Bunica de 84 de ani m-a rugat s-o duc la gară pe ploaie, îmbrăcată cu rochia ei de la nuntă. Când am văzut cine coboară din trenul de Timișoara, mi-au tremurat mâinile pe volan…

— Raluca, vino să mă iei. Și îmbracă-te frumos, nu ca de obicei.

Era 7 dimineața și afară ploua de parcă se spărsese cerul. Bunica Steluța nu mă sunase niciodată la ora aia. La 84 de ani se trezea odată cu găinile, dar mă căuta abia pe la prânz, să mă întrebe dacă am mâncat. Acum vocea ei era altfel. Strânsă. Ca a unui om care ține ceva în piept de foarte mult timp și tocmai s-a hotărât să-i dea drumul.

— Ce s-a întâmplat, mamaie? Ți-e rău? am întrebat, căutând deja cheile de la mașină.

— Nu mi-e rău. Vino repede. Trebuie să ajung la gară până la 9.

Am rămas cu telefonul la ureche. Bunica mea nu mai ieșise din curte de luni de zile. Mergea de la pat la bucătărie ținându-se cu mâna de pereți, iar eu îi duceam pâinea și pastilele o dată la două zile. Și acum voia la gară. Pe ploaia aia.

M-am urcat în mașină în trening, cu părul prins la repezeală, și am condus până la ea prin băltoace. Când am intrat pe poartă, am înlemnit.

Bunica mă aștepta în prag. Dar nu bunica pe care o știam eu, cea în capot înflorat și papuci de casă, cu batic pe cap. Femeia din ușă purta o rochie albăstruie, lungă, cu nasturi mici de sidef până la gât și o broșă la piept. Părul, alb, era pieptănat și strâns cu grijă. Ținea în mână o batistă apretată și o poșetă veche, din piele crăpată, pe care n-o mai văzusem în viața mea.

— Mamaie… ce-i cu tine? am șoptit.

— Hai, că întârziem, a spus doar.

Când am apucat-o de braț s-o ajut la trepte, m-a izbit un miros pe care nu-l cunoșteam la ea: a naftalină și a levănțică, mirosul acela de haină ținută zeci de ani în fundul șifonierului, între cearșafuri și săculeți cu flori uscate. Rochia foșnea la fiecare pas. Era călcată de curând — se vedeau dungile.

Am ajutat-o să se așeze pe scaunul din față și i-am pus centura. Mâinile îi tremurau, dar nu de frig. Privea drept înainte, prin parbrizul pe care ștergătoarele abia făceau față.

— Unde mergem, bunico? De ce la gară?

— Aștept pe cineva. Vine cu trenul de Timișoara.

— Pe cine aștepți?

N-a răspuns. A strâns batista în pumn și a rămas așa, dreaptă, cu bărbia sus, o femeie de 84 de ani îmbrăcată de sărbătoare într-o dimineață ploioasă de toamnă, mergând spre o gară.

Am condus în tăcere. Ploaia bătea în acoperiș. Din când în când o priveam pe furiș și nu-mi venea să cred că lângă mine stă aceeași bunică pe care o știam de-o viață doar în capot, cu televizorul pornit pe telenovele și cu ciorba pe aragaz. Parcă întinerise cu 60 de ani. Parcă redevenise o fată.

Am parcat în fața gării vechi, cu tencuiala scorojită și cu ceasul mare oprit de ani de zile. Am luat-o de braț și am dus-o încet pe peron. Călca mărunt, dar nu se lăsa sprijinită mai mult decât trebuie. Ba chiar, când am ajuns sub copertină, s-a desprins de mine și a rămas singură în picioare, dreaptă ca o trestie, cu poșeta în față, cu ochii ațintiți pe șine.

— Bunico, stai jos pe bancă, plouă, o să răcești.

— Nu. Vreau să mă vadă în picioare.

Cine să te vadă? voiam să strig. Dar m-am uitat la ea — la felul în care își mușca buza, la felul în care își netezea încontinuu rochia pe șolduri, ca o mireasă înainte să intre în biserică — și n-am mai avut curaj s-o întreb nimic.

Trenul de Timișoara a intrat în gară cu 10 minute întârziere, scârțâind, aruncând aburi și stropi. S-au deschis ușile. Au coborât doi navetiști cu genți, o femeie cu un copil, un tânăr cu căști în urechi.

Și, la urmă, dintr-un vagon din capăt, a coborât încet un bătrân înalt, cu palton gri și pălărie, ținând în mână un buchet de garoafe roșii pe care ploaia le uda.

Bunica a scos un sunet mic, ca un oftat pe care-l ținuse 63 de ani.

Am simțit cum mi se face pielea de găină.

Iar când l-am văzut cum se oprește, cum o caută din ochi pe peron și cum se îndreaptă spre noi, mi-au tremurat mâinile — deși nu mai țineam niciun volan.

Doi bătrâni și o tăcere de 63 de ani

Bărbatul s-a apropiat cu pași rari, dar drepți. S-a oprit la o palmă de bunica. Și-a scos pălăria și a rămas cu capul descoperit în ploaie, cu firele albe lipite de frunte, ținând garoafele ude între noi ca pe o lumânare.

— Steluța, a spus.

Un singur cuvânt. Numele ei, rostit așa cum nu-l auzisem niciodată — nici tata, nici eu nu i-am spus vreodată altfel decât „mama” sau „bunico”. El i-a spus Steluța de parcă numele ăsta îi stătuse pe limbă șaizeci de ani.

— Aurele, a răspuns bunica.

Și atât. N-au mai zis nimic multă vreme. Stăteau față în față, doi oameni bătrâni pe un peron ud, și se priveau. Nu s-au îmbrățișat. Nu s-au sărutat. Bunica a întins o mână tremurândă, iar el a prins-o cu amândouă mâinile lui mari, noduroase, și a ținut-o așa, strâns, fără să spună un cuvânt. Garoafele picurau pe jos. Ploaia ne uda pe toți. Eu stăteam deoparte, cu cheile în pumn, și nu îndrăzneam nici să respir.

Am văzut cum bunica își mușcă buza, cum îi tremură bărbia, cum o lacrimă i se rostogolește pe obraz și se pierde în ploaie, ca să nu se vadă. Femeia care nu plângea niciodată. Femeia dură, care îmi zicea „lasă, măi, că trece” ori de câte ori mă vedea eu cu ochii înroșiți.

— Ai venit, a spus ea în sfârșit.

— Ți-am promis c-o să vin, a răspuns el. A durat mai mult, dar am venit.

Rochia din fundul șifonierului

I-am dus acasă la bunica. Pe drum n-au vorbit aproape deloc, doar mâna ei stătea peste mâna lui, pe bancheta din spate, și eu îi vedeam în oglindă și mi se strângea inima. Am făcut foc în sobă, am pus apă de cafea și m-am tras într-un colț al bucătăriei, pe scaunul de lângă aragaz, gata să plec dacă mi se cerea. Dar bunica m-a oprit.

— Stai, Raluca. E bine să știi și tu. Că oricum, după ce n-oi mai fi eu, tot n-o să afle nimeni.

Și mi-a spus. Cu cana de cafea în față, cu mușamaua în pătrate roșii și albe pe care o știam de când mă țin minte, cu Aurel tăcut lângă ea, mi-a povestit ceva ce ținuse ascuns 63 de ani.

În 1961 avea 21 de ani. El, Aurel, avea 23 și era din capătul celălalt al satului. Se cunoscuseră la o clacă, la desfăcat porumb, și de atunci nu-și mai luaseră ochii unul de la altul. Se întâlneau pe furiș, la fântână, la horă, în spatele bisericii. El îi cioplise o furcă de tors și-i pusese inițialele pe ea. Ea îi cususe o batistă. Când s-au hotărât, Aurel s-a dus, cu pălăria în mână, la tatăl ei, s-o ceară.

— Și tata l-a măsurat din cap până-n picioare, mi-a spus bunica, privind în cană. Și a zis vorba aia pe care n-am uitat-o cât am trăit: „Noi nu ne dăm fata unuia fără pământ.” Aurel n-avea decât casa părinților și două brațe. Neam de oameni săraci, muncitori, dar fără pământ. Iar la noi, atunci, pământul era totul. Nu conta ce simțeam eu. Nu m-a întrebat nimeni ce simt.

Aurel a lăsat cana jos.

— M-au dat afară din curte, a spus el încet. Și mi-au trimis vorbă că, dacă mai dau târcoale, mă fac de râs în tot satul. Așa că am plecat. M-am dus la Timișoara, la uzină. Mi-am zis că mă întorc după ea când o să am și eu ceva, o casă, un rost. Dar când m-am întors, peste doi ani…

— Peste doi ani eram deja măritată, a completat bunica. M-au dat după bunicul tău. Om bun, Dumnezeu să-l ierte. N-am ce să spun de rău despre el. Dar în ziua nunții mele n-am plâns de fericire, Raluca. Am plâns de ciudă. Și rochia asta — a netezit poala albăstruie cu palma — rochia asta mi-o cususem eu, de mână, pentru nunta cu Aurel. Când mi-au spus că nu se poate, am strâns-o în ladă și n-am mai scos-o niciodată. Șaizeci și trei de ani a stat între cearșafuri, cu levănțică, să n-o mănânce moliile. Mi-am zis că, dacă tot n-am purtat-o la nunta care trebuia, măcar s-o port o dată, când l-oi mai vedea. Dacă l-oi mai vedea.

Am rămas cu cafeaua neatinsă în față. Mi-a venit pe limbă întrebarea care mă ardea de pe peron: dar bunicul? Cei aproape 60 de ani de căsnicie? Copiii, nepoții, o viață întreagă? Am tăcut. Cum să-i spui unei femei de 84 de ani că poate a așteptat, în tăcere, toată viața, trenul greșit?

Parcă mi-a citit gândul. M-a privit lung și a zis:

— Să nu crezi că nu mi-am iubit viața, fata mea. Mi-am iubit copiii, te-am iubit pe tine, l-am respectat pe bunicul tău și i-am fost alături până a închis ochii. N-am fost o femeie nefericită. Dar în fiecare om rămâne un colț de suflet care nu se umple niciodată. Al meu a rămas pe peronul ăla, în 1961. Și-am vrut, o dată înainte să mor, să mă vadă Aurel dreaptă și frumoasă, așa cum n-a apucat să mă vadă la nunta noastră.

Trenul pe care l-a așteptat toată viața

Aurel mi-a povestit și el, mai târziu, cum s-au regăsit. După ce l-au refuzat, s-a însurat și el, la Timișoara, cu o femeie pe nume Maria. Au avut copii, a avut o viață bună, spunea, o femeie cumsecade lângă el. Maria s-a stins acum 4 ani. Iar el, rămas singur în casa aia mare și goală, a început să se gândească tot mai des la satul copilăriei și la fata cu furca de tors.

— Am aflat, printr-o verișoară de-a mea rămasă în sat, că bărbatul Steluței murise, mi-a spus. Am tot amânat, că mi-era rușine, la vârsta asta. Ce-o să zică lumea, un bătrân de 86 de ani. Dar mi-am zis că, dacă mai amân, poate nu mai apuc. Așa că am rugat-o pe verișoara mea să-mi dea adresa și i-am scris o scrisoare.

Atunci mi-a picat fisa. Acum vreo două săptămâni îi adusesem bunicii poșta și era acolo un plic scris de mână, cu litere mari, tremurate. O întrebasem de la cine e. „De la o cunoștință veche”, îmi zisese, și băgase plicul repede în buzunarul capotului. Nu mai primise o scrisoare de mână de ani de zile. Iar eu nu dădusem nicio importanță.

În scrisoarea aia, Aurel o întrebase dacă îl mai ține minte și dacă ar primi să-l vadă o dată, măcar o dată. Iar bunica, care abia mai vede cu ochelarii de la ziar, s-a așezat la masa din bucătărie și i-a răspuns. I-a scris să vină cu trenul de Timișoara, într-o marți, la 9 dimineața. Și că o să-l aștepte pe peron.

N-a spus nimănui. Nici tatei. Nici mie. A ținut totul în ea, ca pe rochia din ladă, până în dimineața în care m-a sunat la 7 și mi-a cerut să mă îmbrac frumos.

Au stat de vorbă până seara. Le-am făcut ciorbă, am mai pus lemne pe foc, iar la un moment dat m-am tras în cealaltă cameră ca să-i las singuri. Prin ușa întredeschisă îi auzeam râzând încet, ca doi copii care au făcut o poznă. Bunica râdea. Bunica mea, pe care o știam de-o viață oftând la telenovele, râdea.

Aurel a rămas peste noapte la o pensiune din oraș și s-a întors acasă a doua zi. Dar de-atunci sună în fiecare seară, la 8 fix, când se termină jurnalul. Îmi cere mie, la telefon, s-o strig pe bunica, că ea nu se descurcă cu apăsatul pe ecran. Și vorbesc, câte o oră, despre nimicuri — despre ce-a mâncat, despre vremea de la Timișoara, despre cine a mai murit din sat. Duminica trecută l-am dus eu cu mașina, iar s-a coborât din tren cu garoafe. De data asta nu ploua. Iar bunica l-a așteptat pe peron, dreaptă, în aceeași rochie albăstruie.

Nu știu cât o să mai țină. Amândoi sunt bătrâni, amândoi obosiți. Poate un an, poate doi, poate mai puțin. Dar de când a coborât Aurel din trenul acela, bunica nu mai stă toată ziua în capot. Se piaptănă. Își pune broșa. Se uită la ceas când se apropie ora 8. Și zâmbește când nu crede că o vede nimeni.

Uneori mă gândesc la cei doi bătrâni cărora, la 21 și la 23 de ani, cineva le-a hotărât viața într-o singură propoziție — „nu ne dăm fata unuia fără pământ” — și mă întreb câte povești ca asta or fi zăcând, tăcute, în șifonierele bunicilor noștri, între cearșafuri și levănțică.

Voi ați aflat vreodată de o dragoste ascunsă a bunicilor voștri, o poveste pe care au ținut-o îngropată o viață întreagă?