Tot satul râdea de tata că ține 6 copii la școală când n-aveam ce pune pe masă. Azi, pe casa noastră de lut e o placă de marmură cu 6 nume…

„Copiii mei n-or să muncească pe câmpul altora”

— Gheorghe, bagă-i la sapă, nu la carte! Prostia asta cu școala o să-ți omoare copiii de foame, auzi tu la mine!

Vecina Zenovia striga peste gard, cu găleata plină în mână, de parcă ne-ar fi făcut un bine. Jumătate de uliță o auzea și dădea din cap.

Tata nu și-a ridicat capul de la bucata de cauciuc pe care o tăia. Îmi meșterea o gheată de iarnă dintr-o anvelopă veche și sfoară cerată. A strâns din fălci, a mai împuns o dată cu sula și abia apoi a zis, încet, fără să se întoarcă spre ea:

— Copiii mei n-or să muncească pe câmpul altora, Zenovia. Poți să râzi cât vrei.

Aveam 6 ani și stăteam în ușa tindei cu un caiet strâns la piept. Nu pricepeam de ce râde satul de noi. Știam doar că la noi acasă mirosea mereu a gaz de la lampă și a pâine caldă, și că mai bine de-atât nu se poate.

Eram 6 frați într-o casă de lut cu o singură cameră și podea de pământ, în Dorești, un sat din fundul județului Vaslui, acolo unde se termină asfaltul și încep dealurile. Iarna dormeam toți 6 de-a curmezișul pe același pat, ca puii, să ne ținem de cald.

Tata, Gheorghe, căra scânduri de dimineața până noaptea la depozitul de cherestea, pentru un ban pe care-l terminam în două săptămâni. Mama, Aurica, spăla pe jos la dispensar și venea acasă cu palmele crăpate, dar cu buzunarul șorțului plin de bomboane pe care i le strecurau bolnavii, pentru noi.

Ghete cumpărate din magazin n-am avut niciunul. Le făcea tata, seară de seară, din bucăți de cauciuc, și le lega cu sfoară să nu ne intre zăpada. Dar aveam altceva: caiete curate, învelite în hârtie albastră, și o lampă cu gaz în mijlocul mesei.

Seara, după ce se întuneca, ne strângeam toți 6 în jurul lămpii, cu caietele. Tata potrivea flacăra să nu fumege și se așeza pe marginea patului, tăcut, doar ca să ne vadă scriind. Lampa aceea ardea până spre miezul nopții. De atâtea ori am adormit cu fruntea pe caiet, în mirosul acela de gaz care mie și azi îmi miroase a copilărie.

Mama tăia pâinea în 8: câte o felie pentru fiecare dintre noi și două mai subțiri, pentru ea și tata. Nimeni nu întindea mâna după bucata altuia. Așa ne-a crescut — ce e puțin se împarte cinstit.

Vecinii nu ne iertau. „Trimite-i pe câmp la 13-14 ani, Gheorghe, să câștige o pâine, nu să stea cocoșați pe carte”, îi spuneau în față, la poartă, la crâșmă, oriunde îl prindeau. Tata dădea din cap și tăcea. Doar mama, câteodată, își ștergea ochii cu colțul basmalei.

La școală, un băiat mai înstărit mi-a arătat odată cu degetul ghetele de cauciuc și a râs de mirosul lor. Am venit acasă hotărâtă să nu mai calc pe la ore. Tata m-a ascultat, apoi mi-a pus palma lui aspră pe cap: „Tu să te ții de caiet. Ghetele se rup, cartea rămâne.” A doua zi m-am dus înapoi, cu capul sus.

Aveam 6 ani în vara în care Mihai, cel mai mare dintre noi, a venit acasă alergând tot drumul de la școală, cu o hârtie mototolită în pumn. Se făcuse alb la față. A pus hârtia pe masă și n-a putut să scoată o vorbă.

Luase bursă. Intrase la liceul din oraș, cel mai bun din tot ținutul, dintre sute de copii.

O clipă, în casă a fost o tăcere cum nu mai fusese. Apoi mama l-a luat în brațe și a început să râdă și să plângă în același timp. Dar tata stătea în picioare lângă sobă și nu zicea nimic, și eu, copil, am simțit că ceva nu e în regulă.

Pentru că bursa acoperea școala. Dar la Bârlad, la 40 de kilometri de noi, Mihai trebuia să stea în gazdă. Iar gazda costa bani pe care noi nu-i aveam. Nu-i avusesem niciodată.

În seara aceea, după ce ne-am culcat toți, i-am auzit pe tata și pe mama vorbind în șoaptă la masă, la lumina lămpii. Vocea mamei tremura. Am tras cu urechea, cu inima bătându-mi în gât.

— Cu ce, Gheorghe? a întrebat mama. Cu ce să-l ținem acolo? N-avem nimic. Nimic!

Tata a tăcut mult. Apoi a spus o vorbă de la care mie mi-au dat lacrimile sub pătură, deși abia mai târziu am înțeles cu adevărat ce ne costase.

— O vindem pe Joiana, a zis tata.

Joiana era capra noastră. Singura. Din laptele ei făcea mama caș și ne punea dimineața câte o cană, ca să avem cu ce ne ține pe picioare. Joiana era, la casa noastră, tot ce însemna un pic de belșug. Iar tata voia s-o dea, ca să-l țină pe Mihai la oraș.

Am auzit-o pe mama plângând. Nu tare. Un plâns înfundat, în palme, ca să nu ne trezească. A plâns așa toată noaptea, până spre ziuă. Mult mai târziu am înțeles că nu plângea numai de spaimă că rămânem fără lapte. Plângea și de bucurie — că băiatul ei intrase acolo unde niciun copil din Dorești nu intrase vreodată. Cele două lacrimi curgeau din același ochi, și mie mi-a rămas sunetul acela în urechi pentru tot restul vieții.

Dimineața, tata a legat capra de o funie și a pornit cu ea pe jos, spre târgul din comuna vecină. Noi, copiii, am ieșit toți în poartă. Joiana se tot uita înapoi, la noi, și behăia. Mama stătea în ușă cu Dănuț, cel mai mic, în brațe, și nu se putea uita.

Tata s-a întors seara, cu funia goală strânsă colac și cu niște bani legați într-o batistă, în buzunarul de la piept. N-a spus nimic. A pus batista pe masă, lângă lampă, și a stat mult cu privirea în ea. Grajdul a rămas gol. Câteva zile, dimineața, întindeam mâna din obișnuință după cană — și nu mai era.

Peste o săptămână, l-am condus pe Mihai la autobuz. Tata îi făcuse o valiză din placaj și îi pusese înăuntru două cămăși, un caiet și jumătate de pâine. La despărțire, l-a apucat de umeri și i-a zis un singur lucru:

— Să nu-ți fie rușine niciodată de unde vii. Să le fie lor rușine că au râs.

Capra care a hrănit 6 diplome

Ce a început cu Joiana n-a mai avut oprire. Mihai a terminat liceul, a intrat la școala normală și s-a făcut învățător. Trimitea acasă bani din prima leafă și cărți vechi, cu foile îngălbenite, pentru noi, cei mici. Cărțile acelea au trecut din mână în mână prin toți 6.

După el, a plecat Ilie. Apoi Sorin. Când mi-a venit mie rândul, casa se golea încet de copii, dar lampa ardea la fel, până la miezul nopții, doar că acum eram tot mai puțini în jurul ei. Tata îmbătrânea și el, se cocoșa de la scândurile de la depozit, dar în fiecare seară se așeza pe marginea patului și ne privea scriind, ca atunci.

N-a fost ușor. Au fost ierni în care tata a muncit și duminica, ani în care mama a spălat rufe și pe la case străine ca să adune de gazdă. Au fost și vorbe grele în sat: că ne facem domni, că uităm de unde-am plecat, că o să ne pară rău. Tata le răspundea mereu la fel, scurt, și pleca mai departe.

Eu m-am întors în Dorești cu diploma în mână la 22 de ani. Fusesem repartizată chiar la școala din satul meu — aceeași școală cu geamuri mici pe la care trecusem desculță prin noroaie. În prima zi, mergeam pe uliță cu servieta la subraț și cu inima cât un purice.

La colț, lângă fântână, stătea Zenovia. Îmbătrânise și ea. Când m-a văzut venind — cu servieta, cu pantofii mei adevărați, doamna învățătoare care avea să le fie dascăl copiilor din sat — a rămas cu găleata în mână. N-a mai spus nimic. A lăsat capul în jos și s-a tras un pas mai la o parte, să-mi facă loc să trec.

Atât. Nicio vorbă. Dar tăcerea aceea a ei a spălat toate râsetele de peste ani. M-am dus acasă și i-am povestit tatei. A ascultat, a dat din cap încet și mi-a zis:

— Vezi? Nu trebuie să le spui tu nimic. Le spun copiii tăi de la catedră.

Toți 6 am ajuns dascăli. Mihai, Ilie, Sorin, eu, Camelia și Dănuț. 6 învățători și profesori dintr-o casă de lut cu o singură cameră, crescuți la lumina unei lămpi cu gaz, cu ghete din anvelope în picioare. Vânzarea unei capre a ținut aprinsă o flacără care n-avea să se mai stingă.

Părinții au rămas săraci până la capăt. Le-am cumpărat, pe rând, de toate — nu voiau nimic. Tata a murit acum 14 ani, la casa lui, în patul în care ne culcasem toți 6 de-a curmezișul. Mama l-a urmat după 5 ani. S-au stins amândoi tot acolo, în casa de lut, fără avere, dar cu 6 copii care se ridicau în picioare când intrau pe ușă.

6 nume pe casa de lut

Cel mai greu a fost când l-am pierdut pe Mihai, acum 3 ani. El, care alergase cândva tot drumul de la școală cu hârtia bursei în pumn. Înainte să se ducă, la o masă cu toți frații, a spus că ar vrea ca de casa părintească să se prindă o placă. „Nu pentru noi. Pentru ei. Ca să știe și cei de-acum că se poate.”

Am strâns bani toți frații și am pus să se facă o placă de marmură albă. Am prins-o chiar pe peretele dinspre uliță al casei de lut, acolo unde odată striga Zenovia peste gard. Pe ea am scris, cu litere adânci: „În casa aceasta, Gheorghe și Aurica au crescut 6 dascăli” — și, dedesubt, cele 6 nume ale noastre.

În ziua în care s-a dezvelit, s-a strâns aproape tot satul în fața casei. Erau și nepoți de-ai celor care râdeau odată de noi, care astăzi ne aduc copiii la școală. Când s-a tras pânza de pe marmură, s-a făcut tăcere. Marmura aceea albă, lucioasă, pe zidul crăpat de lut, strălucea de parcă nu era de-acolo, și totuși era exact de-acolo.

Am stat în față și am citit cele 6 nume. Apoi am întors capul, să-mi caut frații, să plâng cu ei, așa cum plânsesem cândva mama toată noaptea. I-am găsit pe Ilie, pe Sorin, pe Camelia, pe Dănuț — toți cu obrajii uzi. Dar l-am căutat pe Mihai printre ei, cu privirea, din obișnuință. Și Mihai nu mai era.

Numele lui era primul de pe placă. Doar numele. Și mi-am adus aminte de valiza de placaj, de jumătatea de pâine, de vorba tatei la autobuz. Am pus palma pe marmura rece și mi s-a părut că simt, sub degete, funia goală strânsă colac și mirosul acela de gaz de la lampă.

Am rămas ultima în fața casei, după ce lumea a plecat. Se însera. Undeva, în capul satului, a behăit o capră. Am zâmbit prin lacrimi. Mi-am spus, în gând, ca și cum m-ar fi auzit: Ai avut dreptate, tată. Copiii tăi n-au muncit pe câmpul altora.

Câți dintre voi ați crescut într-o casă săracă, unde s-a ales cartea în locul pâinii de azi? Spuneți-mi de unde sunteți și cine a fost omul care n-a renunțat la voi.