Cei doi orbi care strigau „Fiul lui David, miluiește-ne!„. Iată ce ne învață această minune

Sunt momente în Evanghelie când câteva cuvinte simple spun mai mult decât multe predici. Așa este și strigătul celor doi orbi care merg după Iisus pe drumurile Galileei, cerând cu glas tare să fie miluiți. Nu vedeau nimic în jurul lor, dar Îl recunoșteau pe Cel pe care mulțimea încă Îl privea cu îndoială.

Minunea cu cei doi orbi care strigau: „Fiul lui David, miluiește-ne!” ne arată cum credința merge înaintea vederii. Ei au crezut mai întâi, iar lumina a venit după aceea, ca rod al încrederii lor neclintite în Mântuitor.

Unde găsim în Evanghelie minunea celor doi orbi

Această vindecare este istorisită de Sfântul Evanghelist Matei, în capitolul 9, versetele 27-31. Episodul vine îndată după învierea fiicei lui Iair și după tămăduirea femeii bolnave de mulți ani.

Pe drum, în Galileea, doi orbi se țin după Iisus și strigă fără încetare. El intră într-o casă, iar ei vin după El, hotărâți să nu plece nemângâiați.

Să nu confundăm această minune cu altele asemănătoare. Orbul Bartimeu, vindecat lângă Ierihon, apare la Marcu și la Luca, iar la Matei 20 sunt alți doi orbi, la ieșirea din cetate. Sunt întâmplări diferite, ușor de amestecat dacă citim grăbit.

De ce Îl strigau „Fiul lui David”

Numele „Fiul lui David” nu era o simplă formulă de adresare. Era o mărturisire de credință în toată puterea cuvântului.

Evreii știau din proorocii că Mesia avea să Se nască din neamul regelui David, după făgăduința dată lui David și după vestirea proorocului Isaia. Strigând astfel, orbii Îl recunoșteau pe Iisus drept Mântuitorul cel așteptat.

Iată partea uimitoare. Cei care nu vedeau cu ochii trupești vedeau limpede cu ochii sufletului. Mulțimea îi îndemna să tacă, dar ei strigau și mai tare, fără să se rușineze de piedici.

Ce le-a cerut Iisus înainte să le deschidă ochii

Înainte de orice atingere, Iisus pune o singură întrebare: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?”. Iar ei răspund scurt și hotărât: „Da, Doamne!”.

Abia atunci Mântuitorul se atinge de ochii lor și rostește cuvintele care leagă totul, „După credința voastră, fie vouă!”. În clipa aceea ochii li se deschid.

Vezi limpede legătura. Vindecarea nu vine ca o răsplată automată, ci ca răspuns la credința mărturisită. Așa se petrece în mai toate minunile Mântuitorului, credința omului cheamă harul lui Dumnezeu.

Ce ne învață pe noi minunea acestor doi orbi

Sfinții Părinți, între care și Sfântul Ioan Gură de Aur în tâlcuirile la Evanghelia după Matei, văd în stăruința orbilor un model de rugăciune neîncetată. Ei nu se opresc, deși cei din jur îi descurajează.

Strigătul lor, „miluiește-ne”, este chiar miezul Rugăciunii lui Iisus, atât de scumpă Filocaliei: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. O poți rosti dimineața, pe drum spre serviciu sau seară, scurt și cu încredere.

Cere mai întâi vederea sufletului. Adesea suntem orbi la propriile greșeli, iar lumina cea adevărată se naște din rugăciune stăruitoare, nu din nerăbdarea noastră.

Cum mărturisim mai departe binele primit

Odată vindecați, cei doi orbi nu și-au ținut bucuria pentru ei. Au vestit minunea în tot ținutul acela, spunând tuturor ce putere are Iisus Hristos.

Și pentru noi rămâne un îndemn limpede. Binele primit de la Dumnezeu se mărturisește mai departe, cu mulțumire, către cei apropiați.

Reține esențialul din minunea celor doi orbi

Iată, pe scurt, învățăturile de căpetenie pe care le desprindem din această întâmplare:

  • Orbii Îl mărturisesc pe Iisus drept „Fiul lui David”, adică Mesia cel proorocit
  • Iisus cere credință înainte de vindecare: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?”
  • Vindecarea vine „după credința voastră”
  • Stăruința în rugăciune biruie orice piedică din jur
  • Binele primit se mărturisește mai departe, cu mulțumire

Minunea cu cei doi orbi care strigau „Fiul lui David, miluiește-ne!” ne arată că lumina cea adevărată începe din inimă. Ei au crezut fără să vadă, iar credința lor a deschis ușa harului.

Ori de câte ori întâmpinăm piedici, putem face și noi la fel. Un strigăt scurt și stăruitor către Mântuitor, rostit cu încredere, ne ține drumul deschis spre El, oricât de greu ar fi în jur.