat unchiul Nelu.

Băuse. Se vedea. Se clătina puțin, cu paharul de țuică ridicat în mână, și a bătut cu furculița în sticlă până s-a făcut liniște la mese. Toate capetele s-au întors spre el. Formația a tăcut.

S-a uitat la mine, a zâmbit strâmb și a întrebat tare, ca să audă toată curtea:

— Băiete, tu care ai umblat prin lume, care ai carte și oraș și de toate… chiar nu-ți pare rău? Chiar te mulțumești cu asta?

Ce i-am răspuns unchiului Nelu

M-am ridicat de la masă.

Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji și cum toți ochii din curte se lipesc de mine. Undeva, o farfurie a zornăit și s-a oprit. Doar focul mai trosnea. Atât se mai auzea.

M-am uitat la Mioara. Râsul îi înghețase pe buze, iar mâna cu care ținea paharul îi tremura ușor. Se pregătea, cred, să audă o glumă care avea s-o doară. Am ținut-o o clipă cu privirea, ca să știe că nu.

Apoi mi-am pus paharul jos, plin, și am vorbit rar, ca să audă până la ultimul om de la mese.

— Unchiule, am zis. M-ai întrebat dacă nu-mi pare rău. O să-ți spun adevărul, de față cu toți.

Am tras aer în piept.

— Am 29 de ani. Am umblat, cum zici tu, prin lume. Am colegi în Cluj care s-au însurat cu fete frumoase, cu facultăți, cu joburi mari. Am fost la nunțile lor, în restaurante cu candelabre, cu sute de invitați pe care nu-i cunoștea nimeni. Și știi ce văd acum, la 2-3 ani după? Unii nu-și mai vorbesc. Alții se despart și-și împart casa prin avocați. Se uită unul la altul ca la niște străini cu care au semnat din greșeală o hârtie.

Mi se strângea gâtul, dar am mers mai departe.

— Mie mi-e frică de un singur lucru pe lumea asta. Nu de sărăcie, nu de gura satului. Mi-e frică să ajung să stau la o masă lângă o femeie și să n-avem ce ne spune.

M-am întors spre Mioara.

— Mai știi fântâna din curtea voastră? Scoteam apă cu ciutura și beam din cana aia de tablă, vara, până ne clănțăneau dinții de frig. Aveai codițe și genunchii juliți și-mi dădeai mie mărul cel mai mare, deși era al tău. De atunci te știu. Am plecat la oraș, am luat diplome, am câștigat bani — și în tot timpul ăsta, singurul loc unde am simțit că sunt cu adevărat acasă a fost peste drum, în spatele porții tale albastre.

Mioara își ștergea acum obrajii cu dosul palmei.

— Așa că nu, unchiule. Nu-mi pare rău. Singurul lucru de care-mi pare rău e că mi-au trebuit 29 de ani ca să înțeleg că tot ce căutam prin lume era la 20 de pași de casa mea. Și că ea a fost acolo, răbdătoare, în timp ce eu mă credeam deștept.

În curte s-a lăsat o liniște de puteai auzi focul respirând.

Și apoi, dintr-un colț, a început să bată cineva din palme. Una dintre verișoarele Mioarei, cu ochii înroșiți. Pe urmă alta. Pe urmă bătrânii de la masa din capăt, cu mâinile lor grele și bătătorite. În câteva clipe bătea toată curtea, iar formația a pornit deodată o horă, de parcă abia așteptase semnalul.

Prima care s-a ridicat a fost mama

Am crezut că vrea să mă tragă de mânecă, să potolească scandalul înainte să se ducă vestea prin sat. Dar a trecut pe lângă mine fără să mă atingă. S-a dus drept la Mioara, a luat-o de umeri și a strâns-o la piept. Am văzut cum îi tremurau umerii amândurora. Îi spunea ceva la ureche, încet, iar Mioara plângea și dădea din cap ca un copil.

Mai târziu, când am prins-o singură lângă oala cu sarmale, mama și-a șters ochii cu colțul șorțului și mi-a zis, fără să se uite la mine:

— Iartă-mă, Vlad. M-am uitat toată vara la ce n-are fata asta și n-am văzut ce are. O femeie care-ți frământă pâine cu mâinile ei și te ascultă seara nu se găsește cu facultatea. Asta o să te țină om.

Nu i-am răspuns nimic. Am luat-o doar de mână, așa cum n-o mai luasem de când eram mic.

Unchiul Nelu se așezase la loc, cu paharul între palme, cu privirea în pământ. Târziu de tot, când mesele se mai răriseră, a venit la mine, m-a bătut pe umăr cu o mână cât o lopată și mi-a zis, cu limba încă împleticită:

— Băiete, iartă un moș prost. Eu am întrebat ce m-au învățat alții să întreb, prostiile alea cu „partida bună”. Da’ tu ai răspuns ca un om care știe ce vrea. Am fost la o grămadă de nunți la viața mea. La asta îmi vine să plâng.

L-am îmbrățișat. Mirosea a țuică și a tutun, ca toți unchii de la toate nunțile. Dar în noaptea aia mi-a fost drag.

Focul se stingea, dar curtea era plină

Petrecerea a ținut până spre dimineață. Bătrânii au plecat pe rând, cu farfurii de mâncare învelite în șervete, urându-ne casă de piatră. Copiii au adormit pe scaune, cu capul pe brațele mamelor. Formația a strâns instrumentele, dar acordeonistul a mai zis că ne cântă „una singură, cadou”.

Am rămas cu Mioara lângă foc, care nu mai era foc, ci doar jar roșu care pâlpâia. Ea își scosese pantofii și stătea desculță în iarbă, cu firul de busuioc căzut de mult din păr. I-am pus haina mea, costumul lui tata, pe umeri.

— Chiar nu-ți pare rău? m-a întrebat încet, în glumă, dar nu chiar în glumă.

M-am uitat la ea, la curtea în care crescusem, la casa părinților peste drum de care se vedea poarta ei albastră în lumina becului de la stradă.

— Mi-a părut rău o singură dată în viață, i-am zis. Când aveam 19 ani și am plecat la facultate și te-am lăsat aici, crezând că fericirea e undeva departe, în alt oraș, la altă femeie. Zece ani mi-a trebuit să mă întorc. Restul vieții o să mi-l petrec recuperând.

Ea și-a lipit capul de umărul meu. Mirosea a fum de lemn și a pâine, mirosul acela care pentru mine înseamnă acasă.

Colegii mei din Cluj mai postează și azi poze din Santorini și din restaurante cu nume franțuzești. Le dau like. Nu-i invidiez. Eu am o poartă albastră peste drum, o femeie care mă așteaptă vineri seara cu pâinea caldă pe masă și o mamă care acum îi spune Mioarei „fata mea”.

Iar când mă întreabă cineva de ce m-am întors în sat să iau „o fată de la țară”, nu mă mai obosesc să explic. Zâmbesc și zic doar atât: pentru că unii oameni caută toată viața ceea ce eu am avut de la 7 ani, la 20 de pași de casă, și n-am fost în stare să văd decât acum.

Voi ce ați fi ales — inima sau „partida bună”? Și câți dintre voi mai au azi curajul să se întoarcă acasă, peste drum, la omul care i-a așteptat în tăcere?