Când învățătoarea m-a întrebat cine m-a învățat să citesc înainte de școală, i-am spus adevărul: peretele. Toată clasa a râs de mine…

— Cine te-a învățat să citești, Costel, înainte să vii la școală?

Doamna învățătoare stătea în fața clasei cu catalogul în mână și mă privea cu un zâmbet bun. Eram în prima săptămână de clasa întâi și tocmai citisem, fără să mă poticnesc, un rând întreg de pe tablă, în timp ce ceilalți copii încă se chinuiau cu literele.

Puteam să mint. Puteam să spun „mama” sau „tata”, ca toți ceilalți. Dar la 6 ani nu știam încă să mint frumos, așa că am spus adevărul.

— Peretele, doamna. M-a învățat peretele.

O clipă a fost liniște. Apoi a pornit râsul. Întâi un băiat din spate, apoi încă doi, apoi toată clasa. Se prăpădeau, se băteau cu palmele peste bănci și mă arătau cu degetul.

Mi s-au aprins obrajii. Am rămas în picioare lângă bancă, cu privirea în podea, și mi-am dorit să mă înghită pământul.

Numai că eu spusesem adevărul.

Acasă la noi, la marginea Hunedoarei, iarna intra prin toți pereții. Toți, afară de unul singur — cel de lângă sobă.

N-aveam bani de cărți și nici var destul cât să ținem casa caldă. Așa că tata, într-o toamnă, a strâns un teanc de ziare vechi de pe la vecini și le-a lipit pe pereți, unul lângă altul, cu pastă de făină pe care o fierbea mama într-o oală.

Îmi amintesc și acum mirosul — pastă de făină și hârtie umedă, un miros dulceag care rămânea în casă zile întregi.

Peretele de lângă sobă era cald și acolo mă așezam eu, seara, când se aprindea lampa. Stăteam ore în șir cu degetul pe rândurile alea tipărite, de parcă aș fi vrut să le simt în pulpa degetului.

Mama abia silabisea — 3 clase avea, făcute înainte de război. Dar seara, când termina cu vasele, venea lângă mine, își punea degetul crăpat de muncă peste al meu și-mi arăta câte o literă.

— Asta-i A, îmi spunea, ca la mama.

— Asta-i O, rotundă ca luna.

Așa, literă cu literă, seară de seară, la lumina lămpii, am învățat să citesc de pe un perete plin de ziare, înainte să pun piciorul în clasa întâi.

Când venea gerul și degetul îmi îngheța pe hârtie, mama sufla peste el și-l freca între palmele ei. Apoi îl punea la loc, pe litera unde rămăsesem.

Citeam de toate: prețul porcului, vremea de anul trecut, un anunț de nuntă, o jumătate de poveste ruptă de unde se termina foaia. Nu conta. Erau literele mele. Erau cărțile mele.

De asta, când doamna învățătoare m-a întrebat, n-am putut să spun altceva.

Râsul clasei încă îmi țiuia în urechi când am ridicat, în sfârșit, ochii din podea. Și atunci am văzut ceva ce n-am uitat toată viața.

Doamna învățătoare nu mai râdea.

Pusese catalogul jos, pe catedră, și venea încet printre bănci, drept spre mine. Iar pe fața ei nu mai era zâmbetul de la început, nici urmă de batjocură. Era cu totul altceva — ceva ce eu, la 6 ani, nu știam încă să numesc.

S-a oprit în fața băncii mele. S-a lăsat pe vine, ca să-mi fie la nivelul ochilor, și clasa a amuțit dintr-odată, de parcă cineva ar fi stins un radio.

Ce mi-a spus în fața întregii clase

— Cum adică peretele, Costel? m-a întrebat, dar nu ca să râdă. Ca și cum ar fi vrut cu adevărat să știe.

Mi-am adunat curajul. I-am povestit despre ziarele lipite cu pastă de făină, despre peretele de lângă sobă, singurul cald, despre mama care venea seara și îmi punea degetul ei peste al meu. I-am spus și de A „ca la mama”, și de O „rotundă ca luna”. Vorbeam încet, cu ochii în bancă, așteptând să înceapă iar hohotele.

Dar nu au început.

Doamna Viorica m-a ascultat până la capăt. Apoi s-a ridicat, s-a întors spre clasă și a spus, cu o voce pe care n-o mai auzisem la ea până atunci:

— Ia să vă văd pe voi să învățați singuri să citiți, de pe un perete, la lumina unei lămpi. Băiatul ăsta a făcut acasă, cu mama lui, ceea ce voi abia începeți acum.

S-a lăsat o tăcere lungă. Băiatul din spate, cel care râsese primul, se uita acum în bancă. Nimeni n-a mai zâmbit.

— Costel, a spus ea întorcându-se iar spre mine, tu nu ai învățat de la un perete. Tu ai învățat de la mama ta. Peretele a fost doar cartea pe care ați avut-o.

Nu știu dacă atunci am înțeles pe deplin ce spusese. Dar am simțit cum obrajii, care îmi ardeau de rușine, au început să-mi ardă de altceva. De o mândrie caldă, ciudată, pe care n-o mai simțisem niciodată.

În pauză, doamna Viorica m-a chemat la catedră. A scotocit în geantă și a scos o carte subțire, cu coperți colorate. O carte adevărată, tipărită, cu poze.

— Asta e a ta pe săptămâna asta, mi-a spus. Când o termini, ți-o dau pe următoarea.

Am dus cartea acasă la piept, sub palton, de parcă ar fi fost din sticlă. Seara m-am așezat lângă sobă, la peretele meu, și am deschis-o la lumina lămpii. Mama s-a apropiat, s-a uitat peste umărul meu la hârtia aceea albă, curată, netedă.

— Asta nu-i din ziar, a spus ea încet.

— Nu, mamă. E o carte. A mea.

A tăcut un pic. Apoi a întins degetul ei crăpat și a atins ușor o literă de pe copertă, exact cum făcea pe perete.

— Vezi să nu o murdărești, a zis, dar îi tremura vocea.

Degetele pe copertă, 52 de ani mai târziu

Au trecut anii. Doamna Viorica mi-a adus carte după carte, în fiecare săptămână, până am terminat clasele. Când n-a mai avut ce să-mi dea, m-a trimis la biblioteca din oraș și a vorbit ea cu bibliotecara să mă lase să iau mai multe deodată. Citeam pe drum, citeam la coada de la pâine, citeam noaptea până se termina gazul din lampă și mama striga la mine să dorm.

Am fost primul din familia noastră care a plecat la liceu în oraș. Tata s-a împrumutat de la un văr pentru gazdă, iar eu spălam vase la o cantină ca să nu le fiu povară. Mama îmi punea în geantă o pungă de mălai și îmi spunea de fiecare dată același lucru:

— Citește, Costel. Cât poți tu de mult. Că literele nu ți le ia nimeni.

N-am ajuns bogat. N-am ajuns nici măcar ce visa mama, doctor sau inginer. Dar într-o zi, pe la 35 de ani, după ani în care scrisesem pe caiete povești pe care nu le citea nimeni, o editură mică din București mi-a trimis un plic. În plic era un contract. Voiau să-mi tipărească o carte de povești. Pentru copii.

Când mi-a venit primul exemplar acasă, l-am ținut mult timp în mână fără să-l deschid. Era ușor, cald, mirosea a cerneală proaspătă. Pe copertă, sub un desen cu o casă și o lună rotundă, scria numele meu.

Și am făcut atunci un gest pe care nu l-am plănuit. Mi-am trecut degetele peste litere. Încet, apăsat, simțind fiecare relief al tiparului sub pulpa degetului. Exact așa cum le treceam la 6 ani, pe ziarele de pe perete, lângă sobă, cu degetul mamei peste al meu.

Mama nu mai era atunci ca să vadă. Se stinsese cu câțiva ani înainte, într-o iarnă, în aceeași casă. Dar în clipa aia am simțit-o lângă mine, cu degetul ei crăpat de muncă peste al meu, arătându-mi litera.

De atunci au trecut peste 20 de ani și am scris multe cărți pentru copii. Le citesc prin școli, iar când mă întreabă vreun copil cum am ajuns scriitor, le spun mereu adevărul, același adevăr pentru care a râs de mine o clasă întreagă:

— M-a învățat un perete.

Numai că acum nimeni nu mai râde. Copiii se uită la mine cu ochii mari și vor să știe cum era peretele acela.

Casa de la marginea Hunedoarei nu mai e demult ca pe vremuri. După ce a murit și tata, am rămas singur cu ea și, până la urmă, pereții au început să cadă. Înainte să se dărâme peretele de lângă sobă, m-am dus acolo cu o lamă subțire și, cu grijă, de parcă aș fi dezlipit o coajă de pe o rană, am desprins un colț de ziar îngălbenit. Bucata de perete la care învățasem să citesc.

Am înrămat-o. E și acum pe biroul meu, lângă calculatorul la care scriu, printre cărțile mele cu numele pe copertă. Un colț de ziar vechi, pătat de pastă de făină uscată, cu literele abia mai vizibile. Din tot ce am în casă, dintre toate cărțile și toate diplomele, el e lucrul cel mai de preț.

Uneori, când mă poticnesc într-o poveste și nu-mi mai vin cuvintele, mă opresc și îmi trec degetele peste el. Peste literele acelea vechi și reci. Și, nu știu cum, cuvintele se întorc.

Pentru că peretele acela nu m-a învățat doar să citesc. M-a învățat că sărăcia nu-ți poate lua ce ai în cap și în inimă. Și că uneori, cel mai frumos dar pe care ți-l poate face cineva e un deget crăpat de muncă, pus seara peste al tău, arătându-ți că A e „ca la mama” și O e „rotundă ca luna”.

Câți dintre voi ați avut pereții casei căptușiți cu ziare, în copilărie? Și cine v-a arătat vouă prima literă?