A pus teancul de bani pe biroul meu și l-a împins cu dosul palmei până lângă suportul de pixuri, ca și cum se temea că mi-l ia altcineva înainte să apuc eu.
— 200.000, a spus. Sunt toți acolo. Vreau doar ca soția mea să înceapă tratamentul săptămâna asta.
Afară, pe hol, se auzeau scaunele trase și tusea seacă a bătrânilor care așteptau de la 7 dimineața. Eu tocmai închisesem un dosar și mă pregăteam să chem următorul pacient de pe listă. Omul din fața mea avea un palton negru, scump, și un ceas care făcea cât salonul 4 cu tot cu paturi.
— Cum vă numiți? l-am întrebat.
— Sorin. Soția mea e Camelia. E pe lista dumneavoastră, undeva la coadă. Nu vreau la coadă.
Am 52 de ani și lucrez de aproape 25 în oncologie, în spitalul județean dintr-un oraș din sud-estul țării. În sertarul de sus am o listă. Nu e o listă obișnuită. Pe ea sunt nume, vârste și data la care intră fiecare la tratament. Un profesor de matematică pensionar. O femeie care crește singură 2 copii. Un cioban de lângă baltă. Camelia, soția lui Sorin. Pentru mine, pe hârtia aia, toate numele cântăresc exact la fel. Asta încerc să nu uit niciodată, chiar și în zilele în care aș vrea să uit multe.
— Doamna Camelia are programare, am spus. Peste 18 zile. Așa cum au și ceilalți.
— 18 zile, a repetat el, și a râs scurt, fără veselie. Doctore, în 18 zile eu închei contracte de milioane. Soția mea nu are 18 zile de pierdut pe un scaun de hol.
— Nici ceilalți nu au, am spus.
— Uite, hai să nu ne jucăm, a zis, aplecându-se peste birou. Banii ăștia sunt mai mulți decât câștigați dumneavoastră într-un an. Îi puneți în buzunar, mutați un nume, și gata. Nimeni nu moare din asta.
L-am privit. Avea ochii unui om obișnuit ca lucrurile să se întâmple cum vrea el.
— Ba da, am spus. Cineva moare. Nu azi, poate nu luna asta. Dar dacă mut numele Cameliei mai sus, altcineva coboară. Iar cel care coboară e, de obicei, cel care n-are palton negru și n-are cine să vină la mine cu un plic. Boala nu se uită la portofel. Aici așteptăm toți la fel.
— Toți la fel, a pufnit. Frumos. Foarte frumos. Și când soția mea…
— Soția dumneavoastră va fi tratată. Bine. La rândul ei. Ca toți.
A rămas o clipă nemișcat. Cred că nu i se mai întâmplase demult ca o ușă să nu se deschidă când împinge el. A luat teancul înapoi, l-a băgat în buzunarul de la piept și s-a ridicat.
— Faceți pe sfântul, a zis. O să vedem cât țineți pe salariul dumneavoastră de stat.
A trântit ușa. Câteva secunde am rămas cu mâinile pe dosar, ascultând cum i se pierd pașii pe hol. Apoi am apăsat butonul și am chemat următorul pacient. O femeie slabă, cu basma, care s-a așezat pe scaun și mi-a spus, rușinată, că a venit cu autobuzul de la 5 dimineața și că speră să nu-i fi pierdut rândul.
— Nu l-ați pierdut, i-am spus. E chiar aici.
Camelia a intrat la tratament la rândul ei, peste 18 zile, cum îi spusesem. O femeie tăcută, cu mâini subțiri, care se scuza de fiecare dată când asistenta n-o nimerea din prima cu acul. Sorin o aducea dimineața cu o mașină cât o odaie și, la început, aștepta în ea, în parcare, vorbind la telefon.
Pe urmă a început să intre. Să stea pe holul acela cu scaune de plastic, între ciobanul de lângă baltă și profesorul de matematică pensionar. Cred că era prima dată în viața lui când stătea la coadă cu oameni care numărau banii de autobuz. Îl vedeam din cabinet cum se uită la ei — întâi de sus, apoi din ce în ce mai puțin de sus.
Într-o zi, Camelia i-a spus ceva și el a ieșit pe hol, m-a prins pe coridor.
— De ce stați dumneavoastră până la 10 seara aici? m-a întrebat, aproape acuzator. V-am văzut mașina în parcare. Nu vă plătește nimeni orele astea.
— Nu, nu mă plătește nimeni, i-am spus, și am trecut mai departe.
N-am crezut că întrebarea aia îl frământă. Dar peste o lună, într-o marți, portarul m-a sunat jos în cabinet. Mă căuta un domn la poartă. Era Sorin.
Și de data asta n-avea niciun plic în mână.
Noaptea pe care n-a povestit-o nimănui
Ca să înțelegeți ce se schimbase în luna aceea, trebuie să vă spun despre o noapte pe care Sorin nu mi-a povestit-o niciodată, dar despre care am aflat mult mai târziu că fusese și el acolo, pe hol, în întuneric.
Aveam pe secție, pe atunci, un pacient pe care toți îl strigau moș Ilie. Un om de 78 de ani dintr-un sat de lângă baltă, adus cu salvarea și lăsat la noi ca un pachet pe care nu-l mai cere nimeni. Soția îi murise cu ani în urmă. Avea un fecior plecat departe, care suna o dată la două-trei săptămâni și întreba din trei cuvinte „ce mai face tata”, fără să aștepte prea mult răspunsul. La moș Ilie nu venea nimeni. Nici sâmbăta, când holul se umplea de plase cu mâncare și de nepoți gălăgioși. Patul lui rămânea insula aceea de tăcere de lângă geam.
Îi era frică noaptea. Nu de boală — de întuneric și de singurătate. Se trezea și striga încet, ca un copil: „E cineva?” Așa că, în serile în care rămâneam oricum peste program cu hârtii, mă duceam și mă așezam pe scăunelul de lângă patul lui. Îl întrebam de grădină, de cele două capre pe care le lăsase la un vecin, de nucul din fața casei. Vorbea până i se închideau ochii, ținându-mă de mână cu palma aceea bătătorită de-o viață de coasă.
Poate vă întrebați de ce v-am spus toate astea despre scaune și singurătate. Pe secția noastră, un om care face chimioterapie stă cu perfuzia în braț 3, 4, uneori 5 ore. Iar la noi stătea pe scaune de plastic tari, dintr-alea de bucătărie, cu spătarul drept. Bătrânii adormeau cu capul căzut într-o parte și se trezeau cu gâtul înțepenit. Asistentele reglau picurătoarea din ochi și din mână, că pompele bune se numărau pe degete și se stricau întruna. Toate astea le știam de ani de zile și mă rugam, pe la ședințe, de un buget care venea mereu prea târziu și prea puțin.
În noaptea despre care vă spun, Camelia făcuse o reacție urâtă după o ședință — febră, frisoane — și am ținut-o internată până dimineață. Sorin n-a plecat. A rămas pe hol, pe unul dintre scaunele acelea de plastic pe care le disprețuise la început. Iar la un moment dat, pe la miezul nopții, trecând spre automatul de cafea, a văzut prin ușa întredeschisă a salonului 3 cum stăteam eu, în halatul mototolit, pe scăunel, lângă moș Ilie, și-l țineam de mână și-i povesteam nu știu ce, ca să adoarmă.
Nu m-a strigat. N-a intrat. A stat acolo, în întuneric, și s-a uitat. Mi-a spus asta abia mult mai târziu, și mi-a spus-o privind în podea, ca un om căruia îi vine greu.
S-a întors, dar altfel
În marțea aceea, când portarul m-a sunat, am coborât ștergându-mă pe mâini, convins că o să reînceapă cu plicul, cu „hai să fim oameni întregi la minte”. Sorin stătea lângă mașină, cu mâinile în buzunare. Chiar n-avea niciun plic.
— N-am venit cu bani pentru dumneavoastră, a zis direct. Am înțeles că pe dumneavoastră nu vă pot cumpăra. Am încercat, m-am făcut de râs, gata.
— Atunci? l-am întrebat.
— Am stat toată luna și m-am uitat, a zis. La scaunele alea de plastic pe care stau oamenii cu orele, cu perfuzia în braț, unii de-abia se mai țin. La aparatele voastre pe care le tot cârpiți. La noaptea aia când v-am văzut cu bătrânul de la geam.
A tăcut o clipă, apoi a continuat mai apăsat, ca un om care vine cu un plan gata făcut:
— Am vorbit deja cu directorul spitalului. Vreau să cumpăr, pe numele firmei, fotolii de perfuzie pentru toată secția — din alea în care omul poate să stea întins, nu cocoțat pe un scaun tare 4 ore. Și 2 pompe, injectoarele alea automate de care tot ziceați că duceți lipsă. Facem contract de sponsorizare, cu acte, către spital. Nu vreau plic, nu vreau să-mi strigați numele, nu vreau plăcuță pe perete.
M-am uitat la el și, pentru prima dată de când îl cunoșteam, omul din fața mea nu mai avea ochii aceia de stăpân. A ridicat din umeri, aproape stânjenit.
— Toată viața am crezut că orice ușă se deschide dacă împing destul de tare cu umărul, sau cu banii, a spus. În noaptea aia am văzut o ușă care se deschidea și fără bani. Și mi s-a făcut rușine. Nu de dumneavoastră. De mine.
Fotoliile au venit după vreo 6 săptămâni, cu documentele în regulă, trecute în inventarul spitalului. Erau albastre, cu spătar reglabil și un suport pentru braț. În ziua în care le-am montat, l-am dus pe moș Ilie primul la unul dintre ele. S-a așezat, a pipăit tapițeria cu palma aceea bătătorită și m-a întrebat, șoptit, dacă „nu se supără cineva” că stă el acolo.
— Nu se supără nimeni, moș Ilie, i-am spus. E și al dumitale.
Camelia și-a terminat schema de tratament la rândul ei, ca toți. I-a crescut părul la loc, un păr scurt și cârlionțat de care râdea singură în oglindă. Vine și acum, din când în când, la controale. Sorin o aduce. A rămas un om colțuros, care vorbește tare și se uită la ceas — dar acum, când intră pe hol, dă bună ziua ciobanului de lângă baltă și profesorului de matematică, și de vreo două ori l-am prins cumpărând de la automat cafele pentru tot rândul de bătrâni care așteptau.
Pe listă, în sertarul meu de sus, numele au rămas așezate la fel, fiecare la rândul lui. Dar oamenii care așteaptă acum stau întinși în fotoliile albastre, iar noaptea, când moș Ilie se trezește și întreabă „E cineva?”, tot mai des se întâmplă să nu fiu doar eu cel care răspunde.
M-am gândit de multe ori la omul acela care a intrat furios în cabinetul meu cu un teanc de 200.000 de lei și a ieșit, o lună mai târziu, cu totul altfel. Poate un om arogant să se schimbe cu adevărat? Voi ați văzut vreodată pe cineva schimbându-se așa, sub ochii voștri?
Vrei mai multe rețete delicioase?
Urmărește-ne pe Facebook pentru rețete noi în fiecare săptămână.