Am crescut singură 4 copii de când a murit tatăl lor, în ’90 — acum am 64 de ani, cancer la stomac și 6 luni de trăit, iar telefonul sună în gol de fiecare dată când îi caut…

De când mi-au spus doctorii cât mi-a mai rămas, țin telefonul lângă mine tot timpul, pe masa din bucătărie, cu ecranul în sus. Îl ridic de zece ori pe zi. O sun pe Rodica — sună o dată, de două ori, de cinci ori, apoi se stinge în gol. O sun pe Dana. Nimic. Îl sun pe Marius, îl sun pe Costel. Aceeași tăcere care intră în mine ca frigul din pereți.

Am 64 de ani și mi s-a spus că mai am 6 luni. Doctorul cel tânăr a vorbit încet, s-a uitat în hârtii, nu în ochii mei, și mi-a zis să-mi „pun lucrurile în ordine”. Ce lucruri? Am o casă rece, un pat, 4 fotografii pe perete și un telefon care nu sună niciodată înapoi.

Pe pervaz stă o cană albă cu litere roșii: „Cea mai bună mamă din lume”. Mi-a adus-o Dana de 8 Martie. Beau ceai din ea în fiecare dimineață și mă uit la telefonul care tace.

Casa asta o știu de peste 40 de ani. Aici i-am adus pe toți 4 de la maternitate, unul după altul. Și tot aici a intrat, într-o dimineață de octombrie din ’90, un om de la mină, cu șapca în mână, și mi-a spus că bărbatul meu nu mai iese de sub pământ. Aveam 30 de ani. Cel mic, Costel, nici nu mergea bine. Rodica, cea mare, avea 10.

Nu vă mai spun cum a fost. Cine a fost singur cu 4 guri de hrănit știe. Făceam tura la fabrică de dimineață, iar seara mă duceam la curățenie la o firmă din centru. Dormeam câte 4 ore pe noapte. Veneam acasă cu mâinile crăpate și mă puneam să le fac cozonac, ca să nu simtă că le lipsește ceva.

Le-am dat tot. Când Rodica a avut banchetul, n-aveam bani de rochie — mi-am scos verigheta de pe deget și am dus-o la amanet. A ieșit cea mai frumoasă fată din sală. Când Marius a intrat la facultate, am amanetat tot ce se putea, până și mașina de cusut. Când s-a măritat Dana, m-am împrumutat de nuntă și am plătit datoria aia 5 ani, leu cu leu.

I-am învățat să zboare. Numai să se întoarcă nu i-am învățat.

Acum sunt împrăștiați care încotro. Rodica e în Germania, cu casă mare și poze frumoase. Marius e la Cluj, are funcție. Costel, în Anglia. Dana e cea mai aproape — la 40 de km de mine. O jumătate de oră cu mașina.

Costel mi-a trimis 500 de euro „de medicamente” și un mesaj: „Ai grijă de tine, mamă.” Atât. Banii îi am și acum în sertar, nu i-am atins. Nu de bani mi-e mie foame.

Dana a venit o dată, de când am aflat. A stat 2 ore. M-a ținut de mână și a plâns, mi-a spus că îi e greu să mă vadă așa, că nu suportă. Apoi a plecat. De atunci îmi răspunde tot mai rar, iar de două săptămâni nu mai răspunde deloc.

Cine vine în fiecare zi e Firuța, vecina de peste drum. O femeie pe care acum 20 de ani abia dacă o salutam peste gard. Îmi aduce o farfurie de ciorbă caldă, îmi dă pastilele la ore fixe, îmi aranjează pernele. O străină mi-e azi mai aproape decât cei 4 copii pe care i-am făcut din carnea mea.

Aseară n-am mai rezistat. Se întunecase devreme, casa scârțâia de frig, și m-a apucat o frică pe care n-o mai simțisem niciodată — nu de moarte, ci de felul în care o să mor. Singură, în patul ăsta, cu telefonul tăcut pe pernă. Am ridicat receptorul cu mâna tremurândă și am sunat-o pe Rodica. Voiam, pentru prima dată în viața mea, să-i cer ceva. Să-i spun că mor și că mi-e frică.

Mi-a răspuns de la a cincea.

Cele 30 de secunde

— Da, mamă? Vocea ei venea de departe, acoperită de zgomote — voci străine, un motor undeva, ceva metalic care se lovea. Ce e, mamă, spune repede, că-s la muncă acum.

Și în clipa aia, tot ce pregătisem să spun mi s-a oprit în gât. Repetasem cuvintele toată ziua, întinsă în pat. „Rodica, mamă, e rău. Doctorii mi-au dat 6 luni. Mi-e frică să nu mor singură. Vino, măcar o dată, vino.” Le știam pe de rost, ca pe o rugăciune.

Dar am auzit „că-s la muncă” și le-am înghițit pe toate.

Mi-am dat seama, în secundele alea, că dacă îi spun, o încarc. Că o să stea acolo, la munca ei, în țara ei, cu o piatră pe suflet și cu 2.000 de kilometri între noi, și n-o să poată face nimic decât să se simtă vinovată. Am crescut-o eu așa — să nu ceară, să nu fie povară nimănui. Se pare că am crescut-o prea bine.

— Nimic, mamă, am zis. Voiam doar să-ți aud vocea.

— M-ai speriat, a râs ea ușurată. Credeam că s-a întâmplat ceva.

— Nu, nu s-a întâmplat nimic. Ai grijă de tine acolo.

— Și tu, mamă. Te sun eu diseară, da? Te pup.

— Te iubesc, am apucat să spun.

Nu știu dacă a mai auzit. Se închisese deja.

Am rămas cu telefonul cald în palmă, în bucătăria întunecată, și mi-am spus în gând: 30 de secunde. Atât a durat. 30 de secunde în care aș fi putut să-i spun că fata ei moare, și n-am fost în stare. Nu diseară m-a sunat înapoi. Nici a doua zi.

Am plâns atunci cum nu mai plânsesem de la înmormântarea bărbatului meu. Nu tare, nu cu vaiete — femeile ca mine nu mai au voce de plâns tare. Doar așa, cu lacrimile curgându-mi pe obraji în timp ce mă uitam la cana aia albă de pe pervaz și la literele roșii: „Cea mai bună mamă din lume”.

Femeia de peste drum

Dimineața m-a găsit Firuța cu ceașca de ceai neatinsă și rece lângă mine și cu ochii umflați. N-a întrebat nimic. A pus jos sacoșa, mi-a aranjat perna la spate, a dat drumul la aragaz să încălzească ciorba. Abia după ce mi-a pus farfburia dinainte, s-a așezat pe scaun, în fața mea, și m-a privit lung.

— Ai sunat-o aseară, a zis. Nu întreba. Știa.

Am dat din cap.

— Și nu i-ai spus.

Am dat iar din cap. Firuța a oftat și s-a uitat pe geam, spre drumul pustiu.

— Doino, a zis ea într-un târziu, eu te îngrijesc de trei luni. Îți dau pastilele, te spăl, îți fac de mâncare. Și n-am de gând să te las. Dar nu e drept. Nu e drept ca eu, care acum 20 de ani nici bună ziua nu-ți spuneam ca lumea, să fiu ultima față pe care o vezi, când tu ai 4 copii vii și sănătoși pe lumea asta.

— Nu vreau să-i chinui, am șoptit. Le e greu.

— Le e greu, a repetat ea, și în vocea ei era ceva ce nu-i mai auzisem. Le e greu lor. Dar ție?

N-am avut ce să-i răspund.

În ziua aceea, Firuța a luat telefonul meu de pe masă. Mi-a cerut voie doar din priviri. A copiat pe o hârtie cele 4 numere, cu scrisul ei mărunt și apăsat, și a plecat acasă cu hârtia în buzunar. Ce a făcut acolo, la ea, am aflat abia mai târziu.

I-a sunat pe rând. Pe toți 4. Și nu le-a cerut nimic. Le-a spus doar atât, cu vorbe simple, de femeie de la țară:

— Sunt Firuța, vecina mamei voastre. Mama voastră are cancer și i-au dat 6 luni. Dar de mâncat nu mai mănâncă aproape nimic, și eu, care o văd în fiecare zi, vă spun că nu mai sunt 6 luni. Nu vă cer bani, are ea în sertar banii pe care i i-ați trimis, netocați. Vă spun doar că, dacă vreți s-o mai găsiți vorbind, în patul ei, în casa ei, veniți acum. Că pe urmă o să veniți la cimitir, îmbrăcați frumos, cu flori, și n-o să vă mai audă.

Dana a venit prima. A doua zi seara, când am auzit poarta, am crezut că e tot Firuța. Dar era fata mea, în ușă, cu o geantă în mână și cu ochii roșii. De data asta nu s-a mai așezat pe marginea patului cu privirea la ceas. A pus geanta jos, în hol, și am înțeles că geanta aia însemna că rămâne.

— Iartă-mă, mamă, a zis, și a căzut în genunchi lângă pat. Am fugit. M-am purtat ca o lașă. Mi-a fost frică să te văd așa, pentru că, dacă te vedeam, trebuia să recunosc că te pierd. Și mi-a fost mai ușor să nu răspund la telefon decât să stau față în față cu asta.

Am mângâiat-o pe cap, cum o mângâiam când era mică și venea la mine speriată de tunete.

— Știu, mamă, am zis. Știu.

Pentru că știam. Nu erau copii răi. Erau copiii mei, pe care îi crescusem să se descurce singuri, să nu privească înapoi, să fugă de tot ce doare. Îi învățasem eu prea bine să zboare. Numai că, atunci când zbori toată viața, uiți cum se face să cobori la loc, lângă cel care te-a învățat.

Dana a rămas. A dormit pe patul pliant, în camera mea, lângă mine. Dimineața o găseam trează, uitându-se la mine cum respir. A luat concediu, apoi și-a adus și fetița, pe Anca, în weekenduri — copila stă cu mine, îmi citește de pe telefon, îmi arată desene. Casa nu mai e rece. Miroase iar a mâncare gătită de două femei, nu de una.

Rodica m-a sunat a doua zi după ce vorbise cu Firuța. De data asta n-a mai fost „repede, mamă, că-s la muncă”. A plâns la telefon ca un copil, mi-a cerut iertare că nu m-a lăsat să vorbesc atunci, în cele 30 de secunde. Acum mă sună în fiecare seară, la 8, când iese de la muncă. Vorbim. Uneori nu ne spunem nimic important — îmi povestește ce a gătit, ce mai face nepoata de acolo. Dar sună. Telefonul sună. Iar eu îl ridic și, la capătul celălalt, e cineva.

Marius a venit peste o săptămână și a stat un weekend întreg. A umblat prin casă, a reparat robinetul care picura de un an, a schimbat becul de pe hol. Bărbații nu știu să spună cu vorbe — el a spus cu mâinile, cu sculele lui. Costel, din Anglia, mă sună pe video. Îl văd pe ecran, mare cât palma, și el mă vede pe mine. „Vin de Crăciun, mamă”, a zis. Nu știu dacă o să apuc Crăciunul. Dar nu i-am spus asta. L-am lăsat să creadă că da, ca să aibă spre ce se grăbi.

Aseară stăteam toate trei în bucătărie — eu, Dana și Firuța. Ciorbă pe aragaz, Anca desenând la masă, telefonul lângă farfuria mea. A sunat. Era Rodica, la ora ei. Am ridicat, și cât am vorbit cu ea, Dana mi-a strâns mâna pe sub masă, iar Firuța a zâmbit pe furiș, întorcând capul, ca să nu-i văd că i se umeziseră ochii.

Nu știu câte zile mai am. Poate mai puține decât mi-au spus doctorii. Dar în casa asta rece, în care mi-am crescut cei 4 copii și în care voiam să mor singură, nu mai e frig. Și nu mai e tăcere.

Voi când v-ați sunat ultima dată mama? Nu mâine. Nu la weekend. Azi.