Am turnat fundația casei ăsteia cu mâinile mele, la 58 de ani, cărămidă cu cărămidă, ca să aibă fata mea un acoperiș — iar ieri ginerele mi-a spus, râzând, că actele sunt pe numele ei și că e timpul să-mi caut altă cameră…

— V-am suportat destul, mi-a zis ginerele, și a zâmbit. Vrem camera din spate. Ne trebuie birou.

Am pus furculița jos. Credeam că glumește. Era duminică, mâncam cu toții la masa din bucătărie, cea pe care o făcusem eu din lemn de fag, și afară mirosea a iarbă cosită.

— Ce birou, Bogdane? am întrebat.

— Birou. Lucrez de acasă acum. Îmi trebuie o cameră liniștită, nu una lipită de bucătărie unde se aud toate.

Lenuța, nevasta mea, s-a oprit cu polonicul în aer. Cristina, fata noastră, s-a uitat în farfurie și n-a zis nimic.

Eu am 67 de ani. Casa asta de la marginea Târgoviștei am ridicat-o cu mâna mea. Nu am plătit firmă, nu am dat bani la meșteri. Am dărâmat casa bătrânească a părinților mei, aia în care m-am născut, și pe locul ei am turnat fundație nouă acum 3 ani. Aveam 64 de ani și urcam pe schele când alți oameni de vârsta mea stăteau la umbră, cu ziarul în poală și cu cafeaua pe gard.

Am făcut-o pentru Cristina. Când s-a măritat, acum 6 ani, i-am promis un lucru: „Lângă noi o să ai mereu loc. Câtă vreme trăiesc eu, tu ai un acoperiș.” Și m-am ținut de cuvânt. Am vrut să aibă baie înăuntru, nu în fundul curții ca la mine în copilărie. Am vrut ca nepoții mei, Matei și Ilinca, să crească într-o casă caldă.

Ne-am mutat, eu și Lenuța, în camera mică din spate, aia de lângă cămară. Le-am lăsat lor camerele mari, cu geamuri spre grădină.

— Voi sunteți tineri, i-am zis Cristinei. Vouă vă trebuie loc. Nouă ne ajunge un pat și o sobă.

La început râdea toată curtea de mine. Vecinul, Ilie, îmi striga peste gard: „Măi Marine, ai înnebunit? La 64 de ani te sui pe schelă?” Iar eu râdeam și-i răspundeam că mai bine mă țin sănătos pe schelă decât bolnav pe pat.

Nucul din fața casei l-am plantat acum 31 de ani, în ziua în care s-a născut Cristina. Acum e mai înalt decât acoperișul. Vara, Matei se cațără în el și-mi strigă de sus: „Bunicule, uite, se vede tot satul!” Stâlpul de la poartă l-am cioplit tot eu, cu barda, și am scrijelit în el, jos de tot, unde nu se vede, anul în care am terminat casa.

Casa asta mă cunoaște. Fiecare treaptă știe cât beton am cărat pentru ea. Fiecare perete a mirosit a varul pe care l-am întins eu, acum 3 ani, cu bidineaua, până noaptea târziu.

Bogdan n-a cărat niciun sac de ciment. Bogdan a venit, s-a așezat și a început, încet-încet, cu mărunțișuri. Că vorbim prea tare seara. Că gătim fasole cu ceapă și miroase în toată casa. Că soba noastră scoate fum. Că Matei stă prea mult cu bunicul.

La început nu i-am dat importanță. Îmi înghițeam vorba și mă retrăgeam în camera din spate. Lenuța îmi zicea seara,

📖 Notă despre această poveste

Povestea de mai sus este fictivă, dar se inspiră din întâmplări care se petrec în viața reală. Scopul ei este să atragă atenția asupra unor situații prin care pot trece oamenii din jurul nostru. Personajele și numele lor sunt imaginare, iar întâmplările descrise nu sunt corelate cu instituțiile sau cu locurile menționate.

Imaginile care însoțesc povestea sunt generate cu inteligența artificială și au rol strict ilustrativ — persoanele din imagini nu există în realitate și nu trebuie confundate cu persoane reale. Orice asemănare cu persoane, fapte sau locuri din realitate este pur întâmplătoare.