Bunica are 83 de ani și n-a ieșit niciodată din satul ei din Bistrița-Năsăud. Când a văzut prima oară marea, s-a oprit brusc pe nisip și a început să plângă în hohote, ca un copil…

Cu 3 zile înainte de plecare, bunica își pusese deja rochia cea bună pe spătarul scaunului și sandalele noi, de plastic, alături — să fie gata, zicea ea, dacă plecăm cumva mai devreme.

Are 83 de ani și nu ieșise niciodată din satul ei de pe dealurile Bistriței-Năsăud. Toată viața între grădină, fânul cosit și mirosul de tei.

I-am spus într-o seară, la masă, că strânsesem bani și că o duc la mare. A rămas cu lingura în aer.

— La mare? La marea aia adevărată? m-a întrebat, de parcă i-aș fi spus că o duc pe Lună.

— La marea aia adevărată, bunico. La Vama Veche. Cu nisip, cu valuri, cu tot.

A pus lingura jos și s-a uitat în farfurie o vreme. Am crezut că se sperie, că o să spună că e prea bătrână, că nu-i de ea drumul ăsta. Dar când a ridicat capul, ochii îi luceau.

— Și crezi tu că mai pot? La vârsta mea?

— Poți, bunico. Mergem încet. Ne oprim unde vrei.

Și-a scos din pod geamantanul vechi, de carton, cel cu colțurile roase, cu care venise ca mireasă în casă acum o viață de om. L-a șters de praf cu poala șorțului și l-a deschis pe pat. A pus în el două rochii, un batic, o bluză de lână „că poate e frig seara pe apă” și scoicile pe care i le adusesem eu, copil fiind, dintr-o tabără de la munte — nu de la mare, dar ea nu făcea diferența. Le păstrase 30 de ani într-un sertar, învelite într-o batistă.

— Le duc înapoi acasă la ele, a zis, jumătate în glumă, jumătate serios. Să vadă și ele marea o dată.

Am plecat dis-de-dimineață, când încă nu se luminase bine. Ea era gata de la 4, îmbrăcată, cu geamantanul lângă ușă, cu sandalele de plastic în picioare deja, deși mai aveam un drum de un ceas până să iasă din curte.

Pe drum se uita pe geam ca un copil

Nu adormise deloc peste noapte, mi-a mărturisit mai târziu. Stătuse cu ochii în tavan, ascultând ceasul.

Pe drum se uita pe geam ca un copil. Se mira de câmpurile de floarea-soarelui, întinse cât vedeai cu ochii, galbene până în zare.

— Măi, tu, cine le-a semănat pe toate astea? Cine le culege? Cât pământ, Doamne, cât pământ pe lumea asta…

La fiecare localitate mai mare întreba cum se cheamă, de parcă voia să țină minte tot drumul, să-l povestească acasă vecinelor. Se mira de blocuri, de benzinării, de camioanele cât casa care ne depășeau pe autostradă. Se ținea cu mâna de mânerul portierei și zâmbea.

— Câtă lume pe lumea asta, și eu am stat într-un singur sat toată viața…

N-o spunea cu părere de rău. O spunea mirată, ca și cum abia acum, la 83 de ani, i se deschidea o ușă pe care nici nu știuse că o are în casă.

Pe undeva pe la Fetești, a tras deodată aer în piept și mi-a pus mâna pe braț.

— Oprește puțin. Simți?

— Ce să simt, bunico?

— Miroase a sare. A sare și a ceva… nu știu. A departe.

Mai aveam zeci de kilometri până la apă. Am crezut că i se pare, că e vântul, oboseala. Dar ea ținea capul ridicat, cu nările în vânt, ca un animal care simte ploaia înainte să vină. O simțea deja. O aștepta de 83 de ani, și trupul ei o recunoscuse dinainte s-o vadă ochii.

„Doamne… cât e de mare…”

Am parcat la Vama Veche pe la prânz. Am luat-o de braț și am pornit pe potecuța dintre corturi, spre nisip. Ea mergea încet, cu geamantanul de carton pe care nu voise să-l lase în mașină, „că cine știe”, strâns la piept ca pe un copil.

Și atunci s-a auzit primul val spărgându-se.

S-a oprit locului. Pașii i s-au făcut nesiguri, ca și cum pământul s-ar fi clătinat sub ea. A lăsat geamantanul să cadă în nisip. M-a prins de braț cu amândouă mâinile și m-a strâns atât de tare că a doua zi aveam urma degetelor ei acolo, o vânătaie mică, pe care n-am regretat-o o clipă.

N-a spus nimic o vreme. Stătea și privea. Marea era acolo, imensă, verde-cenușie, mișcându-se toată, până la capătul lumii. Iar bunica se făcuse mică, tăcută, cu gura întredeschisă.

Și apoi, încet, cu o voce pe care nu i-o mai auzisem niciodată — o voce subțire, de copil:

— Doamne… cât e de mare…

Îi curgeau lacrimile și nici nu și le ștergea. A început să plângă în hohote, cu umerii tremurând, cu o mână la gură și cu cealaltă tot în brațul meu. Plângea ca o fetiță care s-a pierdut, dar și ca una care a găsit ceva. Oamenii de pe plajă întorceau capul, unii zâmbeau, o femeie tânără s-a oprit din mers și a rămas privind-o cu ochii umezi. Bunicii nu-i păsa de nimeni.

— De ce plângi, bunico? am întrebat-o, deși știam că e o întrebare proastă.

— Nu știu, draga bunicii. Nu știu. E prea… E prea mult. N-am crezut că e chiar așa.

S-a lăsat în genunchi pe nisip, apoi s-a așezat de-a binelea, cu genunchii la piept, cum stau copiii. Și-a scos sandalele de plastic și le-a pus alături, cuminți. A rămas așa multă vreme, privind valurile cum vin și pleacă, vin și pleacă, fără să se oprească niciodată.

A luat un pumn de nisip și l-a lăsat să-i curgă printre degete, uitându-se la el ca la o minune.

— E ca făina, a șoptit. Da’ mai fin. Auzi tu, mai fin ca făina. Cum de-i așa fin?

Apoi m-a întrebat ceva ce încă îmi sună în urechi:

— Și toată apa asta… unde se duce? Unde se termină? Are și ea un capăt, ca pârâul nostru?

N-am știut ce să-i răspund. I-am spus că nu se termină, că e mare de tot, că merge până în alte țări. Ea a dat din cap încet, ca și cum ar fi înțeles ceva mult mai adânc decât geografie.

A stat acolo pe nisip până a asfințit soarele. Nu voia să plece. Îmi zicea „mai stai puțin, mai lasă-mă”, ca un copil pe care-l chemi de la joacă. Se uita la mare de parcă voia s-o învețe pe de rost, s-o ia cu ea acasă în minte. La un moment dat a întins mâna și a atins nisipul cald cu palma, apoi și-a dus palma la obraz.

Seara, când a intrat în valuri

Când soarele a coborât spre apă și cerul s-a făcut portocaliu, bunica s-a ridicat cu greu, sprijinindu-se de brațul meu. Am crezut că vrea să mergem la cazare. Dar ea și-a suflecat poalele rochiei, și-a strâns baticul mai bine și a pornit desculță spre apă.

— Unde te duci, bunico?

— Cum unde? La ea. N-am venit atâta drum ca s-o privesc de departe.

Am intrat amândouă. Ea se ținea de brațul meu, cu pași mărunți, atentă. Când primul val i-a atins gleznele, a țipat scurt și a râs.

— Vai, e caldă! Eu credeam că-i rece ca apa din fântână, tu! E caldă, ca laptele muls!

Și a râs. A râs cum n-o mai auzisem râzând de ani de zile, un râs limpede, tânăr, de fetiță de 15 ani. A lăsat valurile să-i vină peste picioare, s-a clătinat, s-a ținut de mine, a mai râs o dată. Stropii îi săreau pe rochie, pe obraji, și ea nu se ferea. Baticul i-a alunecat pe spate și părul alb i s-a desfăcut puțin în vânt.

— Uite-mă, draga bunicii, mă spăl în mare la 83 de ani. Cine-ar fi zis…

Am stat în apă până s-au aprins luminile la corturi. Când am ieșit, mi-a strâns mâna și s-a oprit iar, cu fața spre valuri, în întunericul care se lăsa.

Și atunci mi-a spus ceva ce n-o să uit cât trăiesc.

— Să știi tu ceva. Nu-mi pare rău că am așteptat 83 de ani ca s-o văd. Chiar nu-mi pare. Poate așa a trebuit, ca să-mi pară așa de frumoasă. Mie mi-e milă de alții.

— De cine, bunico?

— De ăia care o au la doi pași și nu se duc niciodată s-o vadă cu adevărat. Care trec pe lângă ea grăbiți, cu telefonul în mână, și nu se opresc o dată să se uite. Care zic „mă duc la anul”, „mă duc când am timp”, și nu se mai duc. Ăia să-i plângi, nu pe mine. Eu am văzut-o. Cu ochii mei am văzut-o.

Am rămas fără cuvinte. O bătrână care nu ieșise din satul ei toată viața îmi dădea mie lecția pe care eu, care umblasem în jumătate de țară, n-o învățasem.

Înainte să plecăm de pe plajă, a scos din buzunar o pungă și a început să adune scoici. Le alegea pe cele mai frumoase, le ștergea de nisip, le punea cu grijă în pungă. A strâns un pumn bun, cât să încapă.

— Astea le duc acasă, a zis. Să le am. Să mă uit la ele iarna, când ninge, și să-mi aduc aminte că am fost aici.

Scoicile de pe raftul din bucătărie

Am mai stat două zile la mare. În fiecare dimineață se trezea prima și mă aștepta îmbrăcată, cu geamantanul de carton pregătit lângă ușă, deși nu plecam nicăieri. Voia doar să fie gata, să nu piardă nicio clipă. Mergeam pe plajă, ne așezam pe nisip, ea privea apa și eu o priveam pe ea.

La întoarcere, pe drum, a adormit cu punga de scoici în poală, ținând-o cu amândouă mâinile, ca să nu se verse. Se mai trezea, se uita pe geam la floarea-soarelui și zâmbea, apoi adormea iar.

Acasă, primul lucru pe care l-a făcut a fost să spele scoicile în ligheanul din bucătărie, una câte una, ca pe niște ouă. Le-a întins pe un prosop să se usuce. Iar a doua zi le-a așezat pe raftul din bucătărie, chiar lângă borcanele cu murături și cu dulceață de nuci. Acolo au rămas.

Acum, când intru la ea în bucătărie, le văd de cum deschid ușa: scoicile albe și roz, lângă borcanele cu castraveți și gogoșari, sub icoana din colț. Un colț de mare, pus la păstrat între murăturile ei, în satul de pe deal unde n-a ajuns niciodată mirosul de sare până n-am dus-o eu la el.

Câteodată o prind stând în fața raftului, cu o scoică în palmă, ducând-o la ureche așa cum îi arătasem eu, copil. Zâmbește singură. Iar când o întreb la ce se gândește, spune mereu același lucru:

— Mă gândesc că am văzut-o. Că am apucat.

De atunci nu mai amân nimic. Când mă gândesc că era cât pe ce s-o las pentru „la anul”, pentru „când o să am timp”, mi se face frig. La anul poate n-ar mai fi fost drumul. Poate n-ar mai fi fost ea.

Voi pe cine n-ați apucat încă să duceți la mare? Pe bunica, pe mama, pe tata, pe cineva care a tot vrut și n-a ajuns niciodată? Sunați-vă bunicii azi. Nu la anul. Azi.