Am 71 de ani și de 45 vând legume la marginea drumului. Ieri o doamnă mi-a spus că sunt „urâte” roșiile mele și a plecat la supermarket — dar nu asta m-a durut cel mai tare…

— Sunt cam urâte roșiile astea ale dumitale, mi-a spus doamna și a lăsat din mână roșia pe care o cântărise în palmă. Mă duc mai bine la supermarket.

A urcat în mașina ei lucioasă și a plecat, iar eu am rămas cu palma întinsă, în care încă simțeam căldura roșiei pe care o pusesem acolo cu 10 minute înainte.

N-a fost cuvântul „urâte” care m-a durut. La 71 de ani le-am auzit pe toate. M-a durut că avea dreptate într-un fel pe care ea nu-l înțelegea: roșia aia crăpase puțin pe umăr pentru că se copsese în pământ, sub soare, nu în seră, la lumină de bec. Era vie. Și tocmai de-aia părea „urâtă” ochiului obișnuit cu roșii rotunde, roșii, tari ca mingea de tenis, care nu miros a nimic.

De 45 de ani stau la marginea drumului ăstuia, lângă Roman. Am început când eram tânăr, cu Maria lângă mine, pe o ladă răsturnată. Acum stau singur, pe un scăunel, cu genunchiul care nu mă mai lasă pe bicicletă, și îmi împing legumele într-un cărucior de lemn pe care l-am făcut cu mâna mea, iarna trecută, din scânduri de la un pat vechi.

Mă scol la 4 și jumătate. Nu pentru că trebuie, ci pentru că așa m-a învățat viața. Îmi pun ceaiul, și pân’ se face, îi vorbesc Mariei.

— Azi iese cald, îi zic. Iau și pătrunjelul, s-a făcut frumos.

Ea nu-mi răspunde de 9 ani. Dar eu tot vorbesc, pentru că tăcerea într-o casă goală e cel mai greu lucru pe care-l duce un om.

Cobor în grădină pe la 5. E grădina părinților mei, o știu bucată cu bucată. Când rup un fir de pătrunjel și-l strâng între degete, explodează într-un miros care-mi umple tot pieptul. Ceapa mă face să lăcrimez, dar e o lacrimă care mulțumește sufletul, nu una de supărare. Iau roșiile în palmă cu grijă, ca pe niște ouă, și fiecare miroase a pământ și a soare. Ăsta e mirosul copilăriei mele. Al copilăriei tuturor, pe vremuri.

Împing căruciorul vreo doi kilometri pân’ la șosea. Mă opresc la locul meu, unde stau de zeci de ani, sub un salcâm. Întind o pânză, așez legumele frumos, cum m-a învățat Maria: „Gheorghe, omul mănâncă întâi cu ochii.”

Și aștept.

Mașinile trec. Una, zece, o sută. În viteză, toate. Nimeni nu mai oprește. Nu ca pe vremuri.

Am acasă un album cu poze îngălbenite. Am scos ieri una, după ce a plecat doamna. E din piața satului, de acum 20 de ani. Se vedeau mesele pline, gospodari peste gospodari, femei cu coșuri, copii care furau câte-o cireașă și fugeau râzând. Era o hărmălaie, o viață, un neam de oameni.

Azi în piața aia mai vindem 5 bătrâni. Ne cunoaștem pe nume. Ne uităm unii la alții și nu mai zicem nimic, că știm toți același lucru.

Doamna de ieri a plecat la supermarket să ia roșii de 3 lei, crescute cine știe unde, culese verzi și înroșite pe drum. Dar dacă i-aș fi pus pe tejghea aceleași roșii ale mele, cu o etichetă pe care scrie „BIO” și o hârtie cu ștampilă, mi le-ar fi luat cu 9 lei și mi-ar fi mulțumit. Am văzut asta cu ochii mei, la târgul din oraș, unde m-a dus odată un vecin. Aceeași roșie. Alt preț. Altă vorbă. Doar pentru că avea o hârtie.

Ieri seară am împins căruciorul înapoi spre casă, cum fac de atâtea ori acum, pe jumătate plin. Și m-am oprit în mijlocul drumului, ca un prost, cu mâna pe lemnul cald.

Nu roșiile mele rămăseseră nevândute. Altceva rămăsese nevândut, ceva ce nu se mai cere.

Și atunci mi-a venit gândul care de-o săptămână nu-mi mai dă pace, gândul de la care a pornit, de fapt, tot. Un gând pe care nu-l spusesem nimănui, nici măcar Mariei, dimineața, lângă ceai.

M-am întrebat: cine o să mai știe, după ce n-o să mai fiu eu, cum arată și cum miroase o legumă adevărată?

Un ceai băut cu o umbră

În seara aia n-am mai mâncat. M-am așezat la masa din bucătărie, sub becul care pâlpâie de un an și pe care tot amân să-l schimb, și am deschis albumul.

L-am întors filă cu filă. Maria tânără, cu basma înflorată, râzând la aparat. Eu, cu părul negru, subțire ca un băț, ținând în brațe primul lădoi de roșii pe care l-am vândut vreodată. Aveam 26 de ani atunci. Credeam că lumea o să curgă mereu așa, cu oameni care se opresc, pipăie, gustă, se ceartă pe preț și pleacă mulțumiți.

Am mângâiat poza aia din piață, cea de acum 20 de ani. Îmi aduc aminte ziua. Era o zi de septembrie, mirosea a must și a gutui. Maria vânduse tot până la prânz și-mi spusese, punându-și banii în batistă:

— Gheorghe, când om îmbătrâni noi, tot așa o să fie. Vin copiii ăștia de-acum cu copiii lor și cumpără de la copiii ălora de-acolo.

N-a fost să fie așa. Copiii ăia s-au făcut mari și au plecat. Unii la Iași, alții mai departe, prin țări unde n-am fost și n-o să fiu niciodată. Iar când se întorc, vara, opresc la supermarketul de la intrarea în oraș, iau totul dintr-o dată, în pungi, și trec pe lângă noi fără să întoarcă nici capul.

Noi n-am avut copii. A vrut Dumnezeu așa. Multă vreme m-a durut, mai ales când vedeam nepoții altora. Dar în noaptea aia am înțeles că durerea mea era, de fapt, mai mare de-atât. Nu mă durea doar că n-am eu cui lăsa grădina. Mă durea că nimeni, nicăieri, nu mai vrea ce crește în ea.

Femeia cu mașina albă

A doua zi m-am sculat tot la 4 și jumătate. Am vorbit cu Maria, mi-am băut ceaiul, am coborât în grădină. Dar mâinile îmi erau grele. Culegeam și mă gândeam la ce rost mai are.

Am împins căruciorul la șosea și m-am așezat sub salcâm. Și, pe la 9, a oprit iar o mașină albă. Am recunoscut-o. Era doamna de-alaltăieri.

A coborât, altfel îmbrăcată, dar cu aceeași grabă în mișcări. S-a aplecat peste roșii, le-a întors pe-o parte și pe alta.

— La Kaufland sunt 3 lei kilogramul, mi-a zis fără să mă privească. Dumneata cât ceri?

— 8 lei, doamnă, am spus. Dar sunt culese azi-dimineață, cu mâna mea.

A strâmbat din nas.

— 8? Pentru niște roșii crăpate?

Am tăcut o clipă. Voiam să-i spun multe. Că roșia crăpată e roșia coaptă pe vrej. Că cea tare și lucioasă de la ea a fost culesă verde, cu o lună înainte, tocmai ca să reziste la drum. Că ce plătește ea acolo nu e roșia, ci ambalajul, transportul și hârtia. Dar mi-am dat seama că n-avea niciun rost. Nu venise să afle. Venise să câștige o ceartă.

— Lăsați, doamnă, i-am spus în schimb. Luați dumneavoastră de acolo, de la magazin. E mai bine.

S-a uitat la mine mirată. Cred că se aștepta să mă rog de ea, să las prețul, s-o conving. Dar eu obosisem. Nu de la cules. De la cerșit înțelegere.

A mai stat o clipă, apoi a luat totuși o pungă.

— Dă-mi un kil de roșii și o legătură de pătrunjel, a zis. Da’ să-mi alegi dumneata pe cele mai bune.

Am ales. Am pus și un fir de busuioc deasupra, cum punea Maria mereu, ca „să miroasă a casă”. N-am cerut bani pe el.

A plătit, a urcat în mașină și a plecat. Am rămas cu banii în palmă și cu un gol în piept. Vânzarea aia nu mă bucurase. Mă golise și mai tare.

Ce a adus înapoi mașina albă

Peste vreo trei zile — nu mai țin bine socoteala, că zilele mele seamănă între ele — am auzit iar o mașină încetinind. Am ridicat capul plictisit, gata să spun prețul.

Era tot ea. Femeia cu mașina albă. Numai că de data asta n-a mai coborât grăbită. A stat un pic în mașină, cu geamul lăsat, uitându-se la mine. Apoi a coborât și a venit încet.

— Roșiile alea ale dumitale, a început, și a tăcut.

Mi-am zis: gata, iar. O fi găsit una stricată, vine să se plângă.

— Ce-au avut, doamnă? am întrebat obosit.

Și atunci am văzut că avea ochii roșii. Nu de supărare. Plânsese.

— Le-am tăiat în salată aseară, a spus. Cu ceapă și cu ulei. Și când am simțit mirosul… nu știu cum să vă spun. M-a apucat un plâns de nu mă puteam opri. Fata mea, de 9 ani, m-a întrebat ce am. Și eu nu știam ce să-i zic.

A tras aer în piept.

— Mirosea exact ca la bunica. Ca în copilăria mea. La salata pe care o făcea mama mamei, într-un castron ciobit, vara, la țară. N-am mai simțit mirosul ăsta de vreo 30 de ani. Uitasem că există. Uitasem, pur și simplu, cum miroase o roșie.

Am rămas fără cuvinte. Cu mâna pe lemnul căruciorului.

— Am venit să-mi cer iertare, a zis ea încet. Pentru „urâte”. Nu erau urâte. Eu uitasem cum arată cele adevărate.

Piața de sub salcâm

De atunci, ceva s-a schimbat. Nu mult, să nu credeți că s-a umplut drumul de lume ca acum 20 de ani. Dar femeia — o cheamă Irina — a mai venit. Și a mai adus pe cineva. O prietenă. Apoi o vecină de-a ei, cu doi copii mici, pe care i-a pus să miroasă un fir de mărar și să spună ce simt.

— Miroase a supă! a strigat cel mic, râzând.

Și eu am râs. Prima oară după multă vreme, am râs cu poftă, sub salcâmul meu.

Irina mi-a povestit că le-a spus și altora, la ea la bloc. Că a pus o poză cu roșiile mele pe telefon și că oamenii i-au scris. Nu pricep eu tot ce înseamnă asta, cu telefoanele și cu pozele. Dar am înțeles atât: mai sunt oameni care țin minte. Care nu au uitat de tot. Care doar au fost purtați de val, de grabă, de supermarket, până au crezut că gustul ăla nici n-a existat vreodată.

Săptămâna trecută am vândut tot până la prânz. Pentru prima dată în ani de zile. Am împins căruciorul gol spre casă, ușor, ca pe vremuri. M-am oprit tot în mijlocul drumului, ca un prost. Dar de data asta nu de tristețe.

— Ai văzut, Marie? am zis cu ochii la cer. Tot mai știu unii.

Irina m-a întrebat zilele trecute dacă n-aș vrea s-o învăț și pe fata ei să pună răsad. Să știe și copilul, zice, de unde vine o roșie. I-am spus că da. Că îi fac loc în grădina părinților mei, la un capăt de strat, al ei.

Poate că asta era, de fapt, întrebarea de la care pornise totul. „Cine o să mai știe, după ce n-o să mai fiu?” Mă întrebasem crezând că nu e nimeni. Și uite că era o fetiță de 9 ani care nu văzuse niciodată o roșie crescând, dar care, când a mirosit-o, a plâns fără să știe de ce.

Poate ăsta e felul în care se moștenește un gust. Nu prin sânge. Prin miros, prin mirare, prin cineva care se oprește la marginea drumului și întreabă „cât costă?”, și rămâne pentru „ce e asta?”.

Iar eu, la 71 de ani, cu genunchiul care mă doare și cu Maria numai în vorbă și în album, tot am ce lăsa în urmă.

Voi mai țineți minte gustul unei roșii din grădina bunicilor? De unde vă luați voi legumele — din grădină, din piață, ori de la supermarket? Spuneți-mi în comentarii, că vreau să știu că nu suntem doar 5 bătrâni sub un salcâm.