38 de ani am bătut împreună drumul la fântână, în fiecare dimineață, cu găleata într-o mână și vorba în cealaltă. Mâine dimineață am să merg singură, pentru că pe Marioara au luat-o copiii la bloc…

Mâine dimineață o să cobor singură la fântână.

38 de ani, dimineață de dimineață, am coborât drumul ăsta cu găleata într-o mână și cu vorba în cealaltă. Și de partea cealaltă a ghizdelelor mă aștepta mereu Marioara. Aseară au venit copiii ei cu mașina și au luat-o la bloc, la oraș.

„Nu se mai poate, mamă, singură în sat”, i-a spus feciorul, și avea și el dreptate, sărmanul — Marioara a împlinit 79 de ani și iarna trecută a căzut pe gheață la poartă.

Am ajutat-o eu la împachetat. Am stat amândouă în odaia aia mică, cu tavanul jos și cu icoana afumată deasupra patului, și am îndesat în saci o viață întreagă. Cearșafuri călcate, un pieptene de os, fotografia de la nunta ei — bărbatu-său doarme de 9 ani în cimitirul de peste deal.

Mâinile ei tremurau. Ale mele la fel.

— Lasă, Marioaro, că nu pleci în lume, am zis. Te iau copiii la căldură, la baie în casă.

— La căldură, a repetat ea, și s-a uitat pe geam, la fântână.

Feciorul striga de-afară să ne grăbim, că se lăsa seara și el avea drum lung. Nora stătea lângă portieră cu telefonul în mână și cu privirea în altă parte. Se vedea de la o poștă că-i era rușine să intre în casa aia joasă, cu prispă de lut.

Când n-a mai fost nimeni în odaie, am luat de pe pervaz cana ei. Cana aia ciobită la buză, cu floricele albastre șterse de-atâta spălat, din care bea apă de fântână de nu mai știu când. Am strecurat-o în geanta ei, între batiste.

— Ce faci? a șoptit ea.

— O iei cu tine.

— Nora n-o s-o lase din dulap. Are ea pahare frumoase, la oraș.

— Ia-o, Marioaro. Măcar s-o ai.

Și amândouă ne uitam în pământ, ca două fete prinse cu un secret.

La ușă m-a prins de mână. Avea palma rece și osoasă, cum o știam de-o viață.

— Veto, mi-a zis — că așa mă cheamă, Elisaveta, dar de 38 de ani nimeni nu-mi mai spune decât Veta — Veto, ai grijă de mușcatele mele. Le-am lăsat pe prispă. Udă-le tu, că se usucă.

— Le ud, i-am spus. În fiecare seară.

— Și de bălsămâna de la colț. Aia înflorește abia la toamnă.

— Și de bălsămână, Marioaro.

Ne-am strâns în brațe acolo, în prag, două babe cocârjate, și mi-a mirosit părul a fum de lemne și a săpun de casă, cum mirosise dintotdeauna.

Feciorul a claxonat.

Am condus-o până la mașină. S-a urcat greu, cu genunchii umflați, iar nora i-a pus centura de parcă lega un copil. Prin geam am văzut-o cum strânge geanta la piept. Știa ce e în ea.

Mașina a pornit, a ridicat praful de pe uliță și a dat colțul pe lângă crucea de la răscruce. Dus a fost.

Am rămas în drum până n-am mai auzit motorul.

M-am întors în casă și mi s-a părut că tavanul s-a lăsat mai jos. Pe prispa Marioarei, mușcatele așteptau apă. M-am dus și le-am udat, pe întuneric, dintr-un ibric vechi de-al meu.

Ulița se făcea seară. Când eram tinere, la ora asta ardea fum la fiecare horn și se auzeau vaci, câini, femei strigând copiii la masă. Acum garduri și iar garduri, și în spatele lor nimeni. Case cu obloanele trase, curți în care nu mai calcă picior de om.

Am pus găleata lângă ușă, pregătită, cum fac de 38 de ani.

Mâine dimineață o să cobor. Din obișnuință. Și n-o să mai fie nimeni de partea cealaltă a ghizdelelor.

Ciutura scârțâie la fel și când n-are cine s-o audă

N-am închis ochii aproape deloc în noaptea aia. M-am răsucit de pe o parte pe alta și ascultam liniștea. O liniște grea, care intra pe sub ușă și se așeza pe piept.

Pe la 4 m-am trezit de-a binelea, cum mă trezesc de-o viață, fără ceas, fără nimic. Am aprins focul, am pus ibricul, mi-am legat basmaua. Mâna a luat singură găleata de lângă ușă. Trupul știe drumul chiar și când mintea ar vrea să mai stea culcată.

Afară era răcoare și cerul abia se albea spre răsărit. Am coborât ulița pe lângă garduri. Un câine a lătrat undeva, departe, apoi iar tăcere. Din hornuri nu ieșea fum. Nici la Ilie, nici la Gheorghe al Saftei, nici la casa cu nucul mare — toți duși, unii în pământ, alții la copii, la oraș.

Am ajuns la fântână. Am pus găleata pe ghizdele, cum am pus-o de mii de ori, și am prins roata de mâner. Am tras.

Scârțâitul ăla… Doamne, scârțâitul ăla al ciuturii. De 38 de ani îl aud în fiecare dimineață și niciodată nu mi s-a părut atât de tare ca atunci. Se lovea de garduri, făcea ocolul uliței și se întorcea înapoi, singur. Lanțul se aduna pe roată, găleata urca din adânc, plină, grea.

Am răsturnat-o în a mea. Apa rece mi-a sărit pe mâini și pe încheieturi, cum îmi sare de-o viață, și mi-a tăiat răsuflarea o clipă, ca întotdeauna.

Și atunci, fără să vreau, am ridicat capul spre partea cealaltă a ghizdelelor.

Nu era nimeni.

Piatra goală, udă de rouă. Locul unde Marioara își punea găleata ei de tablă, cu toarta îndoită. Locul unde, dacă întindeam mâna, ajungeam la a ei. De 38 de ani, în locul ăla mă aștepta un chip. „Ei, Veto, ce-ai visat astă-noapte?” Sau: „Vai, mă doare șoldul de nu mai pot.” Sau nimic — doar tăcerea aia bună a două femei care nu mai au nevoie de cuvinte.

— Bună dimineața, Marioaro, am zis cu glas tare, către piatra goală.

Mi-a răspuns numai scârțâitul ciuturii.

Am dus găleata acasă. Nu știu cum am urcat dealul, că nu vedeam bine de lacrimi, dar picioarele au știut și ele drumul.

Când am venit eu aici, acum 38 de ani, din părțile Vrancei, nu cunoșteam pe nimeni. Bărbatu-meu mă adusese la casa lui de la capul uliței, soacra era rea de gură, iar eu — o femeie străină într-un sat străin. Prima oară când am coborât la fântână, tot Marioara era acolo. Și ea venită de departe, tocmai din părțile Argeșului, măritată aici cu ani în urmă. M-a măsurat din ochi și mi-a zis: „Ține roata mai scurt, că-ți fuge lanțul.” De-atunci n-am mai coborât niciodată singură. Până azi.

La fântâna aia ne-am spus tot, 38 de ani. Acolo mi-a ținut Marioara mâna în dimineața în care mi-a plecat fata în Italia — s-a dus și nu s-a mai întors decât la câte-o înmormântare. Tot acolo i-am ținut-o eu pe-a ei, acum 9 ani, când l-au coborât pe bărbatu-său în groapă și ea nu mai avea putere nici să plângă. Necazuri, morți, spinări care ne dor, prețul la ouă, cine s-a mai prăpădit prin sat — toate le-am cernut la ciutura aceea.

Mușcatele n-au înțeles că a plecat

În seara aia am făcut ce i-am promis. Am luat ibricul meu cel vechi, ciobit și el, l-am umplut și am trecut pe la Marioara. Poarta era descuiată, că la noi nu se încuie nimic — dar casa avea lacătul feciorului pe ușă, rece și nou, un lacăt care nu se potrivea deloc cu prispa aceea de lut.

Pe prispă, mușcatele ei stăteau roșii și mândre, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Le-am udat pe toate, una câte una, și bălsămâna de la colț, cum m-a rugat. Florile nu știu că stăpâna lor doarme de-acum într-un pat de bloc, la etajul 3, într-un oraș pe care nu-l cunoaște.

— Beți, le-am spus. Că poate vine ea. Poate vine ea înapoi.

Am făcut asta în fiecare seară. Îmi ud florile mele, apoi cobor la ale ei. Ba, ca să fiu cinstită, pe ale ei le ud mai cu grijă.

A trecut mai bine de-o săptămână până s-a auzit ceva de la ea. Într-o seară, pe la 8, a sunat telefonul — ăla vechi din perete, pe care abia îl mai folosesc. Am ridicat și, la capătul celălalt, o voce de bărbat tânăr:

— Sărut-mâna, dumneavoastră sunteți doamna Veta? Stați puțin că v-o dau pe mamaie.

Era nepotul Marioarei. S-a auzit un foșnet, apoi glasul ei, mai subțire, mai speriat, ca și cum ar fi vorbit dintr-o fântână și mai adâncă decât a noastră.

— Veto? Tu ești?

— Eu, Marioaro. Eu.

— Cum e la noi în sat? m-a întrebat, și „la noi” m-a lovit drept în inimă.

— E bine. Ți-am udat mușcatele. Au înflorit și mai tare.

A tăcut. Am auzit-o cum înghite.

— Veto, a zis mai încet, ca să n-audă nora. Cana… o țin sub chiuvetă, la mine în cameră. Dimineața, când pleacă ei la treburi, îmi torn în ea apă și beau. Nu-i la fel ca a noastră, de la fântână. Da-i cana mea.

Mi s-au muiat genunchii și m-am așezat pe scaun.

— Bine faci, Marioaro. Bine faci.

— Mi-e dor de scârțâitul ăla, a mai spus. Aici e liniște. Prea multă liniște. Se aud numai lifturi și mașini jos. Nu cântă niciun cocoș.

Am vorbit puțin, că se temea să nu se întoarcă nora. Înainte să închidă, mi-a zis:

— Ai grijă de tine, Veto. Și mai vorbește cu mine din când în când, la fântână. Că eu te-aud.

Am rămas cu telefonul în mână mult după ce s-a întrerupt.

Au trecut zilele, s-au făcut săptămâni. Toamna a început să pună rugină în nuc. Coboram în fiecare dimineață la fântână, trăgeam ciutura, vorbeam cu piatra goală — că nu mi-e rușine, la 77 de ani poți să vorbești și cu pietrele, dacă ți-au fost prietene o viață.

Și într-o dimineață, pe la sfârșitul lui septembrie, când abia se lumina, am auzit pași pe uliță. Pași tineri, repezi. Am ridicat capul.

Venea o femeie tânără, de vreo 30 de ani, cu o găleată nouă de plastic în mână și cu părul prins la spate. Se mutaseră, ea și bărbatul ei, în casa lui Ilie de la capătul uliței — o cumpăraseră de la copiii lui și o dregeau de câteva luni. Îi văzusem de departe, dar nu vorbisem niciodată.

— Bună dimineața, mătușă, mi-a zis, cam sfioasă. Ne-a secat pompa peste noapte și… nu prea știu cum se scoate apă de-aici. E prima oară.

M-am uitat la ea. La mâinile ei care nu cunoșteau roata. La găleata aia nouă, care n-avea nicio zgârietură.

Și, pentru prima oară după atâtea dimineți, de partea cealaltă a ghizdelelor era iar cineva.

— Vino-ncoace, fată, i-am spus. Roata asta e cu toane. Trebuie s-o ții de mâner și s-o slăbești încet, că altfel îți fuge lanțul. Uite-așa.

Am prins-o eu întâi, apoi i-am pus mâinile ei peste ale mele. A tras. A scârțâit ciutura, tot pe uliță. Găleata a urcat, plină.

— Rece! a râs ea, când i-a sărit apa pe mâini.

— Rece, am zis. Așa e apa bună.

Am mai stat un pic de vorbă. De unde e, cum o cheamă. Larisa o cheamă, e venită tocmai din Bacău, și au un băiețel de 4 ani care la ora aia încă dormea dus. Mi-a spus că i-e cam urât în sat, că e prea multă liniște, că nu cunoaște pe nimeni.

— O să te-nveți, i-am zis. Și dacă vrei, cobor și mâine pe la ora asta. Îți arăt eu care fântână are apa cea mai dulce și cui să nu-i dai prea multă vorbă pe uliță.

A râs iar. Și-a luat găleata și-a urcat înapoi, iar eu am rămas la fântână cu inima mai puțin grea decât o adusesem.

În seara aia i-am povestit Marioarei, la telefon, despre Larisa. S-a bucurat, dar am simțit și un firicel de gelozie în glasul ei, și mi-a plăcut — însemna că locul de partea cealaltă a ghizdelelor e tot al ei.

— Nu te uita că vine ea acum, i-am zis. Tot cu tine vorbesc dimineața. Doar că, uneori, îmi mai răspunde și cineva în viață.

Se sting satele astea. Se sting pe rând, cu fiecare horn care nu mai fumegă, cu fiecare babă dusă la bloc, la copii, cu fiecare fântână la care nu mai coboară nimeni. Dar câteodată, când crezi că s-a terminat de tot, urcă cineva tânăr pe uliță, cu o găleată nouă în mână, și nu știe să tragă ciutura — și atunci pricepi că mai e cui să-i arăți.

Eu tot cobor în fiecare dimineață. Vorbesc cu Marioara la piatra goală și, din când în când, îi arăt Larisei cum se scoate apa. Iar mușcatele de pe prispa Marioarei au înflorit anul ăsta cum n-au înflorit niciodată — de parcă știu și ele că le așteaptă cineva înapoi.

Voi câte fântâni ca a noastră știți, rămase fără nimeni la capăt? Și cine v-a ținut vouă mâna, dimineață de dimineață, o viață întreagă?