Doctorul mi-a dat 4 luni. Am ieșit din cabinet și primul lucru pe care l-am făcut a fost să intru în magazinul din sat și să cumpăr semințe de roșii — pentru că roșiile se coc în 3 luni, și eu voiam neapărat să apuc să le mănânc…

— Patru luni. Poate cinci, dacă e Dumnezeu bun.

Atât mi-a spus doctorul, fără să ridice ochii din hârtii, de parcă mi-ar fi citit prețul la un kilogram de cartofi. Cancer la pancreas. Inoperabil. Un cuvânt pe care nici măcar nu știam să-l scriu ca lumea îmi tăiase viața în două, acolo, între un dulap cu dosare și o fereastră pe care se prelingea ploaia măruntă de martie.

Am ieșit pe hol ca un om beat. O femeie își certa copilul că-și udase geaca. Un bărbat vorbea la telefon despre niște facturi. Toți se mișcau mai departe, exact ca acum cinci minute, și niciunul, absolut niciunul, nu știa ce auzisem eu în spatele ușii aleia.

Aveam 61 de ani și, dintr-odată, îi aveam numărați.

Afară, în stație, ploaia cădea subțire și rece, din aia care nu te udă dintr-odată, ci ți se strecoară în oase pe nesimțite. Doi liceeni râdeau la un telefon. O bătrână își număra mărunțișul pentru bilet. Autobuzul întârzia, ca de fiecare dată. Iar eu stăteam acolo, cu sentința în buzunarul de la piept, și-mi trecea prin minte un singur gând, prostesc și încăpățânat: că n-am apucat să repar gardul.

Îl tot amânam de 6 ani. „La vară”, ziceam. „La toamnă, când mai scade treaba.” De parcă aș fi avut la dispoziție toate verile și toate toamnele din lume.

Când a venit autobuzul, nu m-am urcat în el. M-am întors și am intrat în magazinul din colțul pieței. Nici azi nu știu ce m-a împins acolo. Am mers direct la raftul cu semințe, la pliculețele alea colorate pe lângă care treceam de ani de zile fără să le văd. Am luat unul cu roșii. L-am întors pe dos și am citit, cu degetele reci: „Se coc în 90-100 de zile.”

90 de zile. 3 luni.

Am rămas cu pliculețul în palmă și am făcut singurul calcul care mai conta pe lumea asta. Dacă le pun acum, în martie, apuc să le mănânc în iunie. Dacă doctorul are dreptate, tot o să mai fiu aici. Dacă le pun, înseamnă că mai am o vară în față.

Am cumpărat 4 pliculețe. Roșii, castraveți, ardei și fasole. Femeia de la casă m-a întrebat dacă mai vreau ceva. Am vrut să-i spun că vreau tot. Că vreau timp. Că vreau înapoi cei 6 ani de gard neterminat. Dar am zâmbit și i-am zis că nu, mulțumesc, atât.

Am mers pe jos până acasă, vreo 4 kilometri, prin ploaie, cu pliculețele ascunse sub haină, la piept, să nu se ude. Și, pentru prima dată de nu mai știu când, m-am uitat cu adevărat la ce era în jurul meu. La salcia de la răscruce. La câinele lui Gheorghe, care mă lătra de 10 ani și pe care nu-l băgasem niciodată în seamă. La fumul care se ridica din hornuri. Totul era la fel. Și totul era altfel.

Acasă mirosea a ciorbă. Marioara pusese masa, așa cum o pusese în fiecare zi din cei 38 de ani de când eram împreună. M-a întrebat ce-a zis doctorul. Aveam totul pe limbă. Dar m-am uitat la mâinile ei bătătorite care tăiau pâinea și n-am fost în stare. Nu în seara aia.

— A zis că-s obosit, am mințit. Că trebuie să mă cruț și să mă odihnesc mai mult.

S-a luminat la față și mi-a mai pus un polonic de ciorbă. Eu mâncam și mă gândeam că n-am dreptul să pierd nicio zi mințind-o. Dar că, deocamdată, aveam nevoie de o noapte numai a mea, să înțeleg ce mi se întâmplă.

A doua zi, în zori, m-am dus în grădină. Pământul era rece și greu după ploaie. N-aveam sapa la îndemână și nu mi-a păsat. M-am lăsat pe genunchi și am început să sap cu mâinile goale, ca un apucat, cu unghiile pline de noroi negru. Săpam și-mi curgeau lacrimile, dar nu de frică. Nu știu cum să explic. Săpam de parcă îmi ceream iertare de la pământul ăla pe care-l amânasem, ca pe toate celelalte, o viață întreagă.

Și acolo, în dimineața aia, cu mâinile băgate în pământ până la încheieturi, am înțeles ceva ce nu crezusem că voi înțelege vreodată: nu-mi era frică. Nu fugeam de moarte. Pentru prima dată în 61 de ani, alergam spre viață.

Mai aveam atâtea de făcut înainte să-i pot spune Marioarei. Atâtea de reparat. Începând cu gardul acela pe care-l tot lăsasem pe „la anul”.

Gardul pe care-l amânam de 6 ani

M-am apucat de el chiar a doua zi. Am scos scândurile putrezite una câte una, le-am cărat la marginea grădinii și m-am dus cu căruța până la depozitul de la marginea comunei după unele noi. Bătusem drumul ăla de nu știu câte ori, dar niciodată ca să iau ce trebuia pentru gard. Mereu se ivea altceva. Mereu „mai era timp”.

Munceam de dimineața până se lăsa întunericul. Mă durea spatele, mă tăia oboseala pe la mijloc, uneori trebuia să mă așez pe o buturugă și să aștept să-mi treacă amețeala. Dar bateam cuiul următor. Și încă unul. Vecinul Gheorghe s-a oprit într-o zi la poartă, rezemat în furcă.

— Ce te-a apucat, Ilie, tocmai acum? Gardul ăsta îl amâni de când era Cătălin al tău copil.

Am râs. Prima dată râdeam de nu mai știam când.

— M-am săturat să tot amân, Gheorghe. Atât.

În 9 zile gardul era gata. Drept, vopsit, cu poarta care nu mai scârțâia. M-am dat câțiva pași înapoi și m-am uitat la el ca la un lucru mare. Un gard. Un amărât de gard. Și totuși stăteam acolo, în drum, cu o mândrie caldă în piept, cum nu simțisem la lucruri mult mai însemnate din viața mea.

În seara aia, când m-am întors în curte, cireșul din fața casei înflorise de tot. Bătea un vânt subțire și florile cădeau ca o ninsoare roz peste prispă, peste treptele de piatră, peste umerii mei. M-am oprit sub el. Marioara ieșise cu o cană de ceai și rămăsese și ea nemișcată, privind cum se scutură pomul.

Atunci am știut că nu mai pot. Că nu mai am dreptul.

— Marioara, am zis. Vino puțin lângă mine.

S-a apropiat. I-am luat cana din mână, am pus-o pe pervaz și i-am spus tot. Cuvânt cu cuvânt, așa cum îmi spusese doctorul. Cancer. Pancreas. Patru luni. N-am înfrumusețat nimic, pentru că femeia asta stătuse lângă mine 38 de ani și merita adevărul întreg.

N-a țipat. N-a plâns în hohote, cum mă temeam. A tăcut. A întors capul încet și s-a uitat lung la grădina proaspăt săpată, la brazdele drepte, la aracii pe care-i bătusem pentru roșii, la gardul cel nou care se vedea de acolo. Și a înțeles. A înțeles totul dintr-o privire — de ce săpasem cu mâinile goale, de ce reparasem gardul, de ce mă apucasem, la 61 de ani, să repar o viață întreagă într-o singură primăvară.

— De-aia, a șoptit. De-aia te-ai schimbat.

Mi-a luat mâna și mi-a strâns-o tare, cum n-o mai făcuse de mult. Florile de cireș cădeau peste noi și noi stăteam așa, doi bătrâni pe o prispă, ținându-ne de mână ca la început.

— Nu vreau lacrimi, i-am spus. Cât mai am, nu vreau să plângem. Vreau să trăim. Am prea multe de recuperat.

A dat din cap. Și-a șters ochii cu dosul palmei, a tras aer în piept și a zis, cu vocea aia a ei care punea lucrurile la locul lor de o viață:

— Atunci hai să trăim, Ilie.

Băiatul pe care nu-l îmbrățișasem niciodată

L-am sunat pe Cătălin a doua zi. E la Cluj de vreo 15 ani, are munca lui, viața lui, vine pe la noi de sărbători și pleacă repede. Ne vorbeam scurt la telefon, despre vreme, despre mașină, despre cât e de scump totul. Niciodată despre altceva. Așa fusesem eu toată viața: un om care nu știa să spună lucrurile importante.

Nu i-am zis de boală la telefon. I-am spus doar atât:

— Cătăline, vino până acasă. Nu de sărbători. Acum. Vreau să te văd.

A tăcut o clipă, pentru că nu-mi stătea în fire. Apoi a zis că vine în weekend.

A venit. Am stat toți trei la masă, în bucătărie, sub becul ăla galben care atârna de-un fir de când mă știu. Marioara făcuse sarmale. Am vorbit despre grădină, despre roșiile pe care le pusesem, despre gard. La un moment dat i-am povestit ce-mi spusese doctorul, simplu, fără dramă, ca să nu-l sperii. A lăsat furculița jos. I-au tremurat buzele.

Nu i-am mai lăsat timp să se prăbușească. I-am povestit despre semințe, despre cum socotisem eu că roșiile se coc în iunie, despre marea unde tot voiam s-o duc pe maică-sa. Am vorbit toată noaptea, mai mult decât vorbiserăm noi doi în toți anii dinainte.

Duminică, la plecare, când și-a pus geanta pe umăr și a dat să întindă mâna, cum făceam mereu, l-am tras spre mine și l-am strâns în brațe. Tare. Cu amândouă mâinile. A înlemnit o clipă — nu eram om de îmbrățișări, nu-l luasem niciodată așa, nici măcar copil nu-mi amintesc să-l fi strâns așa la piept. Apoi și-a lipit fața de umărul meu și l-am simțit cum tremură.

— Iartă-mă, i-am zis la ureche. Că am aflat abia acum să fac asta.

N-a putut să răspundă. A dat doar din cap, la pieptul meu. Și în drum spre poartă, spre gardul cel nou, s-a întors de trei ori să se mai uite la mine.

Marea, la 61 de ani

Pe Marioara am dus-o la mare în mai. Nu fusese niciodată. În 38 de ani de căsnicie, nu apucaserăm nicicând — mereu era secerișul, mereu erau animalele, mereu se găsea un motiv, mereu „la anul”. Am luat trenul până la Constanța și de acolo un autobuz până la un sat de pe malul mării, unde am închiriat o cameră la o gospodărie, ieftin, cu un pat, o masă și o fereastră prin care se auzeau valurile.

Când a văzut prima dată apa, întinsă până unde se termina cerul, Marioara a rămas cu gura întredeschisă, ca un copil. Ne-am scos amândoi încălțările, ne-am suflecat pantalonii și am intrat cu picioarele goale în apa rece de mai. Ne-a udat până la genunchi un val mai obraznic și am țipat amândoi și-am început să râdem — să râdem cu lacrimi, prostește, doi oameni cărunți ținându-se de mână în valuri, ca doi copii scăpați de sub ochii părinților.

— Ilie, mi-a zis ea, gâfâind de râs, de ce n-am venit noi mai devreme aici?

N-am răspuns. Nu era nevoie. Amândoi știam de ce. Pentru că amânaserăm. Ca proștii. O viață întreagă.

Am stat trei zile. Am mâncat pește la o terasă, am privit soarele scăpătând în apă, am dormit cu fereastra deschisă. Nu ne-am mai grăbit nicăieri. Pentru prima dată nu aveam nimic de terminat, nimic de amânat, nimic de făcut „mâine dimineață”. Aveam doar clipa aia, și clipa aia era plină până la refuz.

Roșia din iunie

Roșiile s-au copt în iunie, exact cum scria pe pliculeț. Doctorul spusese 4 luni, și uite că apucasem vara, apucasem culesul. Prima roșie am văzut-o într-o dimineață, agățată jos, roșie de tot, coaptă de soare. Nu m-am dus după sare, nu m-am dus după cuțit. M-am aplecat, am rupt-o de pe vrej și am mușcat din ea acolo, în picioare, în mijlocul grădinii.

Era caldă de la soare. Zeama mi-a curs pe bărbie, pe degete, pe încheietura mâinii. Și în clipa aia — jur pe ce am mai scump — a fost cel mai bun lucru pe care l-am gustat în toată viața mea de 61 de ani. Nu pentru că roșia era grozavă. Era o roșie ca oricare alta. Ci pentru că eram viu s-o mănânc. Pentru că o pusesem cu mâna mea în ziua în care mi se spusese că n-o să mai apuc nimic. Pentru că fusesem în stare, într-o primăvară, să întorc frica pe dos și s-o fac poftă de viață.

Marioara m-a strigat de la ușă. M-am întors spre ea cu roșia mușcată în mână, cu zeama pe bărbie, râzând ca un copil prins la furat. A venit lângă mine, a rupt și ea una și-am mușcat amândoi, în picioare, în grădina pe care o săpasem cu unghiile.

Usturoiul pe care n-o să-l culeg

Acum e octombrie. Florile de cireș s-au dus demult, roșiile s-au trecut, frunzele cad ruginii peste gardul cel nou. Sunt mai slab, mă obosesc mai repede, unele zile abia mă țin pe picioare. Am trecut de cele 4 luni pe care mi le dăduse doctorul — l-am păcălit cu câteva bune. Dar știu că nu mai e mult.

Azi-dimineață am ieșit iar în grădină. Am îngenuncheat pe pământul rece și am pus usturoi de toamnă. Cățel cu cățel, l-am înfipt în brazdă, cu mâna, așa cum mă învățase tata. Usturoiul de toamnă se culege abia la vară. Iar eu știu bine că n-o să apuc vara aceea.

N-are a face. O să-l culeagă Marioara. O să vină într-o dimineață de iunie, o să scoată căpățânile din pământ și o să știe — o să știe că ultimele mâini care au atins pământul ăla au fost ale mele. Că am fost aici. Că, până în ultima toamnă, am pus ceva în pământ pentru cineva care o să fie după mine.

M-am ridicat greu, mi-am scuturat genunchii de țărână și m-am uitat înapoi peste toată grădina. Gardul drept. Aracii goi. Brazda cu usturoi. Cireșul care la primăvară o să înflorească din nou, fără mine.

Nu regret decât un singur lucru. Că mi-a trebuit o sentință de 4 luni ca să învăț să trăiesc. Că am avut 61 de ani la dispoziție și i-am tot amânat, unul după altul, cu „las’ că mai e timp”. Că am descoperit abia la capăt că viața nu-i altceva decât o grămadă de „mâine” pe care le tot amâni până când, într-o dimineață de martie, cineva îți spune că nu mai ai niciun mâine.

Voi de ce mai așteptați? Tu ce amâni de ani de zile, cu „las’ că mai e timp”?