La stația de la capătul orașului rămâneam mereu ultimul, cu ghiozdanul în spate, în timp ce colegii mei ieșeau din parcarea facultății cu mașinile lor și claxonau scurt, mai mult în bătaie de joc decât a salut.
— Cătălin, hai că te luăm noi, râdea unul pe geam. Dacă încapi printre oi.
Ceilalți se prăpădeau de râs. Eu ridicam mâna, zâmbeam și mă întorceam spre stație, dar drumul de 2 ore până acasă mi se lipea de suflet ca o rușine pe care n-o puteam spăla.
Aveam 21 de ani și eram în anul 3 la Facultatea de Mecanică din Cluj. Făceam naveta din Poiana Sibiului, satul în care mă crescuseră bunicii de când aveam 11 ani — de când mama și tata plecaseră la muncă în Spania și nu se mai întorseseră decât de sărbători, cu poze pe telefon și pachete legate cu scotch.
Mă trezeam la 4 dimineața. Prindeam autobuzul în întuneric, cu geanta pe genunchi, și ajungeam la cursuri cu ochii cârpiți de somn. 2 ore dus, 2 ore întors. Când ceilalți își petreceau serile prin cafenele, eu alergam să prind ultima cursă spre casă.
Bunicul, nea Vasile, avea 74 de ani și ținuse oi toată viața. Vreo 40, nu mai multe — nu era om bogat, dar din oile alea am mâncat toți: brânză, caș, un miel la Paște, lână pentru pături. Le știa pe fiecare după behăit. Bunica îi ținea isonul de o viață, cu basmaua legată strâns sub bărbie.
Într-o seară, la masă, am pus lingura jos și le-am spus.
— Mă las de facultate.
Bunica a înlemnit cu polonicul în mână.
— Cum te lași, maică?
— Mă angajez pe un șantier. Iau bani, îmi iau și eu o mașină, să nu mai fac naveta ca un cerșetor. M-am săturat să râdă toți de mine.
Bunicul n-a spus nimic. A mestecat rar, s-a uitat în farfurie, apoi s-a ridicat și a ieșit în tindă. Bunica a început să plângă încet, ștergându-și ochii cu colțul basmalei.
— Nu vorbi așa, Cătăline. Bunică-tău a visat toată viața să iasă un om învățat din neamul ăsta.
Am tăcut. Credeam că am dreptate. Am plecat înapoi la Cluj a doua zi și n-am mai adus vorba.
Au trecut vreo 3 săptămâni. Într-o dimineață de sâmbătă, când am venit acasă, am găsit poarta dată larg de perete și curtea plină de oameni. Un negustor de oi din satul vecin, cu o dubă și doi băieți, număra animalele și le mâna spre drum.
Oile plecau una câte una. Behăiau, se opinteau, se uitau înapoi spre saivan de parcă nu înțelegeau nici ele. Iar în mijlocul curții, drept, cu mâinile împreunate la spate, stătea bunicul. Privea poarta. Nu clipea. Nu i-a curs o lacrimă.
Am rămas în stradă cu geanta în mână, fără să pot face un pas. Nu știam încă de ce își vânduse tataie toate oile, nici ce mă aștepta în seara aceea pe masa din bucătărie.
„Oile și-au făcut datoria. Acum tu ești turma mea.”
Am intrat în curte abia după ce a plecat duba. Bunicul se întorsese cu spatele și potrivea o scândură la saivanul gol, deși nu mai avea ce să țină acolo. Mâinile lui făceau ceva doar ca să nu stea.
— Tataie, ce ai făcut? am întrebat, și mi s-a frânt vocea.
Nu s-a întors.
— Intră în casă, mi-a zis. E ceva pe masă.
Pe masa din bucătărie, lângă solnița ciobită, era un teanc de bani prins cu un elastic, iar peste el, niște chei. Cheile de la o Dacie veche, dar întreagă, pe care mi-o găsise printr-un cunoscut din Săliște.
Mi s-au înmuiat picioarele. M-am așezat pe scaun, cu cheile în palmă, și le-am simțit reci și grele, ca și cum ar fi cântărit cât toate oile alea la un loc.
A intrat și el, s-a sprijinit cu palmele de spătarul scaunului lui și m-a privit lung.
— Oile și-au făcut datoria, a spus. Din ele ai mâncat, din ele te-ai făcut mare. Acum tu ești turma mea.
— Tataie, nu pot să iau banii ăștia. Sunt oile tale. E viața ta acolo.
A clătinat din cap, încet.
— Ce să fac eu cu ele, dacă tu te pierzi pe drum? Eu am 74 de ani, Cătăline. Câți îmi mai dă Dumnezeu? Dar tu ai tot înainte. Nu te las să te îngropi pe un șantier pentru o rușine care oricum trece.
Am vrut să mă cert, să-i spun că mă descurc, că-i dau banii înapoi din prima leafă. M-a oprit cu mâna ridicată.
— Nu mă jigni, băiete. Un tată nu-și vinde oile ca să i le dea nepotul înapoi.
Am tăcut. N-aveam cuvinte destul de mari cât să încapă în ele tot ce simțeam. M-am ridicat, l-am îmbrățișat, iar el m-a bătut o dată pe spate, scurt, așa cum bat bărbații de la noi, când vor să spună lucruri pe care nu le pot spune.
În noaptea aia n-am putut dormi. Pe la 2 am auzit un scaun tras în bucătărie și apoi un sunet pe care nu-l mai auzisem în viața mea: bunicul plângea. Încet, înfundat, cu palma la gură, ca să nu-l trezească pe bunica. Un om care nu vărsase o lacrimă când i-au plecat oile din curte plângea acum singur, în întuneric, la masa goală.
Am pus mâna pe clanță. Am stat așa, minute în șir, cu fruntea lipită de tocul ușii. N-am avut curajul să intru. Simțeam că, dacă intru, îl umilesc — că un bărbat ca el nu voia să fie văzut așa, nici măcar de mine. M-am întors în pat și am plâns și eu, mușcând perna, ca să nu se audă.
Dimineața m-a trezit un zgomot în curte. Era 5 fără ceva. M-am uitat pe geam și l-am văzut pe bunicul în mijlocul curții, în cizme, cu cojocul aruncat pe umeri, oprit locului. Se trezise din reflexul a zeci de ani, ca să scoată oile la păscut înainte să se lumineze. Dar nu mai era nimic de scos. Stătea acolo, în curtea goală, întorcând capul într-o parte și-n alta, ca un om care s-a trezit deodată într-o casă străină și nu-și mai recunoaște pereții.
A rămas așa o vreme. Apoi s-a dus la șopron, a luat sapa în spate și a plecat spre grădină. Dacă nu mai avea oi de care să aibă grijă, măcar pământul tot îl mai avea.
Bilețelul din buzunarul gecii
Mi-am luat mașina. Nu era grozavă, avea o zgârietură pe aripă și scaunele roase, dar pornea de la prima cheie și mă ducea acasă. Colegii au tăcut. Nimeni n-a mai zis nimic despre oi. Ba, într-o zi cu ploaie, chiar unul dintre cei care râdeau cel mai tare m-a rugat să-l duc până la gară. L-am dus, fără o vorbă.
Peste vreo lună, când s-a răcit vremea și mi-am schimbat geaca, am dat cu mâna într-un buzunar și am scos o hârtie împăturită în patru. Era scrisul lui, tremurat, cu litere mari, de om care n-a prea ținut condeiul în mână. O strecurase acolo în ziua în care am plecat cu mașina, și eu nici nu băgasem de seamă.
„Un om deștept ca tine n-are ce căuta pe șantier. Învață, tataie, și ai grijă la volan. Eu am dat oile pe tine, tu să nu te dai pe nimic.”
Am rămas cu hârtia în mână, în parcarea facultății, chiar acolo unde altădată mă simțeam cel mai mic dintre toți. Și am plâns ca un copil, de față cu lumea care trecea pe lângă mine. Nu mi-a mai păsat cine vede, cine râde. Aveam în palmă mai mult decât toate mașinile din parcarea aia la un loc.
Am terminat anul cu note bune, cele mai bune pe care le luasem vreodată. Nu pentru mine. Pentru omul care se trezea la 5 într-o curte goală.
Vara asta am prins un internship la o firmă de utilaje din Sibiu — primul meu serviciu adevărat, primul salariu câștigat cu mâna mea. Nu era mult, dar era al meu.
Cu banii ăia n-am cumpărat nici telefon nou, nici haine, nici ieșiri cu colegii. M-am dus la un cioban din Jina și am ales 2 miei. Doi mieluți albi, care abia se țineau pe picioare. I-am pus în remorcă și i-am adus acasă.
Când a ieșit bunicul în curte și i-a văzut, a rămas o clipă fără cuvinte. S-a apropiat încet, s-a lăsat pe vine, a pus mâna aspră pe capul unuia și a zâmbit — un zâmbet pe care nu-l mai văzusem la el de foarte mult timp.
— Nu-mi trebuie o turmă, băiete, a zis, și vocea îi era groasă. Dar e bine să ai de cine avea grijă.
Bunica a ieșit în prag cu basmaua dusă la ochi. Iar eu am înțeles, abia atunci, că bunicul nu-mi cumpărase de fapt o mașină. Îmi cumpărase certitudinea că merit efortul cuiva, că cineva a crezut în mine mai mult decât în tot ce strânsese o viață întreagă. Și mi-a arătat, fără o vorbă de povață, ce înseamnă să iubești pe cineva.
Acum, în fiecare dimineață, la 5, tataie iese din nou în curte. De data asta are pe cine să scoată la păscut. Iar eu, când plec cu mașina spre Sibiu, opresc o clipă în poartă și mă uit înapoi la el, drept, cu mâinile la spate, cum îi mână pe cei doi mieluți spre grădină.
Voi ce a sacrificat bunicul vostru pentru voi și n-ați apucat să-i mulțumiți?
📖 Notă despre această poveste
Povestea de mai sus este fictivă, dar se inspiră din întâmplări care se petrec în viața reală. Scopul ei este să atragă atenția asupra unor situații prin care pot trece oamenii din jurul nostru. Personajele și numele lor sunt imaginare, iar întâmplările descrise nu sunt corelate cu instituțiile sau cu locurile menționate.
Imaginile care însoțesc povestea sunt generate cu inteligența artificială și au rol strict ilustrativ — persoanele din imagini nu există în realitate și nu trebuie confundate cu persoane reale. Orice asemănare cu persoane, fapte sau locuri din realitate este pur întâmplătoare.
Îți place ce citești?
Urmărește-ne pe Facebook ca să nu ratezi articolele noi.