Părinții mei trimit bani în fiecare lună de 12 ani, dar când mă lovesc și mă doare, tot pe mătușa mea o strig. Anul ăsta, când am intrat la facultate, i-am spus mai întâi ei, în șoaptă, în bucătărie…

De 12 ani, părinții mei îmi trimit bani în fiecare lună, fără să întârzie vreodată o zi. Îmi cumpără telefon nou de cum apare altul, îmi trimit pantofi și geci din Spania, iar de Crăciun vin cu brațele pline de cadouri scumpe. Dar când mă lovesc și mă doare, TOT pe mătușa mea o strig.

Așa a fost dintotdeauna. Așa a fost și în seara în care am aflat că am intrat la facultate.

Stăteam pe treptele de la intrare, cu telefonul în mână, și reîncărcam pagina cu listele de admiși până mi s-au încețoșat ochii. Și deodată l-am văzut: numele meu, Larisa, printre primii. Am citit rândul de trei ori, să fiu sigură că nu visez. Primul lucru pe care l-am făcut n-a fost să sun pe cineva. M-am ridicat, am intrat în casă și m-am dus drept în bucătărie, unde tanti Mărioara învârtea în oala de sarmale.

Mirosea a ceapă călită, a foi de dafin și a mâncare care fierbe de câteva ore. Aburul se ridica din oală și se lipea de geamul aburit. I-am șoptit, de parcă mi-era teamă să nu sparg ceva:

— Am reușit. Datorită ție.

Nu s-a întors imediat de la aragaz. Și-a șters mâinile de șorț, s-a apropiat și m-a mângâiat pe cap cu palma ei bătucită — o palmă care miroase mereu a pâine și a muncă. Apoi mi-a zis, simplu:

— Știu, puiule. Mănâncă acum, că se răcește.

Atât. Nu m-a strâns teatral la piept, nu a plâns, nu a făcut din asta un eveniment. Dar în palma aia caldă, pe creștetul meu, era tot ce am avut nevoie vreodată. Femeia asta, care nu m-a născut, mă crescuse cât să știe că nu trebuie vorbe mari între noi.

Abia după ce am mâncat mi-am sunat mama.

Aveam 6 ani când i-am văzut ultima oară plecând împreună de-acasă cu geamantanele. Mama s-a lăsat pe vine în fața mea, în curtea plină de zăpadă, și mi-a promis că se întoarce repede. „Doar un an, doi, puiule. Muncim un pic, strângem de-o casă și de școala ta, și venim.” Am crezut-o. Aveam 6 ani, cum să n-o cred? Au trecut 12 ani de-atunci.

Sora mamei, tanti Mărioara, n-a avut niciodată copii. „N-a fost să fie”, atât spunea, când o întreba cineva. Când mama și tata au plecat, ea m-a luat la ea în casă, la marginea satului nostru de lângă Vaslui, și de-atunci acolo mi-a fost locul. Ea m-a dus de mână la școală în prima zi, cu ghiozdanul mai mare decât mine. Ea a stat trează lângă patul meu când am făcut vărsat de vânt și mă mâncau bubele de nu puteam dormi, îmi punea comprese și-mi spunea povești până adormeam. Ea a venit la fiecare serbare, în rândul întâi, și bătea din palme cel mai tare, chiar și când eu eram doar copacul din spate care nu avea nicio replică.

Părinții mă sunau în fiecare duminică seara, la 8. Era ora noastră. Mă așezam pe scaunul de lângă sobă, tanti Mărioara ieșea discret în cealaltă cameră ca să ne lase „singuri”, și eu le povesteam săptămâna mea unor oameni care nu văzuseră nimic din ea. Le spuneam ce notă am luat, ei se bucurau, mama mă întreba dacă mă îmbrac gros, tata mă întreba dacă am nevoie de bani. După 20 de minute închideam, și mă întorceam în bucătărie, la viața mea adevărată.

Aveam tot ce ceream. Serios, tot. Dacă spuneam la un telefon că mi s-a stricat ceva, în două săptămâni venea altul nou, mai bun. Colegele mă invidiau pentru ce aveam pe mine. Dar niciodată, în 12 ani, mama n-a știut cum îl cheamă pe cel mai bun prieten al meu. Nu știa că mi-e frică de câinele vecinului, nu știa că plâng la filmele cu final fericit, nu știa că-mi rod unghiile când sunt emoționată. Ei îmi cunoșteau mărimea la pantofi. Tanti Mărioara mă cunoștea pe mine.

Cel mai greu era de Crăciun. Veneau acasă o dată pe an, pe 23 decembrie, cu geamantane pline și cu ochii plini de mine. Mama cobora din mașină, mă lua în brațe și plângea că am mai crescut, că nu m-a văzut crescând. Și eu… eu stăteam în brațele ei politicos, ca la o rudă dragă venită în vizită. Primele două zile erau cele mai grele. Ne uitam unii la alții și nu știam ce să ne spunem. Erau tăceri lungi la masă, întrebări prea politicoase — „ți-e bine la școală?”, „ai prieteni?” — de parcă ne cunoșteam de la o petrecere. Eu mă simțeam vinovată că mi-e jenă cu propria mamă.

Apoi, pe la a treia zi, ceva se dezmorțea. Începeam să râdem împreună, mama mă învăța să fac cozonac, tata punea muzică veche și mă lua la joc prin bucătărie. Exact când mă obișnuiam cu ei, exact când începeam să-mi doresc să rămână… se făcea 10 ianuarie. Își strângeau geamantanele. Mama plângea iar, la aceeași poartă, în aceeași zăpadă, și pleca. Și eu rămâneam cu tanti Mărioara, ne uitam una la alta peste masa golită de cadouri, și viața se întorcea la normal.

Ce nu le-am spus niciodată, ca să nu-i doară, e că atunci când zic „acasă”, mă gândesc la casa mătușii mele.

Anul ăsta însă, la telefonul de după ce am intrat la facultate, mama a tăcut un pic după ce s-a bucurat. Apoi a zis, cu o voce pe care n-o mai auzisem:

— Larisa… mai avem o veste. Eu și tatăl tău ne întoarcem. De tot. Venim acasă.

Am rămas cu telefonul lipit de ureche, în curtea în care crescusem fără ei, și, pentru prima dată în viața mea, vestea că părinții mei vin acasă nu m-a bucurat. M-a SPERIAT.

De ce m-am speriat? Atunci n-aș fi putut spune. Acum știu. Îi iubeam pe părinții mei — dar îi iubeam de la distanță, în doze de 20 de minute pe săptămână și de câte două zile pe an. Nu știam să trăiesc cu ei sub același acoperiș mai mult de-o săptămână. Iar acum urmau să fie aici. De tot.

S-au întors în septembrie, exact când eu începeam facultatea la Iași. Cu banii strânși în 12 ani de Spania, cumpăraseră un apartament în Vaslui, în oraș — 3 camere, mobilă nouă, totul curat și aranjat. Mama pregătise o cameră numai pentru mine: perdele albe, un birou, un pat cu pături pufoase. Când m-a dus s-o văd, îi străluceau ochii.

— Asta e camera ta, Larisa. În sfârșit ai și tu camera ta, la noi acasă.

Am zâmbit și i-am mulțumit din suflet. Dar în capul meu, „acasă” rămăsese la 8 kilometri de-acolo, în casa cu miros de pâine a mătușii.

Prima vineri când m-am întors de la Iași, n-am stat pe gânduri. Am luat maxi-taxiul și m-am dus în sat, la tanti Mărioara, cum făcusem toată viața. Abia seara, când mama m-a sunat, mi-am dat seama ce fac.

— Nu vii pe la noi? m-a întrebat. Ți-am făcut friptură, te-am așteptat toată ziua.

În vocea ei era ceva ce nu mai auzisem. Nu reproș. Ceva mai rău. Dezamăgire înghițită.

— Vin mâine, mamă, am zis repede. Am fost obosită de la drum.

Am închis și am rămas cu telefonul în poală. Tanti Mărioara punea masa, ca în fiecare seară, fără să spună nimic. Dar am văzut-o cum se oprește o clipă, cu farfuria în mână.

— Puiule, a zis ea încet, fără să se uite la mine. Du-te la mama ta. Te-a așteptat 12 ani. Măcar acum, că e aici, du-te.

— Dar mie aici mi-e…

— Știu, m-a întrerupt. Știu unde ți-e. Dar nu trebuie să alegi. Nu te pune nimeni să alegi.

Numai că eu simțeam că aleg, în fiecare vineri.

Toamna aia a fost cea mai grea din viața mea. Nu din cauza facultății — din cauza drumului aceluia pe care-l făceam mereu, împărțită în două. Mama se străduia enorm. Îmi gătea tot ce-mi plăcuse vreodată, deși habar n-avea ce-mi place acum și trebuia să întrebe. Îmi cumpăra lucruri. Mă întreba de cursuri. Se străduia să recupereze 12 ani în două luni, și cu cât se străduia mai tare, cu atât mă simțeam eu mai vinovată că nu mă pot dezlipi de casa mătușii.

Tata era altfel. El nu se străduia cu vorbe. Îl găseam prin curtea lui tanti Mărioara, reparând ce se stricase în 12 ani cât n-a fost bărbat în casă — poarta care scârțâia, robinetul de la fântână, gardul. Nu spunea multe. Într-o zi l-am prins meșterind la balamaua porții și m-am oprit lângă el.

— De ce faci tu asta, tată? Are cine.

S-a șters pe mâini și s-a uitat lung la poartă.

— Pe poarta asta ai intrat tu de mii de ori, venind de la școală, a zis. De mii de ori. Și eu n-am fost la niciuna. Măcar acum s-o repar, să nu mai scârțâie.

N-am știut ce să-i răspund. M-am apropiat și l-am pupat pe obraz, cum nu mai făcusem de mult. A rămas cu unealta în mână, surprins, și mi s-a părut că i s-au umezit ochii. Dar s-a întors repede la balama, ca să nu văd.

Crăciunul în care m-am fript la mână

Anul ăsta, de Crăciun, n-au mai plecat pe 10 ianuarie. Pentru prima dată în viața mea, părinții mei erau aici și aveau să rămână. Mama a vrut Crăciunul la ea, în apartamentul nou. A gătit trei zile. Și a făcut un lucru care m-a mișcat: a insistat s-o aducem și pe tanti Mărioara.

— E și a ei sărbătoarea asta, a zis mama. Fără ea n-am fi avut ce sărbători.

Am adus-o pe tanti Mărioara în oraș, la apartament. Și pentru prima dată am văzut-o pe femeia asta, care fusese stânca vieții mele, mică și stingheră. Stătea pe marginea canapelei noi, cu mâinile ei bătucite în poală, neștiind unde să le pună. Se ridica să ajute la fiecare fel de mâncare, iar mama o oprea: „Stai jos, Mărioara, ești musafir.” Cuvântul ăsta — „musafir” — a lovit-o. Am văzut-o. În casa în care era, de fapt, mama fetei ei, ea era musafir.

Ne-am așezat la masă. Era frumos — lumânări, cozonac, vin fiert, tot ce trebuie. La un moment dat, ducând tava cu sarmale de la bucătărie, m-am fript la deget de marginea încinsă. N-a fost nimic grav, dar am scăpat un „Auu!” și, din reflex, fără să mă gândesc o secundă, am strigat:

— Tanti!

Și tanti Mărioara a și sărit de pe scaun, cu șervetul în mână, spre mine, cum sărise de-o mie de ori. Mi-a luat degetul, l-a suflat, l-a băgat sub jet de apă rece, bombănind că de ce n-am luat laveta.

Abia după ce mi-a trecut usturimea am ridicat ochii.

Mama stătea în picioare, lângă masă, cu polonicul în mână, și se uita la noi. Nu se mișcase. Nu apucase nici măcar să facă un pas. Fata ei se fripsese, și fata ei strigase pe altcineva. Am văzut pe chipul ei cum se rupe ceva, încet, fără zgomot.

— Mamă, eu… am început.

— E în regulă, a zis repede, cu un zâmbet care nu-i ajungea la ochi. Bine că n-a fost nimic. Hai la masă.

Mai târziu, când tata și tanti Mărioara se uitau la televizor, am intrat în bucătărie după apă și am găsit-o pe mama la chiuvetă, cu spatele la mine, spălând niște vase care erau deja spălate. Umerii îi tremurau.

— Mamă?

S-a șters repede la ochi cu dosul palmei, dar era prea târziu.

— Nu-i nimic, puiule. Mă înțeapă detergentul.

M-am apropiat. Pentru prima dată în viața mea, nu m-am purtat cu ea politicos, ca la o vizită. Am pus mâna pe brațul ei.

— Spune-mi.

A oftat lung și a lăsat buretele.

— Știi de ce am plecat, Larisa? a întrebat, tot fără să se întoarcă. Am plecat pentru că n-aveam nimic. Dormeai într-o cameră în care ploua prin tavan. N-aveam bani de-o pereche de bocanci de iarnă pentru tine. Și mi-am zis: mă duc doi ani, strâng, îi dau copilului meu tot ce n-am avut eu. Casă. Haine. Școală. Tot.

S-a întors în sfârșit spre mine. Avea fața udă.

— Și ți-am dat, a zis. Uite, ai cameră, ai facultate, ai tot. Am reușit. Numai că, în timp ce-ți strângeam toate astea, am pierdut singurul lucru care conta cu adevărat. Te-am pierdut pe tine. Tu ești a ei acum. Eu ți-am plătit copilăria, dar ea a trăit-o cu tine.

Am simțit că mi se rupe inima în două.

— Nu ești vinovată de nimic, mamă…

— Ba sunt, a zâmbit ea trist. Și n-am dreptul să fiu supărată. Eu am ales. Când te-ai fript adineauri și-ai strigat-o pe ea, ăla a fost adevărul. Ăla e adevărul de 12 ani. Doar că azi l-am văzut cu ochii mei.

N-am apucat să-i răspund. În ușa bucătăriei apăruse tanti Mărioara. Nu știu de cât timp era acolo, nici cât auzise. A intrat încet, s-a apropiat de mama și a făcut un lucru pe care n-o să-l uit cât trăiesc: a luat-o pe sora ei în brațe, așa, cu mâinile ei bătucite, și i-a vorbit la ureche, dar destul de tare cât s-aud și eu.

— Nu ți-am luat-o, soro, a zis. Ascultă-mă bine. Nu ți-am luat-o. Ți-am ținut-o de cald până te întorci. Atât am făcut. Am fost mâna care era aici, dar am ținut-o caldă pentru tine. De câte ori se lovea și mă striga pe mine, tot pe tine te căuta, numai că tu erai departe și trebuia să prindă pe cineva. Acum ești aici. De-acum are pe cine să strige.

Cele două surori au rămas îmbrățișate în bucătăria mică, plângând amândouă, iar eu stăteam în prag și le priveam prin propriile lacrimi. Femeia care mă născuse și femeia care mă crescuse, ținându-se una de alta ca după o furtună lungă de 12 ani.

În seara aia am înțeles ceva ce nu mai știam cum să spun. Nu trebuia să aleg. N-am avut niciodată o mamă în locul alteia. Am avut, fără să-mi dau seama cât de norocoasă sunt, două femei care m-au iubit fiecare cum a putut — una cu palma pe creștetul meu în fiecare seară, cealaltă cu fiecare ban trimis și cu fiecare noapte în care a adormit plângând la mii de kilometri de mine.

De Anul Nou, tata a ridicat paharul și a spus, cu vocea lui care nu se pricepe la vorbe mari:

— Am numărat 12 ani. Fiecare ban pe care l-am trimis a fost o zi în care n-am fost lângă tine. Nu mai vreau să număr. De-acum suntem aici.

Acum îmi împart săptămânile. Câteva zile la Iași, la facultate. Weekendul, o parte la mama și la tata, în apartamentul din oraș, o parte în sat, la tanti Mărioara — care refuză categoric să se mute la bloc, „că n-am eu ce căuta la etaj, cu găinile mele lăsate cui?”. Mama a înțeles. Duminica, de multe ori, venim toți în sat, la masa mătușii, și mâncăm sarmale din aceeași oală, în aceeași bucătărie în care i-am șoptit prima dată că am reușit.

Nu mai am cele două zile de reobișnuire. Acum îi văd în fiecare săptămână, la bine și la greu, nu doar la cadouri. Zilele trecute m-am fript iar la mână, prostește, la aragazul din oraș. Am strigat „Mamă!”. Și mama a sărit prima. A băgat-o repede sub apă rece, cu ochii înlăcrimați de bucurie, de parcă îi dădusem cel mai frumos cadou din lume. Poate chiar îi dădusem.

Câteodată mă întreb cum ar fi fost dacă nu plecau niciodată. Dacă aș fi avut o singură casă, o singură mamă, o copilărie întreagă, fără poze și fără telefoane de duminică seara. Poate mai săracă. Poate nu ajungeam la facultate. Nu știu. Știu doar că azi am două femei care mă iubesc și un tată care repară porți ca să-și ceară iertare fără cuvinte.

Voi câți sunteți ca mine? Câți dintre voi și-au cunoscut părinții din poze și din apeluri de duminică seara — și cine v-a fost, de fapt, „acasă”?