De 4 ani, soția mea nu mai știe cum mă cheamă. Dar în fiecare dimineață îi duc gutui de pe geam și o întreb dacă vrea ceai, ca acum 40 de ani…

„Bună ziua, domnule”, mi-a spus și mi-a întins mâna, ca unui om întâlnit din întâmplare la poartă.

I-am strâns-o. Palma ei o cunosc mai bine decât pe a mea — bătătorită de-o viață de sapă, de rufe frecate în albie, de aluat frământat în zorii tuturor sărbătorilor. Am ținut-o o clipă mai mult decât se cade între străini. Ea a zâmbit stingherită și și-a tras mâna înapoi, cuviincioasă, așa cum a fost toată viața cu oamenii pe care nu-i cunoștea.

Pe femeia asta o cheamă Aurica. Îi sunt bărbat de 50 de ani. Și de 4 ani nu mai știe cum mă cheamă.

Stă într-un salon la marginea Vasluiului, cu pereți văruiți în galben pal și un pat de fier lângă geam. Miroase a mâncare de spital și a săpun ieftin. Când intru, o găsesc mai mereu pe scaun, cu mâinile în poală, uitându-se la ușă ca și cum ar aștepta pe cineva. Pe mine mă așteaptă. Numai că nu mai știe că pe mine mă așteaptă.

M-am așezat pe marginea patului și am scos din buzunarul hainei o gutuie. Galbenă, mare, cu puful ăla al ei pe care-l ștergi cu degetul. Am pus-o pe măsuța dintre noi.

— V-am adus o gutuie, doamnă Aurica, i-am spus. E din pomul din curte. S-au copt.

Pomul ăla l-am sădit împreună, în al treilea an de când ne luaserăm. Ea a ținut puietul drept, eu am bătut pământul cu cazmaua. Toată toamna Aurica punea gutui pe pervazul din bucătărie, la rând, și casa mirosea a ele până după Crăciun. „Să stea, că-mi place cum miros”, zicea. Nu le mânca. Le mirosea.

— Ce frumos din partea dumneavoastră, a spus politicos și a pus gutuia la loc, fără s-o cunoască.

O asistentă tânără a băgat capul pe ușă.

— Domnule Gheorghe, iar ați venit pe ploaia asta? Stați, vă aduc un scaun mai bun.

— Am venit, maică, am venit. Ce să fac acasă singur?

Vin cu autobuzul de dimineață. De la noi, din capătul orașului, fac trei sferturi de ceas până aici. Cunosc șoferul, cunosc oamenii din stație. Toți știu unde merge bătrânul cu punga în care se rostogolește o gutuie. Iarna îmi îngheață mâinile pe bara autobuzului. Nu-mi pasă. Mai bine îngheț pe drum spre ea decât să stau la căldură fără ea.

De 50 de ani, în fiecare dimineață, primul lucru pe care i-l spuneam Auricăi era: „Vrei un ceai?” Așa am început prima dimineață de după nuntă, așa am dus-o până acum 4 ani. De-aia o întreb și aici, tot în fiecare dimineață:

— Vrei un ceai, Aurica?

— Nu, mulțumesc, domnule, îmi răspunde. Sunteți foarte amabil.

Și „domnule” ăsta mă taie de fiecare dată ca prima dată. Eu îi zic „bună ziua, Aurica”. Ea îmi zice „bună ziua, domnule”. Între cele două vorbe încap 50 de ani și 3 copii.

Ne-am cunoscut la o horă, în sat, când aveam 19 ani și ea 17. Purta o fustă înflorată și râdea cu capul dat pe spate. Am jucat toată după-amiaza lângă ea și n-am mai lăsat-o din mână o viață întreagă. Acum îi povestesc despre horă ca și cum aș povesti despre altcineva. Ea ascultă frumos, dă din cap. „Ce drăguț”, spune. Și se uită pe geam.

Băiatul cel mare, Mihai, mă sună aproape zilnic.

— Tată, de ce te chinui? mă ceartă cu blândețe. E frig, ești bolnav de spate, faci două autobuze. Și ea… tată, ea oricum nu te mai știe. Nu mai știe cine ești.

— Știu, Mihai, îi zic.

— Atunci de ce?

Și acolo rămân fără cuvinte. Pentru că el are dreptate cu mintea. Și eu am dreptate cu inima. Cum să-i spun unui copil că la cununie am jurat „la bine și la greu”, și că ăsta e greul, ăsta e, aici, în salonul galben, și că tocmai acum, când mi-e cel mai greu, nu se cheamă că plec?

Copiii cred că vin degeaba. Că nu mai rămâne nimic din femeia care ne-a crescut. Că vorbesc singur cu un perete care are chipul mamei lor.

Numai că ieri… ieri s-a întâmplat ceva ce nu le-am spus încă nici copiilor.

Gutuia din palmele ei

Ieri am ajuns mai devreme. Ploua mărunt, din ăla care nu te udă, dar îți intră în oase. Aveam în buzunar cea mai frumoasă gutuie de anul ăsta, o alesesem de cu seară de pe pervaz, o ștersesem de puf cu mâneca. Am intrat, i-am spus „bună ziua, Aurica”, mi-a răspuns „bună ziua, domnule”, ca de obicei. M-am așezat. Am pus gutuia pe măsuță.

De data asta n-a mai lăsat-o la loc.

A luat-o în amândouă mâinile, încet, cum iei un pui de pasăre. A ridicat-o la față. A închis ochii. Și a mirosit-o adânc, cu toată ființa, așa cum mirosea gutuile de pe pervazul bucătăriei noastre acum 40 de ani, iarna, când venea de la treabă cu obrajii roșii de ger.

A stat așa multă vreme, cu gutuia la nas și cu ochii închiși. Am tăcut. Nu îndrăzneam să respir. În salonul ăla galben, cu ploaia bătând în geam, se oprise timpul.

Și atunci a șoptit. Nu mie. Nu se uita la mine. Vorbea undeva, departe, într-un loc în care eu nu mai aveam voie să intru:

— Mie îmi aducea cineva așa ceva… demult. Un om tare bun.

M-am făcut una cu scaunul. Am simțit cum mi se urcă tot pieptul în gât. „Un om tare bun.” Eram eu. Acolo, la un metru de ea, în carne și oase, cu părul alb și cu mâinile tremurânde — eu eram omul acela bun de „demult”. Ea nu mă mai știa după nume, nu mă mai știa după față. Dar undeva, într-un colț de suflet pe care boala nu apucase să-l șteargă de tot, mai rămăsese ceva. Mirosul unei gutui. Și un om bun care i le aducea.

N-am corectat-o. N-am spus „Aurica, eu sunt, eu ți le aduceam, sunt bărbatul tău”. La ce bun? Ar fi speriat-o. Ar fi privit un străin bătrân care pretinde lucruri de neînțeles. Am lăsat-o să țină gutuia și pe „omul acela bun” împreună, în palme, așa cum le simțea ea acum.

Am întins mâna și i-am atins ușor degetele peste coaja galbenă.

— Era, i-am zis cu glasul spart. Era tare bun. Și te iubea mult de tot.

Ea a zâmbit. Un zâmbet mic, ca de fată de 17 ani de la horă.

— Se vede, a spus. După gutui se vede.

Ce le-am spus copiilor

Am ieșit pe hol și am plâns ca un copil, sprijinit de peretele rece. A venit asistenta, m-a luat de braț, mi-a adus un pahar cu apă. „Vă e rău, domnule Gheorghe?” Nu-mi era rău. Îmi era, pentru prima dată în 4 ani, bine și rău în același timp, atât de tare că nu încăpea în mine.

Seara l-am sunat pe Mihai. I-am povestit tot: gutuia, mirosul, șoapta. La celălalt capăt s-a lăsat o tăcere lungă. Apoi l-am auzit cum își drege glasul, cum face bărbatul de 47 de ani când nu vrea să-l auzi că plânge.

— Va să zică tot mai e ceva acolo, tată, a spus într-un târziu.

— E, Mihai. E. Nu în cap. În altă parte. Acolo unde nu ajunge boala.

Duminică au venit toți trei, cu nepoții. N-au mai încercat s-o facă să-și amintească nume, ani, întâmplări — asta o obosea și o speria. Au adus, în schimb, o pungă de gutui de la mine din curte. Le-au pus, una câte una, pe pervazul salonului. Aurica se uita la ei cum aranjează gutuile la rând, la lumină, și fața i s-a luminat toată.

— Ce frumos miroase, a spus. Așa făceam și eu, cândva.

„Cândva.” Copiii s-au uitat la mine. Eu m-am uitat la ei. Și fără să scoatem o vorbă, am înțeles cu toții același lucru: cândva era acum. Cândva eram noi.

Nu s-a vindecat nimic. Nu e o poveste cu minuni. Azi-dimineață am mers iar cu autobuzul de la capătul orașului, iar mi-a înghețat mâna pe bară, iar mi-a spus „bună ziua, domnule” și iar m-a întrebat, politicos, dacă nu vreau să iau loc. I-am dus o gutuie. Am întrebat-o dacă vrea un ceai. A zis nu, mulțumesc.

Dar când am plecat, m-a strigat de pe scaun. Prima dată în 4 ani m-a strigat.

— Domnule! Mai veniți mâine cu gutui?

M-am întors din ușă.

— Mai vin, Aurica. În fiecare zi mai vin.

Am 71 de ani. Femeia pe care o iubesc de când aveam 19 nu mai știe cum mă cheamă. Dar știe că vine cineva cu gutui. Și pe omul acela îl așteaptă. Mie atât îmi ajunge. Voi ați rămâne? Ați mai duce în fiecare dimineață gutui cuiva care nici măcar nu mai știe că existați?